Detectivii sălbaticelor

Toți oamenii care protejează animalele sălbatice au avut, în copilărie, o traumă legată de un animal.

Asta e teoria lui Papp Tamás (41 de ani), doctor în biologie și pasionat de păsări sălbatice.

Trauma lui? N-a reușit să salveze un pui de arici chinuit de copiii de la bloc, care, în final, l-au și omorât.

Avea 7-8 ani atunci și i-a luat la rând pe părinții acelor copii, pentru a le explica gravitatea celor întâmplate. Dar n-a prea găsit înțelegere.

Astăzi, Tamás e președintele Asociației pentru Protecția Păsărilor și a Naturii – Grupul Milvus, pe care a înființat-o, împreună cu un grup de prieteni, când avea 16 ani. Asociația se află în Târgu Mureș și deține singurul centru din țară unde orice animal sălbatic poate fi reabilitat pentru a i se reda libertatea.

Și, dacă lucrurile s-ar întâmpla ca în basme, cu regina albinelor apărând după ce o supusă de-a ei e salvată, reginele multor soiuri le-ar fi acum datoare lui Tamás și colegilor lui.

*

Inițial, înainte de a pleca spre Târgu Mureș, îmi doream să pot reface traseul unei păsări migratoare care se întoarce acasă, în România: peste câte mări și câte țări trece, unde poposește și cum își găsește, fără ezitare, cuibul părăsit anul trecut.

Mă și gândisem cum să scriu, pe luni și anotimpuri. Dar viața „de pe teren” e mereu altfel decât cea de pe internet.

La Târgu Mureș am dat peste o mână de oameni atât de pasionați de conservarea biosistemului, încât și-au transformat pasiunea în stil de viață. Zboară și ei alături de păsările pe care le monitorizează.

Poți să-ți imaginezi, ascultându-i, stolurile de 4-5000 de berze care trec în aceeași zi peste Bosfor în drum spre România. Sau te poți îngrijora la gândul că noul aeroport pe care autoritățile din Istanbul insistă să-l construiască se află tocmai în drumul stolurilor de berze care pleacă toamna spre Africa.

Sau poți tăcea, cu ochii sclipind, când Tamás povestește cum, de curând, a descoperit primul cuib de acvilă de câmp, după 45 de ani de când această pasăre nu mai fusese văzută în România.

„Bănuiam că mai există cuiburi, pentru că acum 15 ani am confiscat un pui dintr-un sat din Brașov. Era un pui care fusese luat din cuib și crescut de om și asta e o problemă – se numește imprint. Face imprint la om, adică se obișnuiește cu el și nu mai poate trăi în sălbăticie”.

Cuibul a fost găsit în zona de câmpie a Aradului, și cam atât. Alte detalii nu mai primim, pentru că Tamás n-ar vrea să fie găsit. Fiind o pasăre foarte rară, se braconează.

*

Stăm în fața unui ecran larg, și Tamás ne introduce în lumea hărților satelitare, înțesate de linii colorate. Pe una dintre ele, dacă selectezi linia roșie, poți zbura cu gândul în urma lui Arlie, o acvilă țipătoare mică.

În 2 aprilie 2016, după un zbor de 9000 de kilometri, Arlie s-a întors din Africa la cuibul său din România, situat într-o pădure de la poalele Munților Făgăraș.

Știm asta pentru că, în 2013, Grupul Milvus a echipat pasărea cu un emițător, pentru a-i studia migrația. De atunci, în fiecare an, răpitoarea e așteptată cu emoții acasă.

Alte 21 de acvile țipătoare mici au fost echipate atunci, însă doar dispozitivul lui Arlie mai transmite date. E o pasăre de cursă lungă.

Cuibărește în Piemontul Făgărașului și e al treilea an în care se întoarce din Africa în România. Linia roșie de pe ecran arată că, atunci când pleacă, traversează Carpații, dar nu chiar pieptiș peste Făgăraș, ci puțintel mai la est, pe unde îi e mai ușor.

Trece prin strâmtoarea Bosfor, apoi străbate continentul african, în căutare de hrană.

Tamás ne mai învață ceva: berzele și acvilele nu zboară pe deasupra mărilor. Explicația e că pe cerul întinderilor mari de apă nu se formează curenți, iar ele, fiind păsări mai grele de un kilogram, au nevoie de curenți de aer ca să nu depună efort prea mare și să poata plana.

Astfel, cine are curiozitatea să concentreze în două linii migrația lor descoperă că berzele și acvilele trec inevitabil fie prin strâmtoarea Bosfor, fie prin Gibraltar.

În finalul călătoriei, Arlie ajunge tocmai în Namibia, o țară foarte caldă, cu o populație mică și răsfirată.

În primăvara acestui an, a decolat spre România exact în aceeași zi ca în 2015: 8 februarie. A traversat, cu totul, trei continente și 20 de țări ca să revină la cuibul din Făgăraș.

Pe lângă Arlie, biologii din Târgu Mureș le urmăresc pe Marina și Chira, două femele de vânturel de seară care au plecat în 14 septembrie, din zona Bărăganului.

„Vânturelul de seară e o pasăre migratoare foarte interesantă, e un fel de șoimuleț care cuibărește în colonii și, când migrează, se adună în grupuri mari. Și înnoptează împreună. Sunt niște locuri de înnoptat pe care noi le urmărim, și acolo se pot prinde. Nu e foarte ușor, dar se pot. Și atunci se montează un emițător pe spatele păsării, ca un rucsac.

Șoimuleții ăștia nu au probleme cu apa. Trec peste Marea Mediterană, trec peste Sahara… Sunt foarte rapizi, fac sute de kilometri într-o zi. Noaptea dorm. Au iernat prin Namibia și Botswana – câteva luni, după care, la început de aprilie, trec Ecuatorul și se opresc la sud de Sahara, în zona asta de savană. Anul trecut au stat acolo două luni, și ne pierduserăm speranța că se vor mai întoarce”, povestește Tamás.

Însă Marina și Chira s-au întors. Anul acesta, marea întrebare e dacă „vânturelele” vor cuibări în România sau nu.

Pe pagina web a Grupului Milvus poate fi urmărit un cuib de berze din Dumbrăvioara, live.  Până la ora publicării acestui material, zeci de pasionați au lăsat comentarii în care speră să se ocupe cuibul cât mai repede sau se plâng că, anul trecut pe vremea asta, cuibul avea deja ouă.

Rețeaua

Un alt proiect al Grupului Milvus implică veterinari și voluntari din aproape toate județele țării, reuniți într-o rețea de salvare a animalelor sălbatice.

În România, această activitate dispune de bani foarte puțini, uneori aduși de-acasă. Nu există prea mulți veterinari interesați, mai ales că tratamentul animalelor sălbatice nu se predă la facultate.

Cu toate lipsurile, Grupul Milvus și partenerul său, Vets4Wild, au reușit să pună pe picioare un Centru de reabilitare pentru animalele sălbatice, de unde, odată însănătoșite și „resălbăticite”, sunt eliberate.

Animalelor sălbatice nu le face bine să stea prea mult în preajma oamenilor.

Borka-Vitalis Levente e medic veterinar. De 10 ani încoace, și pentru animale sălbatice.

„Îmi plac animalele sălbatice. E mai ușor să lucrezi cu ele, că nu au stăpân. Baiul cu stăpânul e că știe. A citit pe internet și a întrebat vecinul. Vecinul știe cel mai bine ce are câinele, mai ales că nu e al lui. Când vin la cabinet, îmi spun deja diagnosticul și medicația. Nu contează că e o boală care apare doar în America de Sud: câinele lui așa se manifestă, asta are”, spune Levente. Puțin amuzat și puțin furios.

„Cea mai mare satisfacție e când eliberez animalul. Cea mai mare problemă la animalele astea sălbatice e că poți să le eliberezi numai când sunt în stare perfectă. Deci nu e ca la câine, că poate să trăiască și pe trei picioare o viață.

Dacă animalul nu e perfect, nu poți să-l eliberezi. Poți să fii tu cel mai bun chirurg din lume și cel mai bun medic veterinar, salvezi viața animalului, dar aia nu înseamnă că poți să îl și redai naturii. Satisfacția e când îl eliberezi, nu când l-ai salvat”.

Filmul unei eliberări poate fi emoționant:

Însă nu orice pasăre are norocul ăsta. Exemplul e într-un adăpost de la Centrul de reabilitare. Aici supraviețuiește ceea ce, acum câțiva ani, era unul dintre ultimii 14 șoimi dunăreni din România. Atâția mai erau, șapte perechi.

Șoimul de la Mureș a dat peste un veterinar proactiv – omul a ținut morțiș să-i cauterizeze o rană deschisă, ceea ce i-a distrus ligamentele unei aripi.

N-a mai putut zbura. I-a rămas să trăiască și atât. Păsările răpitoare seamănă uneori cu oamenii.

Mai simplu e cu berzele, care au un PR net superior. Oamenii le recunosc, le iau și le duc la veterinar. Ajung foarte repede la salvatori.

Cu răpitoarele, oamenii procedează altfel, explică Levente: întâi le dau cu sapa în cap, apoi le duc la medic. Pentru constatare. 

Alt caz: ciuful de pădure. Când e pui, sare din cuib. Asta e nebunia lui. Din fericire, părinții îl găsesc și-l hrănesc unde e picat. Din păcate, uneori îl găsesc oamenii și-l „salvează”.

„E ca-n povestea cu bătrânica ce nu voia să treacă strada, dar a fost ajutată în cele din urmă. Așa și ciufii”, se încruntă veterinarul.

Oamenii se revoltă când li se spune că mai bine îi părăseau în pădure. Toată lumea vrea să salveze cu succes o sălbăticiune. Chiar dacă-i fură libertatea pentru totdeauna.

Pe Levente poți să-l asculți ceasuri la rând depănând povești despre întâlnirea animalului sălbatic cu „civilizația”. Printre altele, el e omul pe care îl caută rețeaua de urgență 112 la apeluri disperate care implică animale:

„S-au bucurat foarte mult când le-am spus că ne pot contacta pe noi pentru apelurile cu animale sălbatice. Una e să fie pisica în copac, și alta să se prindă barza în liniile de curent electric sau ursul în laț. Dar sunt și alte apeluri”.

Sunt. Într-o noapte, Levente a fost trezit de un apel speriat. Un cuplu care locuiește la ieșirea din Târgu Mureș se trezise față în față cu…

„Vipera! Doamna era încuiată în mașină, soțul se încuiase în casă. Am mers cu o plasă de material textil. Am ajuns… Era un șarpe de apă (care e inofensiv, n.r.)”.

Până acum, preferații săi rămân urșii. A și îngrijit câțiva. Cazul de suflet e cu un ursuleț pe care l-a primit orb – un ochi îi era afectat de o keratită puternică, iar celălalt avea ulcer cornean.

După luni de tratament, animalul și-a recăpătat vederea. A fost reabilitat și eliberat. „A fost, poate, o mică minune”, zice medicul, și i se umezesc ochii.

Urșii salvați au un Centru de reabilitare special, în Harghita.

Cu ei există o regulă simplă, spune Levente: Dacă umbli prin pădure fluierând, nu întâlnești ursul!

Cu alte cuvinte, ursul nu atacă niciodată, decât dacă e amenințat. Și nici nu „terorizează comunități”, cum mai titrează presa. Cel mai simplu lucru pe care poți să-l faci când ești la țară și te trezești cu ursul în curte e să scoți radioul pornit pe geam. Se va speria și va pleca singur.

*

Cu ajutorul unui grant oferit de Fondul ONG în România, Centrul de reabilitare a animalelor sălbatice din Târgu Mureș va fi extins în următorii ani.

Până atunci, rețeaua de salvare oferă consultanță oricui și oriunde în România, la un număr apelabil oricând: 0722 533 816.

Deci, dacă vreodată întâlniți vreo sălbăticiune, o ființă care chiar știe ce e libertatea, și decideți că vreți să o salvați, mai bine nu. Mai bine dați un telefon.