Dan Byron: Ce-am fi făcut în toată carantina asta dacă nu ar fi existat nici muzică, nici filme, nici cărți, nici teatru, nici nimic?

Sâmbătă seara, pe 21 noiembrie, Dan Byron are concert live pe Facebook. Este al șaptelea pe care îl susține online din martie, de când pandemia ne-a închis în case, și până în prezent. Numai că, de data asta, va fi cu atât mai special cu cât își lansează și un nou album solo – Long story short.

Sunt patru melodii cu versuri despre lumea în care trăim pe care le avea deja scrise și păstrate în sertarul cu “piese ghinioniste” și la care se tot întoarce obsesiv de zece ani încoace.

“M-am apucat de ele pentru că trebuia să fac ceva”, și râde. Apoi continuă să povestească ce înseamnă să scoți un album complet homemade în două luni, cum reușește să suplinească lipsa colegilor de trupă, cum și-a produs singur până și videoclipul piesei de debut și cât de ușor este, până la urmă, să faci muzică în zilele noastre cu ajutorul inteligenței artificiale și a tehnologiei.

L-am întrebat pe Dan Byron și despre anxietățile pe care le-a resimțit în pandemie, despre ce metode a descoperit ca să își păstreze mintea sănătoasă și despre revelațiile cu care a venit perioada asta.

“Revelații, nu. Dar au fost unele momente în care mi-am dat seama că unii văd lucrurile ca și cum ceea ce facem noi nu că ar fi degeaba, dar ar fi, așa, în plus, un fel de fiță, că agricultura, industria și ce mai e… astea ne pun pâinea pe masă.

Și sunt de acord cu ei, dar acum te întreb eu – ce-ai fi făcut în toată carantina asta dacă nu ar fi existat nici muzică, nici filme, nici cărți, nici teatru, nici nimic. Ăh? Pune-ți pâinea aia pe masă, hai. Uită-te la pâinea aia și, ia, vezi cât reziști!”

Sâmbătă seară ai un concert de lansare. Un concert pe laptop, în sufragerie, în fața ta ai o canapea, o fereastră. Cum e? 

E ciudat, mai ales la început când faci asta prima oară. Dar am început să-mi fac un mindset – că e ca și cum aș cânta pentru mine, cumva. Și cânt pentru mine, dar mă aud și alții pentru că așa am ales eu să fie și oamenii se bucură că mă aud și eu oricum îmi fac de cap și e foarte frumos, na. 

Am cântat pentru mine de multe ori și fără să fie etapa asta cu online. Eu cânt de plăcere până la urmă. 

E clar că e plăcere acolo, dar senzația pe care o ai când ești pe scenă și cânți în fața altor oameni? 

Nu ne aflăm într-o situație în care avem de ales. Deci trebuie să ne adaptăm și să găsim soluții să ne exprimăm măcar un pic, atât cât se poate. Cum a fost și cu EP-ul (n.red. – Extended play – denumirea pentru bucăți muzicale mai lungi decât un single și mai scurte decât un album) ăsta pe care l-am tras acum, acasă. Mai făcusem asta și înainte, eu trag acasă de ani de zile. Dar am făcut-o foarte rar în public, ca să zic așa. 

Prima dată când am făcut-o public a fost în 2017 cu privește cerul. Dar acum băi, se potrivește, e mișto! Știu să fac asta acasă și vă pot arăta și vouă uite ce-am făcut eu acasă! 

Nu se compară, îți dai seama, în niciun caz. Adică în momentul în care ești în fața unor oameni și dacă mai sunt și mulți și știu cine ești și se bucură de muzica ta, știu versuri sau au tot felul de manifestări sau mai știu eu ce… e cu totul alt sentiment. Dar, până la urmă, ne-am trezit cu toții în situația asta că dacă era o de-aia că doar unii dintre noi stau acasă și n-au voie să… era nasol, dar suntem toți în situația asta, așa că trebuie să ne adaptăm. 

Ce presupune tehnic treaba asta acasă? Cum arată studioul de acasă și cu ce e diferit de celălalt? 

Este format din acest laptop la care vorbesc eu acum, nu cu microfonul acesta, am un microfon mai bun în sufragerie. 

O placă de sunet bună, externă, cabluri, chitară, am împrumutat un bas de la Deme, de la colegul meu de trupă, am și o clapă foarte mare. O să vă povestesc sâmbătă, la concert, de ce am eu o clapă atât de mare, deși eu nu sunt clăpar, nu sunt pianist. Adică știu să cânt, mă descurc, dar nu sunt profesionist. Însă majoritatea instrumentelor la care eu nu știu să cânt sunt trase pe clape, de exemplu, basul de la privește cerul e tras pe clapă. Bine, clapele care sunt pe albumele mele sunt trase de mine, deci nu sunt chiar p-afară. 

Avantajele la clapa asta pe care o am sunt că eu pot să repet chestii la pian fără deranjez pe nimeni și fără să se prindă oamenii când greșesc. Deci eu pot să studiez acolo fără să mă audă nimeni, îmi pun căștile și mă aud doar eu acolo, nu știe nimeni că în cameră există un pian. 

Se aud mai multe instrumente pe fundal în melodiile astea. Toate sunt trase de tine, nu? 

Păi sunt tobe – dar tobele sunt programate și în 2020 a devenit atât de ușor să programezi tobe că dacă îmi zicea cineva acum 20 de ani i-aș fi spus că așa ceva nu există. 

Ce înseamnă să programezi tobe? Că nu mi-e deloc familiar conceptul, explică-mi puțin ce presupune asta. 

În momentul în care tragi un album ai acest soft de bază care se numește digital audio workstation- DAW. Și în softul respectiv folosesc Logic – Logic-ul e un soft care costă 1000 de lei și este pentru începători la fel de bine cum e pentru profesioniști. Adică sunt albume care au luat grammy-uri și sunt oameni foarte grei în industrie care lucrează în Logic. Pentru că e simplu de lucrat. Și, de exemplu, tu vrei să deschizi un canal nou și zici că vrei drummer. Dacă ai deja secționată piesa – că tu poți să îi spui, uite, aici e refrenul, aici e strofa x, să împarți piesa pe căprării – dacă ți-ai secționat-o, tobarul deja îți încarcă pe toată piesa cum s-a gândit el că ar merge. 

După care tu poți să iei fiecare fragmențel și să îi zici că vrei alt ritm – mai încet, mai tare, mai complicat, mai simplu și tu pui punctulețul unde vrei – aici vreau doar un pic mai complicat, aici vreau mai tare. Și tot așa. 

Adică funcționează automat. 

Da, dar în același timp tu dacă te pricepi să faci asta poți să îi dai mai multe detalii. Spre exemplu tobarii fac break-uri, tu poți să îi spui că vrei mai multe break-uri sau că nu vrei deloc sau că vrei doar puțin. Și e foarte mișto. 

Asta e genul de muncă pe care îl făceai și înainte?

Da, eu fac chestia asta de când m-am apucat să fac schițe pentru trupă. Adică am programat de la cele mai proaste tobe și cele mai nașpa softuri până la cele mai complexe. 

Cât costă să faci un album acasă? Pentru artiștii independenți care își doresc să încerce.

Depinde de sculele pe care le ai. Dacă nu ai pretenții foarte mari, există posibilități cu bani foarte puțini. Există o firmă care se numește Focusrite și care comercializează niște plăci de sunet care costă undeva pe la 500 de lei – o sumă derizorie în materie de scule. 

Există niște microfoane, condensere de studio, foarte ieftine, de la Behringer, firmă care e de doi lei, tot ce e mai ieftin pe lumea asta sunt de la ei, dar au un microfon foarte bun care se numește B1 și care costă 400 de lei. 400 de lei pentru un condenser de studio e ca și cum n-ai da bani, ți l-ar da cineva degeaba. 

Apoi există un soft care se numește Ripper, de la Jack the ripper, și care costă 60 de euro – deci chiar bătaie de joc. Numai că softul respectiv merge folosit și fără să plătești și nu pentru că îl piratezi, ci pentru că oamenii ăia sunt atât de de treabă încât, după o lună de folosit, îți apare un pop-up d-ăla în colț, mic, de cinci secunde, în care îți spune de câte zile îl folosești și că dacă ți-a plăcut poate ar fi frumos să-l cumperi. Apoi ăla dispare și îl poți folosi ca și până atunci fără nicio problemă. 

Deci cu banii ăștia nu dai faliment și poți să îți tragi decent ceva acasă.

Ai izolat fonic camera în care ai tras? 

Într-un fel, dar să îți explic cum: mi-am cumpărat un ecran de difuzie, rotund, de pus în jurul microfonului și în spatele meu am pus un stativ de microfon girafă, l-am urcat pe masă și peste el am pus o pătură.

Arăta ca la cort, pe bune. Așa am înregistrat aceste patru piese. Pe două dintre ele chiar le-am tras în dormitor numai că pătura era pusă pe ușa de la șifonier.

Mă întrebam în ce măsură, acum că a venit și pandemia asta peste noi, începem să ne schimbăm și felul în care facem muzică, de exemplu. Adică să începem să renunțăm la band că putem să facem singuri. 

Asta puteam să facem de acum mulți ani, dar nu asta e ideea. Că muzica nu e doar despre muzică. E despre oamenii care o fac și despre oamenii cu care te întâlnești. Altfel te simți în momentul în care cânți într-un ansamblu împreună cu niște oameni care eventual îți și plac și cu care eventual petreci timp și în afara programului artistic. Nu e comparabil. 

Deci nu trebuie să stăm cu frica că la un moment dat dacă mai ține pandemia o să dispară de tot trupele…

Nu, în niciun caz. Sau, cel puțin, nu deocamdată. După cum se vede, există soluții și se va rezolva și pandemia asta, așa că o să fie ok.

Dar, dincolo de asta, muzica acasă e foarte mișto de făcut și o recomand oricui. Pentru că te poți exprima, poți experimenta, poți înțelege mai multe despre ce fac ceilalți din trupa ta. 

Uite, de exemplu, îți spuneam că am tras eu basul acum și că l-am împrumutat de la colegul meu, Deme, dar a trebuit să fac eforturi, să îmi simplific liniile pentru că mi-am dat seama că nu le pot cânta. 

Pentru că tu nu știi să cânți la fel de bine la bas sau de ce?

Da, exact. Pentru că scriam liniile, mi le făceam, știam cum aș vrea să fie, dar când puneam mâna pe bas nu mai ieșea, era cam nașpa. [râde]

Și începi să îți dai seama ce fac ceilalți de fapt, în timp ce tu visezi frumos și zici că totul e ușor, realizezi cât de greu e pentru fiecare dintre ei și cam ce înseamnă să fii Demeter în trupa byron, de exemplu. Nu înseamnă doar asta, evident. Dar zic.

E important.

Cum a fost interacțiunea cu echipa în toată perioada asta? Ați muncit la ceva împreună? 

Dacă ne referim din martie până acum am tot făcut chestii. Adică odată cu venirea verii și a timpului frumos, noi am început să cântăm și am avut toată vara concerte. 

Adică și concerte cu public fizic.

Da, în aer liber și cu distanțare socială. Erau ori cu perne de-astea puse din loc în loc sau scaune sau am mai cântat pe la niște terase, iar la mese stăteau numai oameni care veneau împreună. 

Se umpleau locurile? Ai simțit că oamenii erau super dornici să vină iar la concerte? 

Se umpleau, dar umplutul cu distanțare socială… înseamnă altceva. E ca și cum ar fi gol. Dar ne-am obișnuit și cu asta și am cântat până acum o lună și ceva – cred că atunci a fost ultimul concert, când deja era destul de frig, erau 9 grade când am cântat noi.

Băi și îmi înghețase mâna pe chitară, nu mai puteam să cânt, știi cum? [râde] 

Hai să vorbim puțin pragmatic, e greu să trăiești ca artist într-o perioadă de-asta? Cum v-ați descurcat? 

Băi, cred că nu e ușor nici dacă nu ești artist. Dar a existat sau cred că mai există încă, eu nu m-am mai uitat că nu mai aveam dreptul tot având concerte, acea indemnizație de la stat pentru artiști independenți care trăiesc din drepturi de autor. 

Bineînțeles că ea nu înseamnă nu știu cât, dar până la urmă și salariile care s-au dat au fost tot modeste. Trebuie să ne adaptăm fiecare. Altfel, ce să zic, concertele online pe care le-am mai avut, o parte au fost plătite, au fost făcute cu tot felul de firme care își tot doreau acel eveniment. Deci ceva-ceva a mai intrat… 

Dar pe o perioadă mai lungă de timp? Cum ar arăta financiar genul ăsta de experiență? 

Nasol, îți dai seama. Deocamdată n-am ajuns la fundul sacului, că am avut concertele alea pe perioada verii. Dar asta se va întâmpla în curând și nu știu cum ne vom transforma, habar n-am. 

Cât de mult poți să te mai adaptezi? Cât de mult poți să mai schimbi lucrurile la ceea ce faceți voi? 

Habar n-am. Și nu cred că știe nimeni. 

Cunoști experiențe de la artiști de afară?

Nu am vorbit cu artiști, dar am vorbit cu oameni de afară care mergeau la concerte și care mi-au spus că aproape că n-a existat niciun eveniment. Adică am un prieten în Londra care mi-a zis clar, direct – „nu a existat niciun concert toată vara. Nimic!” 

Spre deosebire de România unde au fost totuși cu distanțare socială. Deci ar fi și mai dificil în perioada asta să fii artist afară. 

Da, dar să știi că în general e mai dificil să fii artist în afară. Adică costurile vieții în primul rând acolo sunt enorme și beneficiile tale ca artist, dacă nu ai deja un nume destul de răsunător, nu sunt prea grozave.

Cunosc oameni care s-au mutat în vest și s-au apucat să cânte în cârciumi câștigând 50 de lire pe seară și chiria lor era 1000 sau 500. Gândește-te dacă ai 50 de euro pe seară, cam câte concerte trebuie să ai tu doar ca să îți plătești chiria, nu să te întreții.

Zi-mi despre mini-albumul cel nou. Cum ți-a venit să te apuci de el? 

Păi m-am apucat că trebuia să fac ceva.  

La cât timp după ce ai intrat în lockdown te-ai apucat? 

Aa, nu, l-am făcut acum după ce s-a terminat vara, prin septembrie m-am apucat de el. Prin august mi-a venit ideea și acum în septembrie-octombrie am lucrat la el. 

Piesele le aveam pentru că eu am un depozit de piese refuzate, ghinioniste, care n-au apucat încă să ajungă pe materiale și astea erau patru piese care în ultimii zece ani din când în când mă obsedau. 

Nu apucaseră să ajungă pe niciun album din diverse motive. Uite, țin minte că la „30 seconds of fame” am avut 20 de piese pentru album și am făcut așa un poll între noi să vedem ce intră. Și au ieșit 12 piese, iar eu la sfârșit am zis că bine, 12, dar eu mai vreau una. Am mai introdus una, nimeni n-a avut nimic împotrivă, că 13 piese într-un album nu înseamnă ghinion neapărat, dar șapte piese au rămas pe dinafară. 

Și ăla e doar un album. Dacă nu mai faci un album care să fie pe undeva pe acolo, că melodiile au ceva comun în general, atunci ele rămân în sertar pentru totdeauna și e păcat. 

Și acestea patru au o temă unitară. Sunt în engleză pentru că fiind un mesaj despre lume vrei să ajungă neapărat în afara țării? 

Ele chiar așa au fost scrise, într-o perioadă în care scriam numai în engleză și da, ăsta e unul dintre motive. Aveam o vorbă când eram la Urma – să nu ne oprim la Oradea. 

Acum, nu știu dacă o să prindă, dar nici nu mi-am pus problema pentru că eu am luat tot procesul acesta ca pe o terapie. Nu că aș fi avut neapărat nevoie, dar mi-a prins foarte bine să lucrez, să mă simt util, să fac ceva ce-mi place și să rămână și ceva în urmă. 

Ai făcut melodiile în două luni – a fost diferit ritmul de lucru de cel de la studio? Aveai un program? 

E foarte diferit pentru că la studio condițiile sunt clar mult mai bune, dar tu dacă te duci la un studio și stai opt ore, hai să zicem că îți mai iei o pauză de o oră, dar restul de ore le cam muncești. 

Pe când aici uneori n-aveam chef. Mă apucam de ceva și la un moment dat îmi dispărea cheful. Și pur și simplu mă opream. Două ore mă jucam pe Xbox sau citeam o carte și după reveneam și aveam altă plăcere. Adică cumva e mișto treaba asta. 

În al doilea rând, e sentimentul acela de intimitate, că tu tragi într-un spațiu în care trăiești, îl cunoști perfect și n-ai cum să ajungi la performanța asta în studio. Ar trebui să trăiești acolo cu tot cu pat cu câteva luni înainte ca să ajungi la feeling-ul ăsta. 

Pentru că se simte. Dacă asculți albumul, simți că e altfel, se simte altă atmosferă. 

Cum contribuie intimitatea asta a casei la procesul de creație? Simți că faci treabă mai bine? 

Nu știu dacă mai bine e cuvântul potrivit, dar te modifică în orice caz. Ai un alt drive – nu mai bun sau mai rău, dar e diferit și trebuie explorat altfel. Dar gândește-te și că, dincolo de spațiu, eu aici eram singur. Niciodată la studio nu ești singur când tragi. Măcar un sunetist există, dacă nu alți colegi de trupă sau oameni de pe-acolo. 

Altfel te raportezi, nu e mai bine sau mai rău. Țin minte că am tras niște albume Kumm într-un studio unde veniseră puhoi de oameni și la un moment și tipa cu care eram eu atunci. Mă uitam la ea și cântam, ea nu mă vedea că lumina era stinsă în studio, dar eu mă uitam la ea și piesa a avut alt feeling, deși eu cântam aceleași note. 

Dar îți dă o altă dimensiune și aia e dimensiunea care contează cel mai mult în muzică. Pentru că notele sunt importante, dar nu cele mai importante în muzică. 

Și ajungem înapoi la dimensiunea pe care ți-o dă publicul din fața ta versus un ecran de laptop cu like-uri și share-uri. Cum te face asta să te simți?

Ciudat, clar, dar nu e așa îngrozitor pe cât crezi. Dacă reușești să îți faci un set-up în care să te simți bine și pe care să îl controlezi. 

Plus că eu am public – Iulia va fi în aceeași cameră, este mereu cu mine. De exemplu, la un moment dat, ca să nu mă uit la mine – că te uiți la ecran și te vezi tot pe tine, numai că de multe ori decalat, ceea ce e mindfuck, înnebunești – stăteam în față cu whatsapp-ul și Iulia îmi scria comentariile: vezi că ți-a zis cineva să cânți nu știu ce piesă, urmăream tot ce ziceau oamenii. 

Și totuși dispar oamenii care îți fredonează melodiile în fața ta. Cum e senzația asta?

Băi, să știi că asta cu fredonatul în fața ta la început e foarte ciudat. Pentru că tu ai scos o chestie din intimitatea ta și spui ceva despre viața ta, te referi la niște întâmplări sau oameni sau ce alegi să spui și după le vezi oglindite din partea cealaltă – adică e foarte ciudată senzația asta, îți dai seama că de fapt cântecul ăla nu îți mai aparține. 

Fac o analogie extremă. E ca și cum ai face un copil și face 18 ani și se duce în lume. Și nu mai e copilul tău pentru că el e adult acum, a început să aibă o viață a lui, nu mai depinde de tine. 

Dar nu produce și dependență treaba asta? Să vezi cum pleacă melodia ta spre oameni și apoi să vezi și cât de mult își iau oamenii din cântecul ăla și îl fac al lor?

Poate produce, dar e un drog periculos. Pentru că dacă te apuci să faci muzică doar pentru asta, nu ajungi prea departe.

Bineînțeles că pe tine te interesează ca oamenii ăia să îți știe versurile și nu știu ce, dar te interesează și să îi iei de mânuță și să îi duci prin niște locuri prin care nu se așteptau să meargă.

Adică partea aia cu comuniunea e doar o bucățică. E importantă, dar e doar o bucățică.

Pentru ce faci tu muzică, atunci?

Pentru mine. Vorbesc foarte serios. Eu cumva sunt dependent de toată treaba asta și zilele astea mă uitam la mine că mă simt foarte zen, deși în jurul nostru e sfârșitul lumii. 

Eu sunt extrem de zen pentru că m-am exprimat, am reușit să dau drumul în lume la niște chestii și e un sentiment de pace interioară super mișto pe care mi-o doresc tot timpul. 

Au existat anxietăți și la tine? În perioada aia de carantină, de exemplu? 

Au existat mici stări în perioada aia în care mă enervau niște lucruri foarte tare și nu înțelegeam de ce. Încet-încet am înțeles, m-am apucat să citesc despre asta, știam că sunt vecine cu depresia, dar am găsit o carte, Lost connections se cheamă, scrisă de un tip care a luat antidepresive mulți ani și care a început să caute alte soluții pentru că și-a dat seama că nu mai funcționează, pentru că doza se mărea și impactul lor asupra stării lui se micșora de la săptămână la săptămână. Cartea aia mi-a plăcut foarte mult, am și scris despre ea pe blogul meu.

Și mai e o chestie care mă ține pe linia de plutire și anume că, de ceva vreme, practic meditația. 

Băi, nu sunt nici vreun expert, nici nu îmi iese de fiecare dată cum mi-aș dori, nu am început să levitez, sunt ok, dar meditația înseamnă să te oprești pentru 15-20 de minute și să fii atent la propria respirație, spre exemplu.

Am început să practic meditația. În goana asta în care suntem toți, pe lângă că suntem închiși în casă, băi, noi nu stăm fără telefonul ăsta în mână! Te așezi pe budă și dai drumul la Facebook, la știri, la ce vrei, e mereu acolo. N-ai cum să nu o iei razna, să nu te desprinzi de ce ești de fapt. Și atunci îți trebuie un moment d-ăsta în care să te așezi și să nu faci dracului nimic. Știi? Să stai să te gândești la cum ești, să-ți dai seama unde te afli.

Am mulți prieteni care au început să meargă la terapie, iar asta e o chestie absolut normală în vremurile astea în care trăim. 

Din cauza pandemiei?

Nu, nu, nu. Vorbesc în general, nu are legătură cu pandemia. Mă gândesc că acum, în pandemie, a fost și mai rău, că sunt și mai multe nevoi. 

Fiecare, de fapt, încearcă să găsească soluții pentru el însuși și își alege ceva din evantaiul de posibilități. Nu știu, sunt unii care atunci când a început pandemia au început să numere sticlele de alcool. Am mulți prieteni care au făcut asta. Și știi ce-am făcut când a început pandemia? 

Și nu o zic ca să mă dau eu marele sfânt aici, că îmi place să beau de mor. Și îmi place să beau în primul rând ca să stau cu oamenii și să râdem să ne căcăm pe noi și să spunem toate prostiile alea pe care nu suntem în stare să le spunem atunci când suntem treji. Nu se compară nimic cu chestia aia.

Dar toată faza asta trebuie controlată. În momentul în care a început starea de urgență am fost conștient că e un pericol. Stăm acasă, suntem noi doi, hai să mai bem un păhărel de ceva, hai să ne mai uităm la un film pe Netflix, hai să nu știu ce și după două luni eu nu văd cum am putea să fim noi ok. 

Și am limitat exact treaba asta.

Ne-am impus să limităm alcoolul, să bem doar porția acceptată de specialiști ca fiind ok și să ne uităm în fiecare zi la un singur episod dintr-un serial. Și am reușit pentru că în restul zilei făceam tot felul de chestii care erau constructive, adică nu o lălăiam. 

Dar a fost vreun moment atunci în lockwdown în care să ai vreo cădere nervoasă? Să izbucnești din senin că nu mai suporți, să te agiți prin casă?

Băi, nu, dar a fost un moment în care am început să fac mulți pași prin casă cu căștile pe urechi și Iulia se uita la mine crezând că sunt nebun, mi le-am dat jos și i-am zis „băi, nu mai pot, mi s-a aplatizat curul!”. [râde] Și au fost câteva ocazii în care am ieșit la alergat, că nu mai puteam, pe bune, prea mult stat e nasol-nasol. 

Câte concerte online ați avut din martie? 

Păi în perioada asta în care negăm că am fi în lockdown, care tocmai a început, o să am primul concert acum, sâmbătă. 

Dacă vorbim de concerte cu trupa, a fost doar unul singur. În rest am fost doar eu în sufragerie și am avut vreo șase. Și la un moment dat am schimbat și sufrageria, am plecat la socri în Bistrița-Năsăud, că nu mai puteam, o iei razna în două camere. 

Și câte concerte mai duci online psihic? 

Nu știu [râde]. Rămâne de văzut. Sunt destul de calm, că m-am prins că ianuarie și februarie o să fie printre cele mai depresive luni din viața noastră. O să fie și frig și totul gri și o să fie și nasol cu pandemia. Că sigur o să se spună că nu trebuie să se sărbătorească Crăciunul și Revelionul, dar fii sigură că nu se va întâmpla așa. 

Așa că până prin aprilie o să tot cânt online. 

Ai avut vreo revelație în pandemia asta? 

Nu chiar. Au fost unele momente în care mi-am dat seama că unii văd lucrurile diferit de cum le văd eu. Adică unii, de exemplu, văd ceea ce facem noi nu că ar fi degeaba, dar că ar fi, așa, în plus, un fel de fiță. 

Că nu e nevoie de muzică. 

Da, că până la urmă agricultura, industria și ce mai e… astea ne pun pâinea pe masă. Și sunt de acord cu ei, dar acum te întreb eu – ce-ai fi făcut în toată carantina asta dacă nu ar fi existat nici muzică, nici filme, nici cărți, nici teatru, nici nimic. Ăh? Pune-ți pâinea aia pe masă, hai. Uită-te la pâinea aia și ia, vezi, cât reziști!

Adică eu înțeleg că noi nu suntem nevoie de bază dar, pe de altă parte, societatea asta în care trăim noi s-a format în jurul artelor. 

Dar, în momentele alea de incertitudine și frică de ce se întâmplă și ce va urma, te-a străfulgerat vreodată gândul că poate nu vei mai face niciodată muzică? Sau că nu vei mai putea să o faci așa cum știai și că va trebui să te reprofilezi ca să te întreții? 

Trebuie să îți povestesc ceva ca să îți dai seama de ce nu mi-a fost nicio secundă frică că va trebui să fac altceva în viața asta. 

Între 2001 și 2005 eu am locuit în Cluj. M-am mutat acolo ca să cânt cu formația Kumm. Kumm nu a fost niciodată o trupă de succes, dar în perioada aia era chiar de nesucces. Adică cântam doar în București și în Cluj și dacă cumva ajungeam în altă parte trebuia să ne chinuim să ajungem acolo și eventual pe banii noștri. Era foarte, foarte nasol. 

Ok, mutatul meu în Cluj era un fel de fiță, că eu aș fi putut să stau acasă în București și să merg acolo să cânt doar când era cazul. Dar pe mine mă interesa interacțiunea de grup, mă interesa să ajungem la o comuniune pentru că noi cream împreună. 

E, și eu stăteam în Cluj, neavând niciun venit stabil, dar niciunul, și încercam să trăiesc din concertele pe care nu le avea Kumm. 

La un moment dat, m-am mutat cu un prieten mai mare, cred că vreo zece ani mai mare decât mine și aia a fost una dintre perioadele de aur, era foarte mișto. Iar el stătea într-un apartament de două camere confort 3, tip vagon și după ce că era confort 3 mai și cădea pe noi. 

Era praf-praf-praf. Aveam un pat pe care cred că îl mai găsești abia la spitalele vechi, d-ăla de fier. Un raft sau două mici pe care îmi pusesem eu niște cărți, un birou de care nu știu de unde făcuse el rost, dar era căpătat că nu fusese niciodată rău, asta era tot ce aveam. Iar eu eram zen. 

Nu aveam de mâncare, dimineața mă trezeam și mă gândeam pe unde m-aș putea duce eu să fac rost de o cafea, cine mi-ar da mie o cafea dacă m-aș duce, deci nu aveam niciun ban, nimic, zero. Și eu am continuat să nu îmi caut job pentru că nu mă interesa absolut nimic altceva, în afară de muzică. 

La un moment dat țin minte că mă trimisese clăparul din Kumm la ceva firmă care avea nevoie de niște zilieri să împacheteze nu știu ce standuri pentru o expoziție. Ne-au ținut ăia într-un frig de nu mai puteam, așa că eu după două ore eu am plecat. Și nu pentru că mi-era lene să împachetez niște standuri, ci pentru că era frig și eu nu-mi permiteam spital, nu-mi permiteam medicamente și  nu-mi permiteam să răcesc pentru că aveam de cântat. Și am plecat, mă! Era o ocazie, făceam rost de niște bani, fuck off! Nu mă interesează, prefer să nu mănânc. 

Dacă vine din suflet nu am ce să recomand eu. Inconștiența aia o ai sau nu o ai. Dacă nu o ai, nu e nicio pierdere, aia e. 

Dar de-aia nu o să văd vreodată perspectiva aia în care mă las, mă apuc de altceva. 

Ce vrei să faci imediat după ce se termină pandemia?

Să merg în Belgia la festivalul Rock Werchter. Este la începutul lui iulie și eu visez să reușim până atunci să trecem de toată nebunia asta, să se facă un vaccin pe care să ni-l putem face și să ni-l putem permite, dar să putem să avem parte de el și să mă duc în Belgia la Werchter, frate.

Ăla o să fie pentru mine paradisul, mai ales după un an de stat în casă și între patru pereți. Sunt de obicei vreo sută de mii de oameni și la anul o să fie trupe ca Pearl Jam, Gorillaz și mulți alții – au un line-up de cazi în cap. Deci, da, cam așa vreau să termin pandemia.