"După ce s-a schimbat Constituţia în Turcia, nu mai există feluri în care să te opui"

"cei care schimbă lumea nu sunt cei cu idei bune,
ci aceia care au puterea de a distruge fără frică".

Poetul turc Gökçenur Ç. are puțin peste 45 de ani și vorbește înconjurat de o lentoare blândă. Cuvintele sale sunt luminoase chiar și atunci când descriu un sistem opresiv în care poți fi arestat din cauza unui cuvânt.

Așa e Turcia acum. Așa e țara sa astăzi.

L-am întâlnit pe Gökçenur Ç. la festivalul Poezia e la Bistrița și a acceptat să ne vorbească deschis despre viața din Turcia. A urmat o oră în care tot ce a spus s-a articulat ca o lungă declarație de dragoste pentru țara sa și pentru poezie.

***

- Poetul român Ion Mureșan spunea la un moment dat, într-un interviu, că poeții sunt ca un fel de sistem imunitar al unei țări. Credeți că e așa, o mână de oameni cu capul în nori asigură sănătatea celorlalți?

- Cred că asta este, de fapt, o discuție despre limbă. Când ne uităm la relația care există între oameni și limbă, vedem că suntem înconjurați de limbă din afară, pentru că limba ne controlează percepțiile.

Se întâmplă simultan mii de lucruri în jurul nostru și lingviștii arată că acelea pe care nu le putem transpune în limbaj nu putem nici să le percepem.

De asemenea, suntem înconjurați de limbă și dinlăuntru, pentru că posibilitățile noastre de gândire sunt limitate de barierele noastre de limbaj.

Aşa că se poate ajunge într-un punct în care puterea politică să controleze limba și, deci, să ne controleze percepțiile și propriile gânduri. Deoarece comunicarea se sprijină pe puterea și sensul cuvântului.

Dacă te uiți la pauzele publicitare din prime time și auzi că se folosește cuvântul revoluție la câteva zeci de secunde, în legătură cu detergenți și cu mașinile de spălat, de sute de ori în fiecare zi, atunci revoluția devine ceva plin de bule...

- Ceva comun.

- Da. Și mai e un detaliu: când cineva de vârsta mea încearcă să discute cu un adolescent despre revoluție, devine imposibil, pentru că în capul lui s-au întâmplat mașinile de spălat și detergenții.

Dar e important să putem lărgi această tăietură care este limba în viața noastră. Iar numărul cuvintelor este limitat, și atunci această lărgire nu se poate petrece decât dând cuvintelor sensuri noi sau combinându-le așa cum nu sunt combinate în viața de fiecare zi.

Asta înseamnă că trebuie să facem metafore și să combinăm cuvinte. Așa că, în societate, poeții ajung să spună ceea ce restul oamenilor nu pot exprima despre ceea ce se întâmplă în jurul lor.

Poezia le dă acest dar: de a exprima și de a-i ajuta pe ceilalți să înțeleagă ce se întâmplă.

- Din punctul acesta de vedere – simțiți că, în Turcia, limba este controlată?

- Cam de vreo 5 ani, Turcia este tot mai divizată – granițele și marginile dintre oameni sunt mai ascuțite ca niciodată –, iar acest mod de a diviza o țară ține întotdeauna și de niște cuvinte.

Alegerea unui singur cuvânt dintr-un poem pe care îl scrii poate să îi facă pe oameni să creadă că ești un comunist sau un radicalist islamic...

- Pentru că lumea este foarte dezbinată...

- Da. Și acel cuvânt aparține deja unei tabere. Într-un fel, cuvintele sunt transformate în arme. Dar am mai văzut asta în anii '70 – cu ciocniri violente între extrema stângă și cea dreaptă, și propaganda a funcționat atunci foarte bine și în poezie.

Acum nu mai avem poezie propagandistică în Turcia, pentru că am văzut experiența poeților din trecut și știm că nu vrem să ne mai întoarcem în acel moment.

- Sunt oameni care compară Turcia de acum cu România anilor '50, când comuniștii arestau și închideau pe oricine li se împotrivea. Știm că oamenii sunt arestați cu miile în Turcia...

- Nu pot compara cu anii '50 din România, dar pot compara cu anii '50 din Turcia. Și cu anii '40, și așa mai departe. Când am fost conduși la fel, opresiv, și când scriitorii erau arestați.

Istoria democrației turcești începe în 1923 și se termină azi, și au trecut mai puțin de 100 de ani. Și am avut lovituri de stat peste lovituri de stat, în anii '70, apoi în anii '80...

- Aveți o Constituție foarte specială...

- Acum nu mai avem Constituție. Dar, da, armata a fost privilegiată și foarte puternică în Turcia în toți acești ani, '60-'70-'80. Dar acum, în punctul acesta, foarte multe s-au schimbat de la referendumul din aprilie (prin care Turcia a devenit republică prezidențială - n.r.).

Acum avem o Constituție imposibil de numit Constituție: când un astfel de document spune că un om deține toată puterea, nu mai ai nevoie de el. E inutil.

Cât despre arestări... E ca și cum un grup de oameni duce o luptă în interiorul acelui grup, și știi cum se spune: când se luptă elefanții, iarba ajunge să fie călcată în picioare.

Sute de mii de oameni își pierd posturile și sunt concediați; majoritatea au slujbe plătite din bani publici.

Și asta face ca mai mult de un milion de oameni să nu mai aibă, acum, niciun venit. Și n-au nici speranțe, pentru că nimeni nu le poate oferi o slujbă...

- E ca o lege nescrisă, știi că nu ai voie să-i angajezi?

- Dacă-i angajezi, compania ta s-ar putea să aibă probleme. Așa că, pe de-o parte, sunt acești aproape un milion de oameni rămași fără slujbe, iar, pe de altă parte, încă vreo câteva milioane de refugiați sirieni, dintre care majoritatea nu au nici ei servicii și nici speranțe.

Asta înseamnă vreo 5 milioane de oameni, o populație destul de mare chiar și pentru o țară europeană. E ok, Turcia are o populaţie de 80 de milioane și cei despre care vorbim nu reprezintă nici 10%, dar sunt oameni nefericiți, care vor deveni o problemă din ce în ce mai mare.

Cuvintele sunt transformate în arme, spune poetul Gökçenur Ç.

- Vedeți o soluție în tot acest ciclu? Vă gândiți cum va arăta viitorul apropiat?

- Nu cred că se va schimba nimic dramatic în viitorul apropiat. La cum arată Constituția noastră, niciun președinte, niciun prim-ministru și niciun politician nu va vrea vreodată să o schimbe. După ce a trecut de referendum, mi-am spus că, uite, nici dacă Che Guevara ar deveni președintele Turciei, n-aș conta pe el să mai schimbe ceva...

Nu văd speranțe în viitorul apropiat. Și mai e un detaliu: Constituția este un contract între oameni și stat. De data asta, nu vom mai avea șansa să rescriem Constituția. Singurul fel în care cred că poate interveni vreo schimbare e să anulezi Constituția asta și să refaci contractul.

Când anulezi o Constituție, mai puțin în cazurile în care ai de-a face cu o lovitură de stat, înseamnă că nu mai ai un stat. Nici geografic Turcia nu e omogenă, oamenii vin din culturi diferite, avem probleme cu comunitatea kurdă...

Pentru a face o Constituție nouă, lucrurile trebuie să se reașeze în interiorul țării. Întrebarea este dacă asta se poate face fără luptă sau nu. Și dacă merită. Dar nu știm, fiindcă suntem prea aproape de problemă pentru a mai putea vedea imaginea întreagă.

- Oamenii își văd de viețile lor la fel ca acum 10 ani sau există mult mai multă frică?

- Aș spune că viața a fost, și anul trecut, și acum 10 ani, la fel. Dar după referendumul ăsta, teama se simte în orașele mari și în Ankara. Avem o problemă cu terorismul kurd – nu cu populația kurdă, ci cu terorismul – și asta se întâmplă în marile orașe.

La țară se aude despre lucrurile astea, dar majoritatea știrilor sunt manipulate de către mass-media, așa că știm ceea ce ne spun prietenii noștri. Dar, oficial, presa spune altă poveste.

Acum simțim și teroarea statului, pentru că poliția nu mai trebuie să asculte de nicio regulă și de nicio lege; ei simt că, dacă sunt de partea lui Erdoğan, își pot permite să facă ce vor.

Din cauza asta, noi nu avem nicio șansă să protestăm, să ieșim în stradă așa cum am făcut acum 4 ani. Nu mai vedem nicio șansă pentru așa ceva. Știm că, de data asta, Poliția nu va mai folosi gloanțe de cauciuc și bâte, ci arme adevărate.

- Ați simțit că vă îndreptați înspre așa ceva?

- Unii dintre noi, da. Și am încercat de nenumărate ori să îi avertizăm pe ceilalți. Să le explicăm că asta se va întâmpla. În final, când ne-am trezit, nimic nu mai era ca înainte.

Am încercat să protestăm și să explicăm când s-a schimbat legea împotriva terorismului. Pentru că definiția terorismului a fost schimbată și aproape orice a devenit un act de terorism: dacă scrii un text critic despre un lider politic... de fapt, orice text poate fi considerat un act terorist.

Dar atunci nimeni nu-și închipuia că asta se poate întâmpla. Toți au crezut că e doar legat de problema kurdă. Unii parlamentari din cel mai mare partid de opoziție, care sunt și jurnaliști, au spus și au scris asta. Majoritatea au fost asimilați mișcării de susținere a lui Gülen, care există și e reală, dar ăsta nu e un motiv să ținem jurnaliștii în pușcării...

- Cum e să trăiești zilnic în această atmosferă?

- Există reviste literare în care publicăm poeme și proză scurtă, și nu avem senzația că ni se interzice să facem asta. Sunt oameni care se autocenzurează, sunt alții care nu mai ies în oraș și nu mai merg în locurile unde obișnuiau să meargă.

Dar istoria noastră a mai văzut asta. Și după lovitura de stat din 1980 au fost oameni pe care i-am pierdut, iar literatura s-a scris în tot acest timp, așa că putem învăța din ceea ce s-a scris atunci.

- Literatura e o bună istorie a unui popor...

- Da.

- Pentru mine este uimitor că puteți să vorbiți cu atâta seninătate despre viață și moarte, durere și suferințe...

- Ce altceva poți să faci?! Adică îți verifici conturile de twitter și Facebook și e mereu ceva urât acolo... Suntem deprimați și triști, plini de furie, dar trebuie să găsim o modalitate de supraviețuire.

În ultimele luni m-am văzut scriind despre alte lucruri, și toată lumea în jurul meu încearcă să spună că asta nu e viață. Dar dacă tot repetăm că asta nu e viață, copiii noștri vor învăța că asta nu e viață și, când va fi timpul, nu vor ști cum să trăiască.

Pentru că ei nu știu ce înseamnă să trăiești. Iar noi, artiștii, ar trebui să fim modelele societății despre cum să te bucuri de viață. Adică, dacă noi nu le putem arăta celorlalți cum să se bucure de viață, cine poate să facă asta?!

Dacă vrem să păstrăm bucuria în viețile noastre, și inspirația care vine din asta, și fericirea care vine din asta, trebuie să continuăm să trăim – să le arătăm celorlalți că viața trebuie să fie trăită.

- Ca un exercițiu constant de libertate.

- Da. Și mai e ceva. După ce s-a schimbat Constituția și după ce am văzut cum e folosită, nu mai există feluri în care să te opui față de ceea ce se întâmplă. Este sfârșitul puterii noastre, deocamdată.

Nu vreau să spun că nu stă în puterea oamenilor, pentru că întotdeauna lucrurile stau în puterea oamenilor. Vreau să spun că poziția noastră de acum este complet lipsită de putere.

Pe lângă faptul că trebuie să trăiești în fiecare zi cu ceea ce se întâmplă, mai ai o datorie: aceea de a-ți păstra intacte valorile, umanitatea, bunătatea.

Noi, poeții, prozatorii, artiștii, trebuie să rămânem uniți. Dar dacă ești unit fără un scop, devine inutil și începi să-ți pierzi energia. Deci trebuie să producem ceva împreună, să avem proiecte împreună, să ne adăpostim unii pe ceilalți și să ne dăm speranțe și bucurie și entuziasm.

- Pentru asta e nevoie de multă înțelepciune.

- Da. Uneori ne găsim plini de mânie și nu suntem capabili să creăm nimic, uneori suntem disperați, dar trebuie să gândim și să rămânem în picioare și să creăm. Pentru că este singurul adăpost sigur pe care îl putem avea.

- Este aproape eroic să poți să faci asta...

- Nu cred. Alții numesc asta lașitate.

- Serios?

- Da, ți se reproșează că nu ai făcut destul, de ce nu ești în stradă... Nu știu.

- Cum reușiți să vă păstrați motivația de la o zi la alta?

- Există posibilități nenumărate și lumea se schimbă foarte repede. Putem să vedem cum pietrele se mișcă de aici dincolo în imaginea mare, globală. Când trăiești într-o țară ca Turcia, citești și încerci să înțelegi ce se întâmplă în lume, pentru că viața ta este afectată de asta.

Și atunci începi să vezi alte posibilități. De pildă, ieri am citit într-un ziar de la noi o știre că SUA și Rusia vor înceta războiul în Siria. Nu știu cum va afecta asta Turcia.

Uneori, totul se schimbă foarte rapid. Vezi o criză economică și apoi vezi o campanie mediatică și apoi altă campanie care o contrazice pe prima. Chiar și cu referendumul, la început presa îți spunea că, dacă vei vota Nu, ești un terorist. Către final, spuneau deja că ei respectă pe oricine, oricum ar vota.

Unele lucruri merg spre bine, altele spre rău. Anul trecut, după lovitura de stat, mulți dintre prietenii noștri au început să spună că ar trebui să părăsim Turcia.

Atunci am început să mă gândesc la copilăria mea – la primele mele amintiri de la 3 ani. Atunci trăiam într-un oraș care se numește Mersin. Tata era angajatul unei bănci și călătoream foarte mult.

În perioada aia eram în război cu Cipru și toate ferestrele erau vopsite în negru și toate luminile mașinilor erau sparte și vedeam mulți soldați răniți... Era un oraș în război.

Astea sunt primele mele amintiri. Apoi, în anii '70, am avut o mare bătălie între stânga și dreapta, noi le spunem anii anarhiei în Turcia... Și-n zilele acelea oamenii erau omorâți cu zecile în fiecare zi, pe strada asta cinci oameni, pe strada de lângă, zece oameni, și tot așa. În fiecare zi aveam morți.

Apoi, în 1980, a fost o altă lovitură de stat, și mi-i amintesc pe frații și surorile noastre mai în vârstă fiind arestați și torturați și lipsiți de drepturi. Și m-am gândit, totuși, cât de nenorocoși suntem.

Apropo, dacă mă întrebi cum a fost copilăria mea, a fost minunată. Nu eram deloc în siguranță pe străzi, dar ne jucam toată ziua, în timp ce copiii de azi nu se mai joacă deloc pe străzi.

Și m-am gândit că generația mea a fost atât de nenorocoasă, cu toate perioadele astea.

Dar apoi m-am gândit la tatăl meu: el a văzut cu două lovituri de stat mai mult decât mine. Și bunicul a văzut Primul Război Mondial, Al Doilea Război Mondial și încă niște lovituri de stat. Și străbunicul a văzut alte războaie.

Și am înțeles că asta este viața, că nu există altă viață în afara de aceasta, cu violență și războaie. Peste tot poți să simți violența și opresiunea propriului guvern, și-n Germania, și-n SUA... Unii îi lasă pe alții fără resurse și se bucură de ele.

Așa că am simțit că viața în sine e plină de războaie complexe, și noi asta avem acum. Ar trebui să fim mai fericiți și să înțelegem lucrurile din jurul nostru.

Când mă uit la lume, văd poezia, călătoresc mult, am prieteni în alte țări și pot să spun că, oriunde în lume, radicalizarea se va întâmpla, fascismul va urca la cote alarmante, extremele se vor uni...

Când regimul e totalitar, nici nu mai contează dacă e de stânga sau de dreapta. E fie totalitar, fie nu. Cred că se va întâmpla mai devreme sau mai târziu peste tot în lume. Simt asta.

Suntem exact ca înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, dar sper ca de data asta să existe o altă soluție, nu un război mondial. Cred că ceea ce-ar trebui să facem noi, poeții, ar fi să încercăm să înțelegem ce se întâmplă și să scriem despre asta.

Eu cred că orice poem e politic, pentru că orice poet adevărat ne arată că este posibil și un alt limbaj, adică o altă lume este posibilă. Trebuie să le arătăm oamenilor că este posibilă o nouă lume.

*

Gökçenur Ç. (pseudonimul lui Gökçenur Çelebioğlu) s-a născut în 1971 și este inginer. A debutat în poezie la 35 de ani, cu volumul "Her Kitabın Elkitabı" (Manualul fiecărei cărți), pentru care a fost și premiat.

Poate fi citit în limba română în volumul bilingv Enciclopedia lucrurilor uitate, apărut la Casa de Editură Max Blecher în traducerea lui Claudiu Komartin.

Versurile de la începutul acestui interviu fac parte din poemul Laudă acțiunii concrete a mâinii, pe care îl redăm integral mai jos:

Laudă acțiunii concrete a mâinii

Mi-am așezat capul pe pieptul tău dezvelit,
sângele îmi șiroia din nas
pe stomacul tău alb, către pubis.

Am spus: "Cuvinte, am crezut că ele mă pot salva.
Nu mai cred că o imagine poate fi
mai șocantă decât o lovitură în gât.

Cât am fost de naiv să cred că reacția în lanț
pornită de poemele mele va schimba lumea —
cei care schimbă lumea sunt cei care
nu se tem să atingă lucrurile cu mâinile goale,
mâinile lor nu se deosebesc de picioarele animalelor,
cei care pot să-și lege șireturile dintr-o mișcare,
care pot bate un cui fără să-l îndoaie,
care pot să deschidă un borcan cu capacul înțepenit
care își hrănesc mâinile ca pe niște păsări de foc
care își udă mâinile ca pe oleandri
care își ascut mâinile de noapte
care spintecă realitatea cu mâinile
care răspund lumii cu aceeași măsură
cei care schimbă lumea nu sunt cei cu idei bune,
ci aceia care au puterea de a distruge fără frică.

Ideile bune apar și dispar pretutindeni
pentru că o idee bună nu înseamnă nimic
până când un activist destructiv pune mâna pe ea.

Un vers dintr-un poem, chiar dacă e mai tare
decât o gleznă, mai subțire decât o bărbie,
gol și ușor ca osul unei păsări,
articulat ca o vertebră din coada unei reptile,
drept ca o tibie sau greu ca un os de elefant,
nu poate lăsa o vânătaie
pe câmpul trupului. Vezi, folosesc iar cuvinte fără sens,
ochiul se-nvinețește când e lovit, și asta e tot.
Mai bine aș fi în stare să lovesc cu pumnii decât
să scriu poezie".