"De foarte multe ori, copiii primesc de la noi prima lor carte"

Un copil întinde mâinile spre o carte de parcă ar îmbrățișa-o. Un cadru aparent banal, dar mulți copii din România nici nu-și pot închipui cum arată o librărie.

O echipă a Asociației Curtea Veche din București se oprește lună de lună în școli din comunități rurale, unde le împart cărți elevilor. Apoi le dotează bibliotecile.

Între timp, prin intermediul unor ateliere, se joacă cu ei și îi atrag către citit. Le pun întrebări − altele decât cele de la școală, cărora li se poate răspunde doar corect sau greșit.

Programul aparține Asociației Curtea Veche și este susținut financiar de compania Azomureș. În 4 ani, 60.000 de cărți au ajuns în mâini de copii sau în biblioteci școlare.

Există comunități unde o astfel de carte este singura speranță pe care o primește un copil.

Mărișel e o comună de munte din Cluj, respirând sănătos pe la cota 1300. Se întinde de-a lungul văilor care, pe vremuri, adăposteau cetele de voinici conduse de Avram Iancu.

De altfel, un tablou supradimensionat al Crăișorului păzește nostalgic holul școlii generale.

Adunați în Căminul cultural, copiii îi aplaudă furtunos pe musafirii care au venit cu cărți și jocuri.

După o scurtă introducere, sunt împărțiți în clase și încep atelierele.

Clasa pregătitoare și clasa întâi numără, cu totul, vreo 15 fețișoare curioase. Copiii mută fericiți băncile și fac un cerc de scaune în mijlocul clasei cu pereți golaşi.

O hartă jupuită și două planșe de mână, una cu animale din munții noștri, alta cu „cavitatea bucală”, sunt singurele podoabe atârnate de pereți.

Coordonatorul atelierului, Andreea Lupescu, se prezintă ca fiind artist, actor și jurnalist. A concurat la „X Factor” și cântă într-o trupă numită Dekadens.

Pentru copii contează însă că are părul verde, cum nu prea s-a mai văzut pe la Mărișel, și o coroniță aurie ca o domniță din basm. O sorb din ochi.

Atelierul începe cu ceva ce, probabil, cei mici n-au mai auzit în sala de clasă: Vreau să vă distrați, vreau să vă placă asta!

Cu ochii închiși, ei ascultă un fragment din cartea pe care o vor primi la final: Alice în Țara Minunilor. Apoi Andreea îi învață să-și închipuie sunetele poveștii.

Cincisprezece copii devin, pe rând, vântișor, picături, apoi ropote de ploaie sau valurile unei mări pe care poate că n-au văzut-o niciodată, dar o simt cu vârfurile degetelor și o gustă în spatele pleoapelor.

La fiecare întrebare a fetei cu părul verde, toţi trepidează să răspundă. Citești în ochii acestor copii de la munte ce dorinţă au să fie întrebați lucruri.

Să se ceară de la ei și altceva decât răspunsuri corecte și incorecte, să fie întrebați, nu doar burdușiți cu informații.

Rând pe rând, răspund și creează la rândul lor o poveste, în care mai apar, pe lângă Alice și Iepure, păpuși Barbie, Batman, Spiderman și Sofia, lei, tigri, un vrăjitor și ajutorul său.

„Ajutorul vrăjitorului era foarte urât și avea trei capete și era îmbrăcat în negru și cu pantaloni albaștri și ghete maro”, spune o fetiţă pe nerăsuflate.

− Foarte bine, hai să-i dăm un nume dacă l-am descris așa de bine. Cum să-l cheme?

Fetița se uită absorbită la părul verde al Andreei Lupescu și decretează subțirel:

− Alin.

Până la final, povestea Alisei va deveni un cântecel creat de copii. După atelier, ei primesc și volumele pe care le pot citi acasă.

De încântare, au scris pe tablă cu literele lor de început: Te iubim, Andreea. Mult.

„Am început să fac atelierele de vreo doi ani de zile, și rezultatele se schimbă mereu – iar eu păstrez unele sugestii ale copiilor, pentru că ei știu ce vor.

Copiii sunt foarte dornici de joacă și foarte dornici să spună tot ceea ce le trece prin cap.

De fiecare dată când facem un exercițiu care presupune să-și imagineze personaje noi, să schimbe povestea, sunt foarte activi.

Iar cei din mediul rural sunt foarte deschiși, foarte calzi și au mai puține limite decât cei din mediul urban”, spune Andreea, la finalul atelierului.

În timp ce vorbește, copiii adună un strat de glitter de pe jos și-l mai aruncă o dată în aer. E prima dată când s-au jucat cu „praf de zâne”.

„De multe ori, copiii îmi spun că niciodată nu s-au gândit la o poveste în felul ăsta. Pur și simplu să-și inventeze un joc de la poveste. Exercițiile pe care le fac cu ei nu au o complexitate foarte mare, ci au acest unic scop: să-i introducă pe ei în poveste”.

Andreea Lupescu

 *

La o altă clasă de gimnaziu, se pune în scenă o secvență din Odiseea – mai precis, momentul în care Ulise și luptătorii săi găsesc peștera în care sunt oile cu lâna de aur și se întâlnesc cu Ciclopul. Sau ciclonul, după cum rețin copiii.

Doar că, în cazul nostru, în peșteră vor găsi și cașcaval și lapte, pentru că, decid copiii, trebuie că luptătorii noștri or fi tare înfometați. Cu o sabie colorată de carton, Ulise așteaptă să intre în peșteră.

− Ulise, tu acum îți chemi oamenii să intre în peșteră. Ce le spui?

− Haidați tăți!, strigă, războinic, Ulise din Mărișel. Și adaugă:

− Am găsit o peșteră cu brânzeturi și lapte!

− Și multe altele!, sare un fecior de lângă el.

Atelierul de teatru e condus de Valentina Popa, actriță la Teatrul Foarte Mic din București. Al treilea atelier, de ilustrație, este coordonat de Alexandra Mihailciuc, arhitect și artist vizual.

La final, copiii primesc cărțile cu poveștile cărora s-au jucat. Când să ieșim din clasă, constatăm că ușa se închide doar dac-o trântești.

Ne arată un elev cum se face.

*

Coordonatoarea proiectului, Valentina Roman, spune că a ajuns la formula aceasta după ce, colindând țara pentru a lansa cărțile publicate de editura Curtea Veche, a descoperit că publicul cititor se împuținează tot mai mult:

„Ne-am dat seama că, dacă copiii nu citesc, atunci nu vor mai apărea alte generații de cititori. Și atunci, în urmă cu 4 ani, am început să ne concentrăm atenția pe următoarea generație de cititori.

Atunci s-a înființat Asociația Curtea Veche, care are acest scop, de promovare a lecturii în rândul copiilor”.

De atunci, programul a ajuns în peste 200 de comunități.

Iar Valentina Roman a apucat să vadă un fragment din România „cealaltă” − în care un copil nu știe cum arată o carte de beletristică.

„Am avut cazuri impresionante, pentru că, de foarte multe ori, copiii primesc de la noi prima lor carte, în afară de manualul școlar. Ei nu au alta”.

„Cărțile pe care le donăm sunt din literatura universală, varianta repovestită pentru cei mici. Tocmai pentru ca ei să poată să le înțeleagă și să le parcurgă.
Le dăm aceste cărți noi și îi surprindem că le miros sau se minunează că au desene. Că există cărți cu desene, pentru că ei nu au mai văzut așa ceva. Bibliotecile școlare sunt cu cărți foarte vechi și nu au ilustrații colorate”.

Valentina Roman, Asociația Curtea Veche

*

Mai departe: v-ați închipuit că există copii care nu au văzut în viața lor o librărie?

„Noi am fost de curând într-o localitate, la o oră de București. Am mers acolo, am donat cărți și i-am întrebat ce-și doresc cel mai mult și mai mult.

Și trei copii au ridicat mâna și au spus că cel mai mult și mai mult își doresc să vadă cum arată o librărie. Ăsta era visul lor.

Bine, unii voiau să ajungă într-o țară străină, să primească un laptop… Dar aceștia trei voiau să vadă cum arată o librărie.

Și atunci ne-am dat seama că noi, în orașele mari, trecem pe lângă librării și nici măcar nu ne imaginăm ce înseamnă să nu vezi o librărie”, povesteşte Valentina Roman.

Ea mai spune că activitatea Asociației este ca o picătură de apă într-un ocean: un ONG nu poate acoperi toată țara.

Dar poate parcurge, în timp, drumul către sute de comunități unde rămâne o undă de speranță.