"Dușmană a poporului" la 15 ani

La 15 ani, când a fost arestată de Securitate pentru că făcea parte dintr-un grup de elevi care scriseseră un manifest pro-monarhist, Niculina Moica nu cunoştea soluțiile de supravieţuire descrise de N. Steinhardt în Jurnalul fericirii. 

Ar fi putut o adolescentă să își spună, odată urcată în dubă, "de-acum încolo sunt moartă pentru cei de afară"? Ar fi putut să nu regrete tinereţea fericită pe care şi-o închipuise zi de zi şi pe care acum o vedea pierdută?

Soluția Soljenițîn nu era nicidecum pentru copile care crescuseră ascultând Vocea Americii, cu portretul Regelui Mihai în casă.

Nina nu trăia nici la marginea societății, ca vagabondul din cartea Înălțimile găunoase, a lui Zinoviev, care nu mai avea nimic de pierdut. În acele vremuri, în care avuția era o crimă, ea era considerată fiică de chiabur. 

Nici soluția Zinoviev nu era, deci, una realistă.

Vârsta nu-i îngăduia să recurgă nici la soluția Churchill: cum să își fi tras o adolescentă energie din beciurile umede și din batjocura gardienilor, iar pe măsură ce suferinţa sporea, să se îndârjească?

Ninei, pe atunci în vârstă de 15 ani, îi rămânea o singură soluție: să păstreze, totuşi, într-un ungher al sufletului ei, unde anchetatorii nu aveau cum să ajungă niciodată, speranța șubredă și chinuitoare la care uneori nici nu îndrăznea să se gândească.

"O cunosc de când era mică și de atunci era dușman al poporului"

Suntem în 1959, la Reghin, iar Petru Moica și soția lui, Domnica, visează să construiască o casă pentru ei și pentru fiica lor de 15 ani, Nina.

Locuința lor provizorie este, deocamdată, o oază în deşertul care a devenit Republica Populară Română.

Deși Regele Mihai a abdicat de mai bine de 10 ani, Petru Moica îi păstrează încă portretul în casă, cu riscul de a fi etichetat drept element ostil.

Seara, când Nina se întoarce acasă de la liceul unde este elevă în clasa a IX-a, ascultă împreună cu tatăl ei postul de radio Vocea Americii și speră, la fel ca mulţi alți români, că, într-o zi, americanii vor veni să îi salveze.

Familia lor nu este privită cu ochi buni de funcționarii din sistem: Petru Moica este un ardelean care iubește pământul mai presus de orice, refuză să muncească la stat și pare un om cu vederi nonconformiste.

La școală, din cauza asta, Nina este încondeiată drept fiică de fost exploatator.

Un spirit justițiar se trezește, încet-încet, în eleva de 15 ani, care crede că puterea câtorva oameni poate preschimba răul în bine.

Astfel, în viața ei, întâmplarea și mediul în care a crescut se întâlnesc și își dau mâna.

Întâmplarea apare în clasa ei sub forma unui elev mai mare, pe nume Nicolae, care a trecut câțiva ani și pe la profesională. Rebel din fire, acesta decide să înfiinţeze o organizație care să lupte pentru răsturnarea regimului comunist.

Mai mulți elevi se înscriu în organizația lui Nicolae. Printre ei, și Nina.

Inspiraţi de protestele maghiare din 1956 și iluzionându-se că, spre deosebire de revolta din țara vecină, a lor ar putea căpăta forța necesară victoriei, liceenii scriu câteva scrisori de susținere a familiilor unor deţinuţi politic și semnează un manifest pentru revenirea monarhiei.

Nu li se pare destul, așa că, într-o zi, Nicolae decide să înfrunte regimul cu arma-n mână. Ajutat de câțiva băieți, reușește să fure niște puşti de la un ocol silvic.

Nu apucă să le folosească. Este prins chiar a doua zi, închis în beciurile Securității și torturat ca să toarne și celelalte nume din grupare.

Printre numele dezvăluite de el, şi cel al Ninei Moica.

Din dosarul de urmărire de la Securitate − pe care are să îl poată citi abia 50 de ani mai târziu − se vede cum, după ce este arestată, doar pietrele de pe stradă nu depun mărturie împotriva Ninei.

Oameni pe care i-a întâlnit o dată sau de două ori declară că i-au intuit caracterul ostil de când era copilă. De pildă, un funcționar care a fost cândva în casa lor să colecteze impozitul scrie:

"O cunosc de când era mică și de atunci era dușman al poporului".

Niculina Moica. Foto: Lucian Muntean

"Tata m-a întrebat doar: «Ce-ai făcut, Nina?!»"

În iunie, în timpul unui banchet improvizat la finalul clasei a IX-a, un profesor o ia pe Niculina Moica deoparte și o anunță că o caută cineva. 

În stradă, se trezește urcată într-o dubă și dusă la sediul Securității din Reghin.

Prea multe întrebări nu i se pun în anchetă. Snopiți în bătaie, băieții din clasa ei au recunoscut deja faptele.

Nina este lăsată singură într-o încăpere, sub paza unui câine-lup, iar câteva ore mai târziu ajunge în temnițele Securității din Reghin.

Este fotografiată, i se iau amprentele și i se întocmește fișa penală.

Pentru anchetatorul ei, un ofiţer de Securitate pe nume Dumitru Sângeorzan, cazul ei poate conta decisiv la avansare.

De altfel, Sângeorzan are să își vadă cariera înflorind după arestarea celor 19 elevi care i se alăturaseră rebelului Nicolae: peste câțiva ani, va ajunge comandantul Securității din Reghin.

Între timp, Nina își frânge mâinile, închisă în celulă. Din ziua în care a fost luată cu duba din faţa școlii, nu și-a mai văzut părinții și nu mai știe nimic de ei.

Niculina Moica în tinereţe.

Trec câteva săptămâni, timp în care Nina îşi așteaptă judecata în celulă.

Într-o zi, aude în liniştea acelui subsol un sunet pe care-l cunoaşte de acasă. Își dă seama că tatăl ei tocmai are un acces de tuse în timp ce este dus în altă celulă.

"Când i-am auzit tusea, mi s-a tăiat filmul. Am ținut enorm la tatăl meu − și la mama, dar tata a fost sufletul meu. Am realizat atunci că totul este distrus la noi acasă".

Procesul se derulează rapid: inculpaților li se repartizează avocați din oficiu, iar apărarea este formală.

În sală, împreună cu elevii, este judecat și tatăl Ninei.

Cu ochii în pământ, fiica nu îndrăznește să își privească tatăl. Aude vocea avocatului ei, a cărui "pledoarie" e scurtă:

− Rog a se ține cont de faptul că este minoră.

Împotriva Ninei depune mărturie, speriată, și o verișoară de-a ei, în vârstă de 14 ani. Tremurând de frică, câţiva colegi dau și ei declarații.

În sala de judecată, secretari ai Uniunii Tineretului Comunist aduşi de prin tot judeţul asistă la proces ca la un spectacol.

În schimb, Petru Moica declară că nu a știut nimic despre intenția tinerilor. Ceea ce este adevărat.

"Tot ce am declarat anterior, spune el, a fost sub influența bătăilor primite".

Este scos din sală.

Nicolae, tânărul care a furat armele, este condamnat la 25 de ani de pușcărie pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale. 

Pentru aceeași faptă, Niculina şi tatăl ei primesc câte 20 de ani.

Lovit de durere, Petru Moica spune că mai are o dorință: să își vadă fiica, pe Nina, măcar o clipă.

"Nu știu prin ce minune dumnezeiască ne-au aprobat să ne vedem câteva secunde. Bietul tata era așa de necăjit...

S-a uitat la mine cu lacrimi în ochi și atât m-a întrebat: «Ce ai făcut, Nina?!»"

Petru Moica, tatăl Ninei.

Ispășirea

După proces, Nina este închisă temporar în penitenciarul pentru deţinuţi de drept comun din Târgu Mureș.

Fiind minoră, este lăsată singură în celulă.

După câteva luni, timp în care împlinește 16 ani, este transportată într-un vagon special la Jilava. Bancheta pe care doarme înfrigurată are un soi de capac care, odată ridicat, transformă "patul" în WC.

"M-au băgat într-o celulă unde am stat o săptămână singură, fără să îmi spună nimeni unde sunt, ce se întâmplă. Nimeni nu vorbea nimic cu mine.

Am crezut că înnebunesc. A fost cea mai grea săptămână din detenția mea. Am plâns mult atunci. Pe unde mă uitam, prin colțurile celulei, o vedeam pe mama plângând...", îşi aminteşte Nina.

După o săptămână, este mutată într-o celulă cu alte deținute. Se integrează greu: unele femei se tem că ar putea fi turnătoare.

În celulă plutește un miros greu de la tineta care se află în mijlocul încăperii.

Femeile suferă de forme diferite ale tuberculozei, au dizenterie din cauza hranei mizerabile, iar chipul le-a devenit pământiu în anii de detenție.

Peste toate, o umilință atroce: deţinutele își fac nevoile una în fața celeilalte, rareori sunt duse la duş, iar când se spală, gardienii le batjocoresc fără milă.

"Când am intrat în Jilava, în groapa aia, eram sigură că pot să facă orice cu mine. Și dacă te împușcau, ce? Unul mai puțin.

Te spălau când voiau ei. Te scoteau la duș, te lăsau să te săpuneşti și atunci opreau apa sau dădeau ba rece, ba caldă. Se distrau..."

Când au chef, gardienii le scot din celule cu o bocceluță la picioare, ca să le percheziționeze.

"Ne puneau să sărim ca broasca, să nu avem ascuns ceva în părțile intime. Ca femeie, să fii la ciclu... Era chinuitor!"

Printre deținute sunt mame care și-au lăsat copiii mici acasă, fiice care tremură de grija părinților vârstnici, soții care își văd aievea bărbații chinuiți de durere.

Între timp, mama Ninei, Domnica, deşi rămasă pe drumuri, reuşește să conteste sentința. Astfel, pedeapsa fiicei sale este redusă de la 20 de ani la 12 ani, iar cea a bărbatului ei, la 5 ani.

Domnica Moica face menajul la câteva familii, ca să aibă din ce trăi. Apoi, ca să se poată angaja, este silită să divorțeze formal.

Altminteri, ar muri de foame.

"Vă dați seama ce a fost în sufletul lui tata... Pe mine, treaba asta m-a chinuit tot timpul și am să mor supărată și chinuită sufletește din cauza asta, pentru că părinții mei au suferit așa de mult", spune astăzi Nina Moica.

"De visele mele s-a ales praful"

Nina Moica a trecut prin mai multe penitenciare: Jilava, Botoșani, din nou Jilava, Arad și, în final, Oradea.

La Botoșani, o gardiană frumușică a informat-o că, minoră fiind, avea dreptul atât la pachet, cât şi la vorbitor. 

La prima inspecție, și-a cerut drepturile, iar după o vreme, i s-a aprobat să-şi vadă mama.

"Nici nu știu ce ne-am spus noi atunci, nu știu dacă ne-au lăsat zece minute. Nu cred. Abia ne vedeam. Era o cameră despărțită la jumătate de un zid cu sârmă, cu interval între noi, abia o zăream, era întuneric..."

Până la eliberare, nu şi-a mai văzut mama.

"Stăteam și visam. Până la urmă, ăsta a fost refugiul meu. Îmi închipuiam ce o să fac când ies și... de visele mele s-a ales praful. Voiam să termin școala, să fac o meserie... Nici poveste!"

Fișa penală a Niculinei Moica.

Despre penitenciarul din care a fost eliberată − cel de la Oradea −, Nina își amintește feliile străvezii de pâine, foamea și perchezițiile.

De la Jilava i-a rămas în oase frigul pe care îl îndura mai ales seara, fiindcă nu aveau voie să își încălzească mâinile sub cuvertură.

"Nu te lăsau să bagi mâinile sub pătură, trebuia să dormi cu mâinile deasupra, și mi-era un frig..."

În toamna lui '63, cu doar câteva luni înainte de eliberare, a observat însă o schimbare de atitudine.

Dacă, până atunci, era dușmana poporului, o bandită, dintr-odată gardienii au început să i se adreseze cu apelativul doamnă: 

"«Doamnă, fir-ai a dracu'!» Îmi venea să și râd..."

Apoi, regimul a început să se ocupe de reeducarea lor: au fondat un soi de club de carte la care primeau romane sovietice.

La scurt timp, deținutele au început să dispară, una după alta, și, cu toate că varianta oficială era că fuseseră mutate în alte penitenciare, s-a aflat vestea că începuseră eliberările.

În iunie 1964, după 5 ani de când fusese condamnată, Nina Moica a ieşit pe poarta penitenciarului Oradea.

"M-am bucurat ca o proastă la căderea comunismului"

"Parcă nu mai știam nici să mergem. Eram buimace, lumea nu mai era cum știam noi.

Habar n-am cum am ajuns la gară, dar țin minte malul Crișului din Oradea. Pe urmă, m-am trezit la Reghin.

Am căutat-o pe mama, care era muncitoare la o fabrică. Bătea cuie la lăzi. Era la serviciu, dar m-a primit o vecină și, mai târziu, a venit și mama, săraca,  într-un suflet.

Nu ne mai cunoșteam. Ne uitam una la alta... Pe urmă, ne-am luat în brațe și ne-am dus în camera ei să povestim.

Abia atunci am aflat ce pătimise ea, pentru că eu, pe tot timpul detenției, îl plânsesem pe tata. Pe urmă am avut mustrări de conștiință și pentru mama..."

Petru Moica s-a întors acasă la câteva zile după fiica sa. Între ei s-a așternut o tăcere grea, care avea să o apese toată viața pe Nina.

Viața ei nu a fost ușoară nici după eliberare.

Dosarul de deținut politic a atârnat ca o piatră de moară peste tinerețea ei. În plus, anii petrecuți în penitenciare o schimbaseră.

Deşi avea doar 20 de ani, era altă Nina.

În timp ce ea își petrecuse adolescența după gratii, fostele sale colege avuseseră parte de săruturi pe furiş, de dansuri pe înserate și de întâlniri romantice. Terminaseră liceul, iar unele îşi înrămau deja fotografiile de nuntă.

Nina a terminat liceul la fără frecvență, la 24 de ani: regimul nu i-a aprobat alt tip de cursuri.

Dacă nu o evitau, cunoscuţii care îi ştiau povestea o compătimeau. S-a căsătorit cu un fost deținut politic, fiindcă alți băieți se temeau să își lege destinul de al ei. Iar visele ei de libertate s-au năruit în atmosfera cenușie a regimului Ceaușescu.

Conștientă că nu avea să-şi găsească prea curând liniștea, s-a mutat la Ploiești, departe de orașul natal, cu speranţa că trecutul nu avea să se ţină după ea.

S-a înșelat.

"Eram convinsă că nimeni nu știa ce probleme am avut. Pentru ca acum, după revoluţie, să găsesc în dosar declarații de la vecini, de la prieteni care erau interogați.

La un moment dat, la Ploiești, nişte prieteni de familie ai fostului soț au răcit relaţiile cu noi. Nu m-a dus mintea să mă gândesc, doar când am citit în dosare mi-am dat seama.

Și la serviciu au luat declarații de la personalul care lucra cu mine. M-au urmărit până în 11 decembrie 1989".

După ce a născut o fetiță, Nina a început să se teamă pentru ea: ce viitor avea să își croiască, având în spate trei dosare de deţinuţi politici − al mamei, al tatălui și al bunicului ei?

A tăcut mult în anii aceia și și-a ascuns trecutul, fără să știe că, undeva în birourile Securității, viața ei rămăsese sub lupă.

Când fiica ei a aflat, de la o mătușă care s-a scăpat, că fusese închisă, pentru Nina a fost groaznic.

"Ea asimila închisoarea cu hoți, cu bandiți, ce putea să înțeleagă? M-a durut și asta. Sunt lucruri care nu se pot povesti și explica și pe care nu le înțelege nimeni".

Anii au trecut, iar fiica Ninei a intrat la facultate fără probleme, spre sfârșitul anilor '80.

În decembrie 1989, Nina Moica a trăit unul dintre cele mai fericite momente ale vieții ei.

Trecuse un sfert de veac de la Crăciunul în care murmura colinde în șoaptă, alături de colegele de celulă.

În 1989, a uitat de Crăciun.

A petrecut zile și nopți uitându-se la televizor și mâncând salam cu pâine, ca niciodată, sperând în schimbarea la care năzuise din anii '50, când tatăl ei nici nu intra bine în casă şi îi spunea: − Nina, ia dă pe Vocea Americii!

"M-am bucurat ca o proastă la căderea comunismului și m-am bucurat degeaba...", spune ea, astăzi.

Nina Moica, în martie 2018. Foto: Lucian Muntean

Despre iertare

E 29 martie 2018, sunt în bucătăria Ninei Moica şi aş vrea să mai ştiu cum de s-a hotărât să-şi spună povestea.

"De câțiva ani sunt, parcă, tot mai înverșunată. Ce am greșit așa de tare ca să îmi mănânce tinerețea? Acum realizez, acum că am îmbătrânit..."

Nina Moica își spune povestea ca pe un testament lăsat generaţiilor viitoare și ca pe un omagiu adus părinților ei, pentru al căror destin continuă să aibă remuşcări.

Îşi spune povestea pentru nepoata ei care, văzând-o într-o zi la televizor, a întrebat-o cu aceleași cuvinte rostite de Petru Moica în urmă cu 60 de ani:

− Nina, ce-ai făcut?!

Îi va spune într-o zi ce s-a întâmplat, aşa îşi doreşte. Dar cum îi va descrie un regim în care oamenii torturau și batjocoreau oameni? Cum îi va explica, oare, că nu i s-a făcut dreptate niciodată?

Pot să iert? Nu pot să iert, spune Nina.

Poate că, spre deosebire de cele trei soluții ale lui Steinhardt, atunci când omul e silit să se apere o viaţă întreagă de alţi oameni, când i se răpeşte demnitatea şi este zdrobit pentru totdeauna, doar neiertarea și neuitarea îi mai rămân pavăză şi salvare.

Niculina Moica, la eliberarea din penitenciar.