Două personaje în căutarea unui frizer

Am văzut dezastrul economic al României într-o zi de luni, pe la amiază. De fapt, atunci am început să văd, căci n-a fost o revelație instantanee, ci a venit cu țârâita, așa cum se întâmplă cam totul în țara noastră.

A fost de ajuns o după-amiază și puțin din seara acelei zile memorabile ca să înțeleg că suntem în cofă și că nu se vede o scăpare prea curând.

Așa cum se întâmplă adesea, marile revelații vin din lucruri mărunte. A pățit-o Arhimede când se îmbăia, la fel Newton, când i-a picat un măr în cap, funcționează și la oameni simpli.

La mine s-a întâmplat când am vrut să mă tund.

În acea zi de luni, pe la amiază, am ieșit cu Ion în sat, să ne-aranjăm un pic la cap. Se pare că era necesar și chiar urgent, întrucât un selfie de-al nostru de pe Facebook ne alarmase prietenii.

Mulți ne-au atenționat că suntem cam netunși. Buhoși – a zis unul. Lățoși – a zis altul. Inestetic – a zis o doamnă.

– Mergeți și vă tundeți azi, cel târziu mâine! Neapărat! ne-a somat prietenul Remus Radu printr-un sms.

Remus e chel, lui îi vine ușor să trimită oamenii la tuns, ba chiar aș crede că o face cu o anume ranchiună. Dar reacția celorlalți amici virtuali – unii dintre ei purtători de plete, deci obiectivi – ne-a făcut să credem că problema e destul de serioasă.

Așa că am plecat la frizerie.

La fel de netunşi ca Ion Vasilescu, strămoșii lui daci măcar își ascundeau pletele sub căciulă.

Poate vă întrebați cine e Ion, ce căutam cu el într-un sat și cum de-am ajuns amândoi să necesităm intervenția urgentă a frizerului.

Ion e prietenul meu din Montréal. Ion Vasilescu. Ne-am cunoscut pe internet, ne-am împrietenit. M-a invitat la dânsul, în Canada. Întâi l-am refuzat, că așa-i frumos, trebuie să te codești un pic.

Dar, pentru că el plătea și drumul, am îmbrățișat cu convingere principiul că o invitație se mai poate refuza, dar un bilet de avion, ba.

Și așa am ajuns de două ori în Canada, unde mi-am făcut și alți prieteni printre români, m-am reîntâlnit cu o colegă de liceu, am lansat și o carte, am văzut Niagara, am pus sirop de arțar și-n fasole, am respirat aer american.

După aceea l-am invitat eu pe Ion în România, punându-l identic în situația de a nu putea să refuze.

Trebuie să spun că Ion a plecat din România în ianuarie 1991. Precum se poate vedea și pe Facebook, el are indubitabil o figură de intelectual, ceea ce, în 1990, la venirea minerilor în București, putea să-l coste viața.

A plecat, că nu era de stat. Ajuns în Canada, cei de acolo l-au întrebat ce studii are, că nu se puteau lua numai după figură.

– Am absolvit Academia de Studii Economice din București, a răspuns cu mândrie tânărul intelectual.

– Hm... a bombănit funcționarul de la Imigrări.

– Secția Comerţ! a plusat Ion.

– Hm... a făcut iar amploaiatul.

– Am fost coleg cu Varujan Vosganian!

– Hm... Ia dumneata o mătură și fă-o fericită. Începe-ți astfel viața în libertate!

Când ajungeai în Canada, că erai medic sau aviator, avocat sau chimist, întâi ți se punea o mătură în mână. O cârpă, un teu. Începeai de jos, apoi urcai cât puteai de sus, că nu te împiedica nimeni.

Poate și acum e la fel. Sistemul e făcut să lase valorile să ajungă la vârf.

Ion n-a vrut la mătură, a ales să livreze pizza. Canada fiind așa de mare, a livra pizza e un mod de-a cunoaște țara om cu om, în profunzime.

În Montreal a mai făcut o facultate, în limba franceză, Relații internaționale. Dar tot la pizza a rămas. N-a vrut el altceva.

– Și cred că nici dacă aș câștiga milioane la loto, zice amicul meu, n-aș renunța la munca asta. Doar că aș livra cu limuzină și cu șofer.

Consider și eu că a le duce pizza oamenilor la ușă este o meserie frumoasă. Spun asta pentru că în fiecare zi, cât am stat la el, Ion îmi aducea câte o pizza XXL, fierbinte.

Sunt subiectiv, știu, dar ia încercați voi să fiți obiectivi în apropierea unei ditamai pizza cu de toate!

Din 1990 și până anul ăsta, în 2018, Ion a stat în România, puse cap la cap, aproape șase săptămâni. Deci habar n-avea ce s-a întâmplat cu adevărat în țară în acești aproape 30 de ani.

Știa el câte ceva de pe site-urile pe care le citea, dar nu știa și adevărurile din site-urile pe care nu le citea. O fărâmă de adevăr te poate face să crezi că știi totul.

De aceea m-am bucurat să-i pot arăta țara natală timp de o lună de zile, într-un circuit de peste 4.000 de kilometri. S-a bucurat și el.

Momentul întâlnirii în aeroport, cu o întârziere de două ore. Atât a durat la Otopeni declararea unui bagaj pierdut.

Când s-au scandalizat amicii de lațele noastre și ne-au îndrumat cu celeritate spre frizer, eram pe la jumătatea călătoriei, în comuna Mihăileni din județul Botoșani. La granița cu Ucraina.

Părul ne crescuse destul de mult de la plecarea din București, iar rărimea nu compensa deloc lungimea: se vedea, într-adevăr, urât.

Când revăd acum fotografiile din acea perioadă, îmi dau seama încă o dată de valabilitatea proverbului care spune că prietenul la nevoie se cunoaște.

Inclusiv cel chel, inclusiv cel virtual, inclusiv cel emo sau hipster. În ce hal am fi ajuns fără intervenția lor salutară!

Trebuia să facem ceva cu capetele noastre!

Pe la amiază, așadar, adică imediat după micul-dejun, căci atât durează la Ion – de-aia nici nu-și schimbă meseria: n-ar avea timp să spargă fiecare moleculă din bolul alimentar –, plecăm în sat să ne tundem.

Ajungem repede, cu mașina, în centrul comunei, adică în zona unde sunt concentrate instituțiile locale importante: birtul, frizeria, biserica, primăria, școala, căminul cultural, stația de autobuz, spălătoria de mașini.

O pace bucolică domnește peste acest perimetru vital, inima comunei. Doar la birt e ceva agitație. Tocmai iese, cu câteva beri la subsuoară, preotul satului.

E în civil, are voie. E şi el om. A fost cercetat și pentru trafic de țigări, dar asta e ceva obișnuit într-un sat de graniță, unde ar fi chiar rușinos să nu ai în cazier câteva baxuri.

În urma lui, câțiva tineri comentează cu figuri vesele. Sunt toți în salopete pline de praf, semn că se află în pauza de prânz. Și, decât să piardă timpul cu mâncatul, cum face Ion, mai bine se hrănesc rapid cu bere.

Lucrează toți la casele consătenilor plecați în străinătate. Case mari, în care nu stă nimeni, aflate pe lângă case mici în care nu mai stă nimeni.

Satul e depopulat, îmbătrânit, trist. N-a mai rămas nimic din gloria de odinioară a Mihăileniului, care era cea mai mare vamă de uscat a Moldovei. Granița se vede și acum − pârâul Molnița.

Marele imperiu se termina brusc în grădină la moș Ion.

Pe aici treceau turmele de vite și de oi către Imperiul Austro-Ungar și spre restul Europei, convoaie de care cu grâne, fructe, vin, sare. Erau nu mai puțin de 17 frizerii în Mihăileni, pe lângă multe birturi, hoteluri, dughene, măcelării, tocilării, cojocării, depozite, ateliere de tot felul.

Când Mihail Vodă Sturza a înființat târgul, botezându-l după numele său, a dat și o lege care spunea că nu te puteai așeza în Mihăileni decât dacă erai cetățean străin și probai că ai destui bani ca să deschizi o afacere.

Pe la începutul secolului XX, populația târgului voievodal ajunsese la peste cinci mii de oameni, mai mult evrei. Acum nici două mii nu mai sunt – și niciun evreu.

Și nici aceia două mii nu sunt toți în sat, ci risipiți prin Europa.

În benzinăria din Tereblecea (Ucraina), o nouă dovadă că întâlnirea cu frizerul nu mai poate fi amânată.

Un bloc părăsit, chiar în mijlocul satului, urlă mut la cer cu ferestrele lui negre, fără geamuri. Ceva mai încolo e frizeria.

Frizeria din Mihăileni e un chioșc lângă alt chioșc, de pâine, aflat și el lângă alt chioșc, de nu știu ce. Economia locală se ține pe o coloană alcătuită din aceste vertebre: chioșcurile.

Intrăm cu hotărâre în chioșc, nerăbdători să punem ordine în floacele noastre. Ca să nu mai sară prietenii cu gura pe noi.

Înăuntru, înghesuială ca la tigăi în mall, n-ai loc să arunci un ac. Un ac de păr, desigur.

Numai femei. Stau toate la rând, câteva pe scăunele, celelalte − în picioare.

La apariția noastră dublă și masculină se face pentru o clipă liniște. Numai foarfecele frizeriței continuă să clănțănească, țaca-țaca, tăind voinicește prin hălăciuga de păr a unei doamne.

– Tundeți și bărbați? – întreb.

– Tundem, tundem, răspunde frizerița, dând cu piciorul într-un morman de păr de toate culorile.

– Și canadieni?

– Spanioli, francezi, austrieci, englezi, tundem tot. Dar trebuie să mai așteptați două ore până vă vine rândul.

Preocupat mai mult de ce are în cap decât de părul de pe cap, Ion Vasilescu vizitează, la Ipotești, muzeul Mihai Eminescu.

Una dintre cele mai comune preconcepții ale orășenilor este că, la țară, nu trebuie să aștepți la frizerie: cum intri, cum te face! Căci, zic orășenii, țăranii nu se prea tund, nu se îngrijesc de aspectul lor. Da' de unde!

Iată că, în Mihăileni, unde pare că nimic nu se întâmplă, femeile, cel puțin, se tund de se dărâmă chioșcul, lucrează intens la aspectul lor.

Ce aspect rezultă, asta e altă poveste. Se vede foarte bine în pozele de pe Facebook, unde doamnele își exhibă look-ul.

Ca să nu pierdem timpul, dăm mașina la spălat. Florin, spălătorul de mașini, o face să strălucească. Oricum nu are alți clienți deocamdată. Mașina e gata, ruptă din soare, dar la frizerie tot mai e coadă.

– Hai să mergem la Dorohoi, îi zic lui Ion. E la doar 20 de kilometri de-aici. E oraș, are frizerii, ne tundem acolo. Nu se poate să nu găsim una. Ce să mai pierdem vremea aici? În plus, vezi și casa memorială a lui Enescu, te hrănești cultural.

Când eram elev la casa de copii din Trușești, ne duceau mereu la muzeul din Dorohoi – unde altundeva să ne ducă? –, de știam și notele din partitura de pe pian.

La întoarcere ocolim prin Liveni, vezi și-acolo o casă de-a lui Enescu. Pe-asta din Mihăileni ai văzut-o deja. Trei case numai în zona asta, îți dai seama, și n-a dat meditații!

Ne urcăm în mașină și o luăm la deal, spre Dorohoi, sclipind. Însă numai până la marginea satului sclipim. Cum ajungem sus, la vechiul cimitir evreiesc − cel mai mare cimitir evreiesc rural din Europa −, începe ploaia.

Pământul adus de căruțe pe asfalt se moaie și se urcă pe mașină, de o face de comandă, cum se spune. Mergem așa, cu scroafa duduind, până în Dorohoi.

La Galați, Ion s-a întâlnit cu o barză întârziată: în sfârșit cineva care nu i-a făcut observație că e netuns.

– La naiba! strig nervos când intrăm în oraș. Azi e luni, Ioane, și lunea muzeele sunt închise peste tot. Acum mi-am amintit. O să rămâi cu o singură casă Enescu, aia din Mihăileni.

– Va trebui să mă suporți așa, incult. Dar măcar ne tundem, nu? Să arătăm și noi ca băieții.

Ion are 62 de ani, eu 50. Dar da, dacă ne tundem, vom arăta ca băieții. Nimic mai simplu.

Nu cunosc Dorohoiul, habar n-am pe unde ar putea fi o frizerie. O iau la întâmplare prin târgul prăfuit, altădată înfloritor, pe unde mă duce roata, convins că Dumnezeul băieților frumoși, de orice vârstă, ne va scoate în cale o frizerie mare și frumoasă, fără coadă, cu scule cromate şi igienice.

Conduc eu, iar Ion caută frizerii din ochi. Permisul lui din Quebec nu e valabil în România.

Vede el o frizerie pe dreapta, dar e închisă.

Văd eu una pe stânga, dar şi asta e închisă.

Ce naiba, nu se mai tunde nimeni în Dorohoi? Se duc toți la Mihăileni?

Case, blocuri, gropi în asfalt, pomi, dorohoience, gata, s-a terminat orașul, ne trezim în partea opusă, spre Darabani. Și frizerie tot n-am găsit. Plus muzeul închis.

– Dorohoiul s-a dovedit dușmănos cu frumusețea noastră, Ioane. Decât să mai horhăim prin târgul ăsta calic, eu zic să mergem mai departe, la Darabani. Ne plimbăm, că tot e luni și nu putem vizita muzee, îți spun și o poveste frumoasă, ce legătură există între Bismarck și Darabani.

Ion face ochii mari. E curios să audă povestea. Cum e curios să vadă cât mai mult din țară, orice. N-a văzut mai nimic înainte de a pleca în Canada, doar litoralul și o stațiune balneo, Bălțătești. Jegoasă rău.

De altfel, toate amintirile lui de călătorie încep invariabil așa: "Când am fost eu în Bălțătești…"

Cât e Cernăuțiul de Cernăuți, la frizerii nu se ridică peste Dorohoi: tot puține sunt, și mai toate închise.

Trecem prin sate pustii, printre câmpuri cultivate gospodărește. Nici țipenie de om cale de kilometri întregi, de parcă extratereștrii ar fi venit să lucreze ogoarele.

Nici o palmă de pământ nu e lăsată pârloagă. Păpușoii, răsărita, soia – vin toate până la linia asfaltului.

– Amărâtul ăsta de Darabani − încep eu când ne apropiem de oraș − a fost cândva celebru în Europa. Evreii primiseră aici, în târg, drept de comerț liber, fără taxe, pe 25 de ani. Ca să se dezvolte târgul. Termenul ăsta a expirat pe la 1876, dacă nu mă înșel.

Cam la momentul expirării, când spiritele în târg erau încinse, că evreii voiau alte scutiri, dar românii nu, iaca un evreu îi trage o palmă unui țăran fiindcă nu-i plătise la timp o datorie.

Trosc! Vasile Frunzuc îl chema pe țăran. Și de-aici a început scandalul. Voi proces, voi reparație!

Procesul începe la Darabani, apoi se mută la Dorohoi. Se judeca palma aia dată țăranului, dar totodată era contestat și dreptul evreilor de a mai folosi vadul comercial.

Dintr-un proces banal de lovire, de-acum se ajunsese la antisemitism, chestii de-astea. Dosarul avea 11 volume și cuprindea 163 de martori. Proces, nu glumă!

Erau pline hanurile de reporteri din toată Europa veniți să transmită despre procesul antisemit din Dorohoi – și poate că unii dintre ei chiar s-au tuns aici.

Eminescu, Hasdeu, mulți alții, au scris și ei despre procesul ăsta. Titu Maiorescu era avocatul evreilor. George Cimara îi reprezenta pe românii din Darabani.

– Și ce treabă avea Bismarck?

– Păi începuse Tratatul de Pace de la Berlin, din 1878. Acolo li s-au mai tăiat rușilor ghearele, că înhățaseră cam prea mult la Pacea de la San Stefano, după războiul ruso-turc, iar nouă ne-a fost recunoscută independența. Îți dai seama?

La Berlin, taica Bismarck conducea tratativele, le cam spunea băieților ce și cum să voteze. Și Bismarck ăsta, când venea vorba despre independența României, îi zicea lui Kogălniceanu: bine, bine, dar la Darabani ce se întâmplă, ce faceți voi acolo, la Darabani?

– Sunt curios cum pronunța Bismarck: Darabani sau Dărăbani? – mă întrerupe Ion.

– Cumva, de chestiunea evreiască de la Darabani depindea independența României. Kogălniceanu i-a explicat frumos: Herr Bismarck, stai liniștit, că acolo nu e antisemitism, cum scriu gazetele voastre, e un proces civil, se va judeca după legile țării.

Și s-a judecat. Judecătorii de la Curtea cu Juri din Dorohoi le-au dat dreptate românilor. Aveau curte cu juri, cred că aveau și frizerii.

Jurilovca. Vânt puternic. Coafura rezistă.

Tot vorbind, am și ieșit din Darabani. Nici nu ne-am dat seama că am traversat un oraș. Nu e nevoie să spui povești lungi ca să traversezi Darabaniul.

Îl faci și cu un text scurt, de Daniil Harms, în viteza a treia, ori cu câteva strofe: când ieși cu botul mașinii din Darabani, fumul încă se mai simte în capătul celălalt.

– Dacă ne întoarcem, nu ne merge bine, îi zic lui Ion. Am eu superstiția asta. Hai să-i dăm înainte. La 25 de kilometri de aici, pe malul Prutului, am un frate.

E mai mic decât mine, dar e deja la pensie, că a fost polițist de frontieră. Păzea gâștele să nu treacă în Basarabia. Stă în Rediu. Iaca o să ne tundem în Rediu. Adevărații băieți frumoși se tund în sate îndepărtate.

Îl sun pe frate-meu, îl anunț din scurt că vin cu un prieten din Canada. Îl găsim la poartă, pus la costum, de parcă ar veni comisia de înfrățire dintre Laval și Rediu.

Laval e oraşul unde stă Ion, la nord de Montréal. E înfrățit cu Botoșaniul – și unde merge municipiul, mai merge și-un sat.

Nu, nu vrem să intrăm în casă, nu vrem nici cafea, nici mâncare, nici apă, vrem să ne tundem! Urgent!

Frate-meu ne privește neîncrezător.

– Ați venit o sută de kilometri de la Mihăileni ca să vă tundeți aici?

– Da, răspundem amândoi, cu aerul cel mai firesc. Păi dacă pe-o sută de kilometri n-am găsit frizerie...

– Păi noi n-avem frizerie în sat!

– Cum așa, Dane? Ce sat e ăla fără frizerie? Tu unde te tunzi?

– La cap! răspunde el, cu umorul lui de cazarmă.

– Hai, nu mă lua cu de-astea, că sunt netuns și nu țin la glumă.

– La Botoșani mă tund. Când am treabă pe-acolo, trec și pe la frizer.

– Dar consătenii tăi unde se tund?

– Nu știu. Se tund între ei. Și pe mine mă mai tunde nevastă-mea.

– Dar la comună, în Rădăuți-Prut, n-aveți frizerie?

– Cum să n-avem?

– Păi hai acolo, ce mai stăm? Ce mai contează câțiva kilometri?

– Avem frizerie, dar n-avem frizer. A murit. Și altul nu s-a mai găsit.

– Cum, frate, în partea asta de țară care i-a dat pe Eminescu, pe Iorga, pe Enescu, pe Antipa…

– Pe Viorel Ilișoi, șoptește Ion, înghițindu-și râsul.

– … nu se găsește un frizer în nordul Moldovei? Se rup pereții facultăților particulare când vin absolvenții după diplome, toți sunt psihologi, filologi, sociologi, căcologi, ce naiba or mai fi, și unul nu s-a făcut frizer?

– Dar nu numai frizer n-avem, niciun fel de meseriaș nu găsești. Dai cu tunul și nu găsești. S-a stricat o priză, s-a spart o țeavă, vrei să repari un tractor, ceva, trebuie să aduci meseriaș de la Botoșani. Toți ăia de știau să facă ceva au plecat în străinătate.

Cine a mai rămas nu-ți vine într-un sat amărât, se ține mai pe la oraș, unde are comenzi. Dacă totuși vrea unul să repare ceva, trebuie să te ferești de el, că sigur e un cârpaci și mai rău strică. Dacă era bun, era în străinătate.

Ion vede pentru prima oară Prutul șerpuind în spatele casei lui Ioan Iacob Hozevitul. Sfântul îi va salva pe cei doi prieteni călători de la un mare necaz.

Ascultându-l pe frate-meu, îmi amintesc că și verișoara mea din Bogdănești, care e ciobăniță, cu 500 de oi și 50 de porci, mi s-a plâns că nu găsește un cioban.

Hai, nu găsești un frizer, că trebuie oleacă de mână, de ochi, talent, dar nici măcar un analfabet care să mâne oaia din spate?

– Uite că nu găsesc, mi s-a plâns Gabi, ciobănița (are și nume potrivit, cu sclipiri literare: Baltag!). Le dai salariu, trei mese pe zi, zilnic băutură, două pachete de țigări, carne de porc, brânză, dar nu vrea nimeni. Nu mai avem nici ciobani, darmite meseriași calificați.

Acum îmi dau seama că, de o vreme încoace, mă cam sună prietenii și întreabă: nu știi un doctor bun?; n-ai pe cineva să-mi zugrăvească?; știi vreun mecanic?; tapițer?; mai repară cineva umbrele?; nu găsesc pe cineva să-mi mute chiuveta mai încolo...

Mă uit la Ion. Părul îi face cârlionți pe după urechi și la ceafă. Clar, nu e frumos așa.

Când am fost eu la el, în Canada, m-a dus la o rusoaică şi m-a tuns aia frumos, am primit like-uri pe Facebook de nu mai știam ce să fac cu ele. 20 de dolari canadieni a costat, dar a meritat. Se pricepea rusoaica...

Deodată, inspirația îmi luminează ochii umbriți de bretonul hirsut.

– Ia stai așa! Păi noi suntem aici la granița cu Basarabia, nu? Și tu ai fost grănicer aici, frate, cunoști! Nu putem trece în Basarabia să ne tundem?

– Ba da! În Lipcani. Doar trecem Prutul și gata. N-avem nici doi kilometri până acolo.

– Păi atunci hai să mergem în Basarabia să ne tundem! Adevărații băieți se tund în țări străine, nu? Și, cu ocazia asta, vede și Ion al nostru Basarabia.

– Români, vă ordon: treceți Prutul! strigă Ion, entuziasmat de ideea de a ieși iar din țară.

Cu o zi înainte, îi arătasem Cernăuțiul, în Ucraina. Frumos și trist. Acum urma să trecem în Basarabia. Venise să vadă o țară și iată că vedea trei... Două rupte din țara mare…

Cernăuți, fost oraș românesc, frumos și trist.

Trecem de vama română. Ion își privește cu emoție ștampila de pe pașaportul canadian.

– Ia uite, remarcă el, au pus ștampila de ieșire din România fix pe pagina asta pe care scrie PLEASE, DO NOT STAMP HERE!

– Trebuie să scrie rusește, zice Dănuț, frate-meu.

Trecem Prutul. Dănuț trece aproape zilnic, se aprovizionează din Lipcani. "De la ruși", cum zic ei pe-aici. Numai eu l-am trecut de nu știu câte ori: pe la Stânca, pe la Sculeni, pe la Albița, pe la Giurgiulești...

Ion ajunge pentru prima oară din Moldova noastră în fosta noastră Moldovă. Stă pe bancheta din spate acum, dar îi simt încordarea, îi văd cu coada ochiului mâinile încleștate pe spătarul din față.

Emoția lui ni se transmite și nouă. Merg mai încet, ca să vadă Prutul târându-se pe sub podul de piatră. Nu zicem nimic. Parcă nici motorul nu se mai aude. E o liniște de sfârșit de țară.

Grănicerii moldoveni ne primesc zâmbind.

– Actili!

Dau buletinul, talonul mașinii, cartea verde... Soldatul răsucește asigurarea pe-o parte și pe alta, o privește în lumina soarelui și zice:

– Iaca că nu puteți ca să treceți.

– Cum așa?

– Cartea voastră verde nu e verde.

– Cum adică?

– Uite, nu e verde, e albă. Și trebuie pentru ca să fie verde.

Am înțeles. Îi explic grănicerului că am cumpărat asigurarea online și am printat-o alb-negru, de aceea nu e verde cartea verde, dar scrie pe ea că e valabilă și în Republica Moldova.

– Trebuie să fie verde.

– O colorez eu acum. O frec cu niște patlagină, zic jumătate în glumă, jumătate cu furie. Dacă știam, o printam color.

– Nu, eu vreau original, cu filigramă, cu ștampilă umedă...

– Dă-o-ncoa, că mă piș pe ea, ți-o umezesc de nu se mai vede nimic.

Soldatul râde, dar face semn că nu putem trece.

Îi spun că, numai cu o zi înainte am putut intra în Ucraina cu exact aceeași asigurare, și doar cu Ucraina nu ne avem chiar așa de bine, pe când cu basarabenii suntem ca frații, nu?

– Eu decât vă rog să vă înturnați la România.

– Dar uite, zic, asigurarea asta are un cod QR.

– Ce are? se miră grănicerul.

– Cod QR. Îl scanezi și vezi acolo toate informațiile, vezi că e valabilă.

– Dar cu ce s-o scanăm?

– Cu telefonul!

– Telefon? Sacanat? – râde soldatul. Măi, noi aicea suntem în Moldova, măi! Și îmi arată un telefon Nokia cu taste, mic și negru, pe care îl ține în mână ca pe-un bondar.

Ce să facem? Ne întoarcem în România. Netunși. Furioși.

Vama Lipcani, de la frații moldoveni, pe unde nu se trece decât cu carte verde care e cu adevărat verde și cu ștampilă umedă.

– Cam scurtă vizita la frații noștri! râd grănicerii din Rădăuți-Prut când ne văd înapoi după numai câteva minute.

Ion mai capătă o ștampilă pe pașaport, tot pe pagina care nu trebuie ștampilată.

– Acum, zice el, am ștampilă că am ieșit din România, am intrat înapoi în România, dar n-am fost nicăieri. Va trebui să dau niște explicații în Canada.

Ajunși înapoi în Rădăuți-Prut, întrebăm din om în om: dom'le, care știe să tundă pe-aici, prin sat, că am auzit că vă tundeți între voi? Ăla nu, ăla nu, iaca nu tunde nimeni.

Și asta se vede pe capul celor câtorva săteni care intră și ies de la cârciumă.

Din vorbă în vorbă, din om în om, aflăm că ar exista o frizerie deschisă de curând, dar nu în comuna lor, ci mai departe, în Miorcani. O frizerie făcută cu fonduri europene!

– Miorcani? Să mergem! Ce mai contează 20 de kilometri? La Miorcani, Ioane, ai să vezi conacul lui Ion Pillat. Nu scapi tu așa ușor de cultură în județul Botoșani.

Pornim tustrei spre frizeria din Miorcani.

Fondurile europene mă făceau să mă gândesc la o hală imensă, în care țăranii din lungul Prutului sunt aduși în coloane și tunși automat cu niște mașinării sofisticate, apoi niște țâșnitori îi parfumează la ieșire.

Dar e tot un chioșc, unitatea de bază a economiei românești, mai mic decât cel din Mihăileni, în curtea unei case.

La margine de țară, în așteptarea unui frizer.

Scrie pe ușă că se deschide la 4. E fără zece. Mai stăm de vorbă, glumim pe seama vegetarianismului lui Ion, vedem și conacul Pillaților, din drum, deplângem halul în care au ajuns serviciile în România, în timp ce Serviciile prosperă.

Să nu găsești tu frizer într-un colț de țară! Se face 4 și jumătate, dar frizeria tot nu s-a deschis.

Un trecător ne spune să strigăm, că frizerița e în casă. Și strigăm. Urlăm. Claxonăm. În sfârșit, din casă iese o tânără.

– Da' ci țâpaț așă?

– Vrem să ne tundem.

– Și trebui să țâpaț?

– Ca să ne auziți, să deschideți frizeria. Scrie acolo că se deschide la 4.

– Și şi dacî scrii?

– Noi de-aia am așteptat, că ne-am luat după programul afișat.

– Iaca nu deschid, bini? Ia chișcați-o di la poarta mé!

– Dacă ați luat fonduri europene, nu găseați pe-acolo și niște maniere europene?

Tipa se enervează și intră în casă trântind ușa cu toată vlaga ei de femeie de la pământ, gata-gata să dărâme chioșcul european.

Sătul de lipsa de maniere a frizerilor, Ion se împrietenește cu un măgar adevărat.

Frate-meu începe să râdă. El e tuns, ce-i pasă? Sau, de la atâta militărie, nici nu-i crește părul mai mult de cât prevede regulamentul.

– Eu zic să încercăm și în Manoleasa, vine el cu ideea. Vorbesc serios.

Mă uit lung la el. Chiar vorbește serios. Acuma, îmi zic, ce mai contează încă vreo 20 de kilometri dus-întors? Vorba aia: ori ne tundem, ori nu ne mai tundem!

Dar fiindcă e târziu și nu mai avem timp de încercări, sun un fost coleg de școală din Manoleasa. Nu mai stă acolo, dar o fi știind el care e treaba prin sat: se tund oamenii sau nu se tund?

Îmi zice că nu e sigur dacă există frizerie în Manoleasa, fie și un frizer fără frizerie, un freelancer al cosmeticii. Mai bine să nu riscăm.

Fața mea descumpănită îl îngrijorează pe Dănuț. Zice să dăm o fugă până la Săveni, că e oraș, sigur găsim frizerie. 40 de kilometri dus, 40 întors, dar măcar ne ferchezuim.

– Pân-ajungem noi acolo, se închid și cârciumile, nu doar frizeriile, pufnesc eu nervos. Orașul ăsta e un sat mai mare, oamenii se culcă devreme. Mai bine sun eu pe cineva din Galați, care știe pe cineva din Ungureni, și poate găsim un meseriaș în Ungureni. Ce zici?

– Păi așa, mai bine o calci mai tare, plusează Dănuț, și mergem la Bogdănești, la verișoara Gabi. Dacă tunde ea 500 de oi, s-o pricepe să tundă și doi berbeci!

Iar Dănuț ăsta, cu umorul lui de cazarmă!

Plecat de aproape 30 de ani din România, Ion Vasilescu descoperă acum frumusețile României, dar și ele pe el, deși e netuns.

Stăm în drum și căutăm soluții. Stabilim că cel mai bine e să mergem înapoi în Rediu, la Dănuț, să așteptăm până vine nevastă-sa de la serviciu și să mergem iar în Basarabia, cu mașina lor. Că ei au carte verde foarte verde și umedă.

Spre norocul nostru, cumnata Mihaela tocmai intră în curte când ajungem noi. Sărim toți în mașina ei și o întoarcem spre Rădăuți-Prut, apoi spre Lipcani, peste Prut.

– Iar trecem Prutul, Ioane!

– Dacă-i ordin, cu plăcere!

– Începem să semănăm cu ăia din Stan și Bran care își iau juma' de oră rămas bun, bye-bye, și când în sfârșit pleacă, mașina nimerește într-o groapă adâncă, plină cu apă.

Grănicerii români, foștii colegi ai lui Dănuț, ne primesc cu zâmbete.

– Iar la frații noștri, iar?

Și iar îi pun lui Ion ștampila pe pagina care nu trebuie ștampilată. Și iar trecem Prutul, ieșim din România și din Uniunea Europeană.

De data asta, nu mai e nici o problemă cu asigurarea. Din vamă, intrăm direct în Lipcani.

Ce oraș, domnule? Dacă Cernăuțiul l-am văzut ca fiind frumos și trist, satul ăsta numit oraș e urât și trist. Și de o sărăcie înspăimântătoare.

Case cu pereții crăpați, prăfuite, toate acoperite cu azbest. Câteva blocuri pustii în centrul orașului, ca în Mihăileni. O capră scoate capul prin spărtura peretelui, pe la etajul trei.

Oamenii au plecat la muncă aiurea și şi-au abandonat apartamentele ca să nu mai plătească degeaba întreținere.

Lipcani, oraș rămas aproape pustiu.

Cândva, Lipcaniul era un orășel frumos și bogat, ca toate târgurile de pe malurile Prutului. Copiii învățătorilor, ai preoților, ai notabilităților din părțile astea făceau liceul la Lipcani.

Acum, liceul e transformat în pușcărie. Spitalul e un grajd sinistru. Totul e urât, murdar, sărac.

Ion pare siderat:

– Când vezi ce-i aici, nu-ți mai vine să spui că în România e rău. Parcă vii de pe altă lume. Așa era România în '91, când am plecat eu. Acum îmi dau seama cât de mult s-a schimbat țara.

Ca în orice localitate basarabeană, centrul e acolo unde umblă băieții cu valută de schimb: cengi valiut, abmeni valiut!

Sunt doi valutiști. Îi întrebăm unde găsim o frizerie. Se uită mirați într-o parte și-n alta, cu pletele-n vânt, parcă acum ar auzi prima oară de frizerie, o caută din ochi: trebuie să fie pe-aici, pentru că totul e aici, în centru. "Na țentr".

– Carevas'zică nu știu pi undi îi frizăria. Dar dacă iesti o frizărie, apoi poate iesti închisă la ora aiasta. Mai bine mergiți voi frumușăl la Epureni, la moș Vasâli, că moșul ista tundi tăt, și la orși oră. Șî la două noaptia dacî ti duci la dânsul, apui de-amu iel ti tundi.

Cică n-ar fi decât vreo 20 de kilometri până la moș Vasile. Celebrul Moș Vasile din Epureni, ca să zic așa, de vreme ce e știut peste șapte sate și-un oraș.

Trebuie să fie și în Basarabia criză de frizeri, la fel ca-n România europeană, dacă un moș dintr-un sat ajunge să aibă asemenea notorietate.

Când să întoarcem mașina spre Epureni, apare Dănuț cu o figură veselă, parcă a fost avansat, și zice că a găsit el frizeria.

Frizeria din Lipcani, un chioșc de beton cu moț, în curtea unei autogări fără autobuze.

Frizeria din Lipcani e tot un chioșc. De fapt, e un fel de cușcă de doi pe doi, din beton prefabricat, cu moț de tablă deasupra. Sunt câteva asemenea fesuri de beton în curtea autogării. Au fost de bună seamă aduse cu macaraua și puse unul lângă altul.

Sunt așa de sărăcăcioase, că ţi-e și jenă să intri în ele, ți se înmoaie genunchiul.

O femeie mare cât un cal doarme pe o băncuță, învelită cu o pătură giorsăită. Băncuța ocupă jumătate din încăpere. Restul e ocupat de un scaun pus în fața unei oglinzi simple, lipită direct pe perete, ca la veceurile din gări.

Tot instrumentarul înseamnă o mașină de tuns hârbuită, un pieptene de plastic și un foarfece. Jegul stă peste tot de un deget grosime. N-avem cale de întoarcere, luăm și păduchi, dacă e cazul, numai să ne vedem tunși.

A devenit o chestiune de orgoliu: adică nici atâta nu suntem în stare să facem?

Calul e beat și vorbește rusește. Se uită urât la noi. Sdrazvuite. Noroc că Ion știe și ceva italiană și se înțelege cât de cât cu frizerița, care a fost badantă în Italia.

Acolo s-a prăbușit sufletește: tot îngrijind bătrâni cu Alzheimer, a luat-o cu băutura, s-a întors în Lipcani.

Apare și fetița frizeriței. E la școala de muzică, știe și românește, și engleză, și rusește, mai adăugăm de la noi italiană și franceză și iată că, în cașcarabeta asta de beton, se pun cinci limbi în slujba noastră, pentru a transmite un mesaj simplu: doamnă, tundeți-ne și pe noi, vă rugăm.

Scăzut la spate, favoriții scurtați și îndreptați, luat un pic din grosime, pieptănat frumos.

Rusoaica tace și face. Se pare că, la beție, rușii tund destul de bine, pentru că Ion, tocmai ieșit din mâinile ei, arată ca alt om, proaspăt şi întinerit. Și eu la fel.

Plecat din Canada, vânturat prin România și Ucraina, Ion Vasilescu ajunge în sfârșit pe mâna unei frizerițe din Republica Moldova.

Punem alt selfie pe Facebook și, spre bucuria noastră, nimeni nu ne mai trimite nicăieri: nici la frizer, nici la croitor, nici la dentist, pentru că avem înțelepciunea să zâmbim cu buzele lipite.

În câteva minute suntem înapoi în România, la frate-meu, să mâncăm în sfârșit ceva, că atâta alergătură după frizer poate să te și doboare.

A durat ceva, dar până la urmă ne-am tuns. În țara vecină, dacă acasă nu s-a putut. Și am fi mers noi și până la Stalingrad, ca Antonescu, nu doar până la Epureni, numai ca să ne tundem.

Am plecat târziu de la frate-meu, pe întuneric, pe o ploaie de se rupeau luminile farurilor. N-am vrut să rămânem la el, fiindcă a doua zi urma să vizităm niște mânăstiri din Bucovina și voiam să fim mai aproape, în Mihăileni.

Când am ajuns în Horodiștea, fix în fața casei Sfântului Ioan Iacob Hozevitul am tras pe dreapta.

– Uite, aici a copilărit sfântul. Am scris un reportaj despre el în PressOne.

– Știu, l-am citit.

– L-a citit și sfântul, din cer, și drept mulțumire mi-a trimis chiar acum un gând. Mi-a zis așa: du-te, fraiere, înapoi la fratele tău și ia-ți portofelul, că l-ai uitat în mașină și conduci fără permis, în Dorohoi ți se va termina benzina și nu vei avea cu ce să plătești.

Ne-am întors. Era drumul greu, ploaie, eram și obosiți, ne așteptau o sută de kilometri de mers prin apăraie, dar toate astea nu însemnau nimic pentru doi bărbați proaspăt tunși.

Frate-meu mă aștepta la poartă cu o pelerină în cap. Mi-a dat pe geam, direct, portofelul și o sticluță cu rachiu pentru Ion, să mai dreagă partea vegetală.

Dacă crezi cu adevărat că ești netuns, tot universul va conspira și îți va scoate în cale un frizer, fie și într-o țară străină.

A doua zi dimineață, când să plecăm spre Voroneț, vine Ion la mine cu sticluța în mână, cu o o stânjeneală grea pe chip.

– Te rog să nu te superi, dar fratele tău poate a greșit, poate a vrut să râdă de noi, dar să știi că mi-a dat oțet în loc de rachiu.

Cum mă uitam eu așa la el, cum stătea cu sticla în mână, îi zic:

– Băi, rusoaica ti-a făcut perciunii strâmbi!

– Și la tine unul e mai lung și unul mai scurt, zice el.

Ne-am dus la baie și, față în față, ne-am reparat unul altuia, cu lamele, ceea ce rusoaica beată părea că făcuse bine.

Eu i-am îndreptat lui perciunii, el mi-a mai scurtat mie unul, că era mai greu să-l lungească pe celălalt. Și apoi tunși și frumoși, plini de încredere, am plecat în sfârșit la mănăstire.

După ce ne-am închinat la Sucevița, Moldovița și Voroneț, Dumnezeu cel mare și bun, cel care ne-a ajutat să ne tundem într-o țară fără meseriași, de fapt în altă țară, l-a dezlegat pe Ion de păcat.

Că păcătuise când zisese că frate-meu i-a dat oțet, în bătaie de joc, în loc de rachiu.

– Iertare, iertare, prietene! Am luat eu altă sticlă din portbagaj, din greșeală.

Și luând el sticla cea bună, cu rachiu, bău din ea un gât, dând capul pe spate și lăsând să se vadă pe la ceafă câteva smocuri uitate de frizeriță.

El e acum în Canada și cu siguranță și-a retușat tunsoarea la rusoaica lui din Saint-Eustache, lângă Montréal. Eu am rămas aici și abia aștept să ajung în Galați, la frizeria de lângă căpitănie, unde e o frizeriță cu mână de aur.

Și cică ar mai fi una, mi-a spus cineva, pe la Mediaș.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează