"E o teribilă distanță între ce declarăm că suntem și ceea ce reușim să fim"

Volumul "Oameni. Putere. România", cel mai recent proiect al fotografului bucureștean Cornel Brad, reunește peste 100 de portrete ale unor personaje cu însemnătate istorică pentru ultimii 50 de ani.

De la foști deținuți politici la eroi ai Revoluției, de la Herta Müller la Ion Iliescu și de la Ivan Patzaichin la Tibi Ușeriu, Cornel Brad a reușit să surprindă, în lumină frontală, chipuri în care s-a oglindit puterea acestui popor.

Fie ea bună sau malefică.

Printre personajele fotografiate se află, de pildă, Constantin Reliu − un vasluian care a ținut prima pagină a ziarelor după ce a fost declarat mort la câțiva ani de la plecarea din România. La întoarcere, deși "vizibil viu", vorba tabloidului, omul a trebuit să dovedească în fața instanței că nu e mort.

Cornel Brad i-a publicat portretul realizat în dimineața de Înviere a anului 2018. La 100 de ani de existență a României.

*

− Cartea dumneavoastră este unul dintre primele proiecte serioase de Centenar care apar în spațiul public. V-ați gândit la acești 100 de ani în momentul în care ați decis să faceți proiectul?

 Categoric. Și am luat-o și foarte din timp, căci am început să fotografiez prin 2017, începutul lui mai. Și am început să fotografiez știind că o să vină un centenar, uitându-mă în jurul meu și văzând ce se întâmpla după OUG 13, care era polarizarea societății la acel moment, și unde ajunsesem, cumva.

E o teribilă distanță între ceea ce declarăm că suntem ca neam și ceea ce, de multe ori, reușim să fim.

Eu am avut percepția asta a mesajului spus la două capete pentru că tatăl meu a fost profesor de jurnalistică la "Ștefan Gheorghiu" (universitatea politică unde erau instruiți activiștii Partidului Comunist − n.r.).

Și am văzut în casă, în intimitate, modul în care, unu, se acoperă adevăruri, și, doi, se transformă adevărul în scopul propagandei.

Sunt două lucruri pe care le-am simțit de mic aproape instinctiv. Și, din nefericire, o să vezi că momentul Revoluției are un rol foarte important în carte, dar, din nefericire, consider că am pierdut, la momentul Revoluției, șansa să curățăm societatea românească de acel zgomot.

Gândindu-mă la toate lucrurile astea și având acest gen de abordare, am înghețat 3-4 luni de zile în Piața Victoriei. Și, pe de altă parte, aveam acces la tot ceea ce însemnau oamenii pe care o să-i întâlniți în carte.

Am considerat că e foarte important să reușesc să aduc între aceleași coperți, ca un fel de punte – dar poate este un punctum mai mult decât o punte −, aceste personalități.

Înainte să ajung la acest interviu, m-am oprit să las la biroul domnului Virgil Măgureanu invitația pentru lansarea cărții, și, în momentul în care am ieșit din recepție, intra dânsul.

E duminică, lumea merge la biserică. E o coincidență magnifică.

Mi s-a povestit − și rețin seara, dar nu mai țineam minte personajul − că prima dată ne-am întâlnit de un 4 iulie, în 1985 sau 1986. Tata mi-a povestit că ne-am întâlnit cu familia Măgureanu în parcul Herăstrău, la momentul la care trebuia să se dea artificiile.

Pe vremea aia era o sărbătoare să vezi artificii: nu erau la fiecare nuntă și fiecare botez. Și ne-am dus în Herăstrău și nu s-au mai dat artificiile. Nimeni nu știa de ce.

Și domnul Măgureanu a spus: Și pe astea ni le-au luat.

Ei bine, în istorie, în această mașină de spălat timpul, sensurile se schimbă și oamenii se comportă cu totul altfel.

Cred că de asta și fac această carte de fotografie, pentru că cred că, peste ani, va fi citită în cu totul și cu totul alte chei.

Țin minte că eram de vârsta fiicei mele și mergeam cu tata la practică, și veneau studenți care învățau partea asta cu propaganda.

Și țin minte că tata spunea uneori: Ăștia nu știu nici să scrie cu subiect și predicat! Și văd că asta se întâmplă acum în sferele cele mai înalte ale guvernării... Dar nu-i judec.

− Ați vorbit cu tatăl dumneavoastră despre lucrurile astea?

 Am vorbit, cu siguranță, nu știu dacă am și comunicat. E o fractură destul de mare între noi la nivelul acesta − să-i spunem politic.

O fractură care a început la momentul la care el, de la "Ștefan Gheorghiu", a ajuns să fie redactor la Dimineața, care era oficiosul de partid al FSN, actualul PSD.

Eu mergeam în Piața Universității în 1990. N-am fost prezent zi de zi, cum am fost acum, în Piața Victoriei.

Nici nu înțelegeam cu adevărat ce se întâmplă acolo, însă oamenii pe care-i vedeam și energia pe care o simțeam acolo era una corespunzătoare sufletului meu.

Și cred că această carte s-a născut și pentru că, de-a lungul acestui timp, de 20 și ceva de ani, am început să acumulez exact poveștile care reprezintă contrastul dintre ce ar trebui să fim și ceea ce suntem.

Și se vede foarte bine în carte: sunt luptătorii de la revolta de la Brașov, sunt președinți, Kövesi, Augustin Lazăr...

Doina Cornea. Foto: Cornel Brad

− Cum ați ajuns la corespondența asta: oameni – putere – România?

 Despre asta e vorba. E ceva foarte personal. Proiectul surprinde oameni care au trecut prin închisorile comuniste, ca adolescenți chiar, fără niciun fel de drept de apărare, fără să aibă acces la avocați și la un proces corect.

De pildă, Niculina Moica a fost arestată și trimisă în închisoare la 15 ani. Iar când o fotografiam, am avut un moment foarte emoționant − pe mine m-a terminat. Atunci mi-am dat seama că sunt pe calea cea bună cu proiectul ăsta.

Pentru că, atunci când o fotografiam, aveam în cap s-o fotografiez și pe doamna Voicu-Arnăuțoiu, care este fiica partizanilor Arnăuțoiu (Toma Arnăuțoiu și Maria Plop − n.r.).

Și am întrebat-o pe doamna Moica: O cunoașteți pe doamna Arnăuțoiu?

Și ea mi-a spus: Nu, nu o cunosc. Dar o cunosc pe mama dânsei, că am fost în aceeași celulă cu dânsa.

Doamna Voicu-Arnăuțoiu a aflat că e fiica lui Arnăuțoiu după Revoluție, printr-un noroc legat de faptul că directoarea de la orfelinatul în care fusese dusă și a recunoscut-o. Altfel n-ar fi aflat.

Ei, dar ce-mi spune doamna Moica? Îmi spune următorul lucru: Am fost în celulă cu ea și avea o cârpă a copilului pe care o mirosea din când în când și plângea...

Pe urmă le-am pus în contact, pe doamna Voicu-Arnăuțoiu cu doamna Moica, și sper că s-au întâlnit.

Tibi Ușeriu. Foto: Cornel Brad

− Îmi notasem să vă întreb momentele emoționante pe care le-ați trăit fotografiindu-i pe oamenii din carte.

 Am doar două fotografii dinainte de mai 2017. Una este cu Mircea Geoană, care e făcută cu un an înainte, și una cu Nicușor Dan, tot așa.

Sunt doi poli ai existenței fotografice în spațiul politic pe care îi am, pentru că am fotografiat ultima zi de campanie a lui Geoană, când nu a fost ales președinte.

Am fost acolo, am avut acces la biroul dânsului și m-a făcut să văd foarte mult din ce înseamnă subterfugiile ultimei sute de metri dintr-o campanie electorală.

Speram cumva, în mintea mea romantică, să poată fi reformat acest partid mare. Nu s-a întâmplat asta și, mai mult decât atâta, suntem în situația actuală.

Dar între timp am realizat cât de important este să adunăm o societate, un civism pregnant, și să ajungem cu ea la a fi reprezentată în Parlament.

Și am avut șansa să fiu fotograful lui Nicușor Dan în campania când speram să câștige Primăria, și am continuat puțin ca fotograf la parlamentare.

Îl mai avem pe Ioan Chiș − asta este o poveste minunată.

L-am fotografiat după 1 Decembrie 2017. Acest Ioan Chiș este omul care, în decembrie 1989, s-a suit prima oară în balconul Operei din Timișoara și a strigat: În sfârșit, fraților, mămăliga a explodat!

Și toată lumea din piață care nu avea acces la acel balcon a explodat și ea odată cu el. Pe mine m-a influențat foarte tare când ascultam la Europa Liberă, bruiat, așa, și se spunea că românii nu explodează pentru că mănâncă mămăligă.

Și vreo 20 de ani nu am mâncat mămăligă.

Portretul lui Ioan Chiș, cel care a anunțat explozia mămăligii în decembrie 1989. Foto: Cornel Brad

− Tatăl dumneavoastră asculta, totuși, "Europa liberă"?

 Da, pentru că era jurnalist și trebuia să fie informat, așa mi-a spus. Dar, pe de altă parte, mulți ascultau. Nu te luau de acasă dacă ascultai "Europa liberă".

L-am întrebat și eu, a fost una din discuțiile foarte interesante. L-am întrebat, zic: Tu de ce asculți "Europa liberă"?

Și mi-a spus: Eu sunt jurnalist și trebuie să aflu și cealaltă parte a poveștii.

A fost un răspuns foarte șmecher. Dar a adăugat: Cu toate astea, te rog să nu mai spui altcuiva că ascultăm!

Asta a fost iarăși o chestie foarte interesantă, despre care am vorbit la Cluj, când am fost invitat la TEDx.

Eram în clasa a opta și învățam Constituția. Și în Constituția României de pe vremea comuniștilor se spunea foarte clar: dreptul la liberă exprimare, dreptul la asociere, la liberă circulație...

Toate lucrurile astea nu se întâmplau! Și o mulțime de povești din jurul nostru ne arătau că se încălcau aceste reguli, care erau scrise în Constituție, și se spunea clar în prima parte că este legea supremă și trebuie respectată.

Deci era un bullshit general, major. Era la nivelul minții unui copil de clasa a opta, a noua...

Și țin minte că, atunci când l-am întrebat pe tata, a spus ceva de genul: Lasă, că o să înțelegi tu mai târziu.

Azi am venit la interviu cu fiica mea, fiindcă unul din motivele pentru care am acționat așa cum am acționat în ultimii ani este pentru că nu pot să mint copilul ăsta. Nu am de ce, este șansa mea.

− Care sunt criteriile pe care le-ați avut în minte când ați ales aceste personaje și nu altele?

 Am încercat să definesc conceptul de "putere" într-un mod subtil, dar și gregar. Nu știu dacă am reușit.

Am fotografiat oameni care au avut grijă de resursele primordiale ale țării, cum ar fi energia, resursele naturale, uneori cele emoționale – sportivi de excepție care au reușit să fie împotriva puterii...

Sunt în carte și oameni care au avut puterea, și oameni care au spus nu puterii, și au luptat împotriva primei categorii. Și sunt alți oameni care au excepționalitate.

Sunt mai multe forțe și evident că sunt mai multe forme de putere. Am cerut din partea celor fotografiați definiții ale puterii și am primit o mulțime de definiții diferite, mai ales datorită faptului că vin din domenii diferite de activitate.

Am avut parte și de răspunsuri foarte corecte din punct de vedere politic − atunci când politica trebuie să fie pusă în slujba oamenilor! Din partea oamenilor care nu întotdeauna au demonstrat acest lucru.

Așa cum, de pildă, Ivan Patzaichin a avut puterea extraordinară să termine o cursă olimpică cu pagaia ruptă.

Sau oameni care construiesc în IT afaceri care să le dea românilor șansa de a munci oriunde în lume – și asta este o putere, după părerea mea.

Avem directorul Institutului de Fizica Pământului – e o putere? E o putere controlabilă? Capacitatea unei națiuni de a se pregăti pentru o anume calamitate?

Am umblat cu simboluri în povestea asta.

Constantin Ionescu, directorul Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului. Foto: Cornel Brad

− Ați avut reacții negative la proiectul ăsta, v-au refuzat oameni?

− Desigur. Din diferite motive, desigur. Unii nu se conectează neapărat la așa ceva, alții nu vor să se expună public, alții au acceptat, dar n-au mai avut timp să se întâlnească pentru fotografie.

− Dacă ne întoarcem la criteriile de selecție – le mai putem nuanța?

− Păi am învățat să mă pun și eu într-o stare de bine, așa. Am spus că colectez poveștile astea de 20 de ani, de când cu Memorialul durerii, și chiar de dinainte.

Pentru că am fost parte din Revoluția română și am alergat prin piețe. Când a venit ideea acestui proiect, în mod natural mi s-a creat în cap această rețea.

Au fost, poate, peste 150 de oameni întrebați. Și sunt fotografiați 106, 107... Și trei portrete în absență.

− Rețineți gesturi care v-au impresionat de-a lungul proiectului?

− E refuzul în mai multe trepte al Hertei Müller, care spune că nu vrea să aibă de-a face în primul rând cu România, pe urmă cu fotografia în niciun caz, că nu vrea să fie fotografiată.

Sunt fotografii făcute de la o distanță de un metru, un metru jumătate. Și sunt făcute sub același tip de lumină, o lumină frontală, o lumină destul de puternică.

Iar după aceea am vorbit despre acest proiect, de ce și pentru ce este făcut. M-a refuzat. Și m-a refuzat de mai multe ori, foarte elegant.

Și i-am spus că fotografiez exact ca să nu se mai poată repeta, să nu mai ajungem acolo unde ea a suferit. Acela a fost momentul în care a acceptat.

Și am câteva fotografii, pentru că am văzut o reacție fizică în fața luminii. Iar la câteva zeci de secunde după ce am plecat din acel loc în care era lumina, s-a relaxat absolut ok. Ne-am îmbrățișat și ne-am spus La revedere.

La fel, Excelența sa Cardinalul Lucian Mureșan mi-a spus în trei rânduri: nu. Și mi-a și explicat că nu are ce să caute într-un astfel de proiect, fiind de-o modestie specială.

Un om care a fost pilot destinat cerului și, datorită credinței sale, a fost trimis de comuniști să spargă piatră la un baraj în construcții.

Și care a înțeles însemnătatea, partea asta metafizică a acestui proiect, așa cum îl speram eu.

− Cum credeți că va fi văzută cartea aceasta peste 20 de ani?

 Nu știu ce va naște în oameni. Dar știu că va ajuta să decodifice istoria prezentului pentru oameni. În speranța că nu se va mai întâmpla.

Coperta albumului "Oameni. Putere. România". Autor: Cornel Brad

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează