Dacă te voi uita, Ierusalime...

Ierusalimul este, poate, locul cel mai greu de apucat în care te poți afla pe acest pământ. De fiecare dată când mă întorc acolo, am noi așteptări, încerc altă abordare, îl atac din alt unghi și tot degeaba: misterul orașului parcă se adâncește în loc să se limpezească. Şi, în loc să mă edific, nu fac decât să-mi promit că voi reveni, ca să-l înțeleg pe de-a întregul.

E un oraș care te cheamă continuu, posesiv: mai degrabă o ființă decât un loc. Vorbesc aici despre orașul vechi, împrejmuit cu ziduri impresionante, din piatra aceea unică folosită peste tot în Israel, fapt ce reafirmă ideea că de acolo radiază totul, că avem un punct focal spre care sunt întoarse toate privirile.

Ierusalimul seamănă pe undeva cu Iahve din Vechiul Testament, care refuză concurența cu gelozie, totdeauna central, țâfnos și imprevizibil, mereu în dispută cu toți dumnezeii străini ai vecinilor moabiți, hitiți, amoniți, iebusiți sau filisteni.

Iar Vechiul Testament și Psalmii țin permanent să-ți reamintească faptul că pământul pe care calci este sfânt. Astfel, această sfințenie a Ierusalimului, perceput drept centru al lumii, se întinde asupra întregului teritoriu atât de disputat între evrei, musulmani și creștini.

Așa-numita Țară Sfântă a fost, este și va fi un butoi cu pulbere, unde fiecare palmă de pământ câștigată cu sânge nu se mai negociază diplomatic, ci se ia pur și simplu în stăpânire, apoi se ține de ea cu dinții.

Mare parte din magnetismul Ierusalimului vine din istoria lui atât de complicată și de controversată.

Pe un perimetru relativ restrâns, din coasta unui munte esențial pentru evrei, Muntele Sion, cele trei mari religii monoteiste − mozaică, islamică și creștină − își revendică aceleași pietre și aceleași ziduri: fiecare înțelege în alt mod, radical diferit de al celorlalte, ideea de Oraș Sfânt.

Ca lucrurile să fie și mai complicate din punct de vedere teologic, cele trei religii au ca poveste fondatoare o aceeași bornă, la care trebuie să ne oprim puțin.

De ce? Fiindcă povestea fondatoare este, de fapt, un om: un oarecare Avraam sau Ibrahim. E cel pe care Iahve îl scoate din anonimatul deșertului și din spațiul protector al cortului său pentru a-i face o promisiune de necrezut − lui, om bătrân, fără copii și cu o nevastă de 90 de ani.

Iahve îl alege pe Avraam pentru a-i spune că neamul său va fi mai numeros decât stelele cerului.

Se spune că, la auzul acestei vești, pe Sara ar fi bufnit-o râsul, ea fiind unul dintre puținele personaje ale istoriei care au râs pe față de Dumnezeu. Doar că acest Iahve invizibil şi imprevizibil va împlini punctual tot ceea ce a promis, tot ceea ce, la început, părea a fi o glumă proastă.

Iar jocul său periculos cu bietul Avraam va continua cu testul credinței, absurd ca orice test al credinței: „Acum ia-l pe unicul tău fiu Isaac și adu-mi-l ca jerftă pe Muntele Moria”.

Din acest punct al istoriei, ființele trec în penumbră și intră în scenă locurile. Locul presupusei jertfe, căreia i s-a substituit un țap ispășitor, va deveni capitala Regelui David și, totodată, piatră de temelie a primului Templu – cel construit de fiul său pe cât de înțelept, pe atât de vulnerabil: Solomon.

Apoi, după ce babilonienii îl vor cuceri și dărâma, în urma unui asediu de un an și jumătate, va fi locul reconstruirii celui de-al doilea Templu.

Va deveni apoi reședința administrativă a Imperiului Roman de Răsărit. Apoi locul înălțării la cer a profetului Mohamed, unde va fi înălțată moscheea Al-Aqsa – inutil să mai spunem, pământ sfânt pentru musulmani.

Alături de ea se află poate cel mai ușor de recunoscut element de arhitectură din tot Ierusalimul vechi – cupola ca de aur a Domului Stâncii.

Și dacă toate aceste distrugeri, construcții și reconstrucții presărate de tragedii, sânge și lacrimi n-ar fi de ajuns, istoria se complică total odată cu intrarea pe porțile Ierusalimului, pe mânzul unei măgărițe, a unui personaj ciudat, însoțit de o șleahtă de zdrențăroși, înaintea căruia oamenii își aștern hainele pe jos, pentru care flutură ramuri de finic și pe care îl proclamă rege al iudeilor, spre groaza înțelepților cetății, care vor conspira urgent să îl omoare.

Evreii sunt oripilați: nu așa ar trebui să arate un adevărat Messiah. Ei visează de veacuri la un revoluționar de profesie, care să-i radă, într-un război fulger, pe toți asupritorii, vecinii și potențialii inamici. Ei nu pot accepta în ruptul capului metamorfoza unuia de-al lor într-un personaj imposibil de înțeles, care ba răstoarnă mesele vânzătorilor din Templu, ba proclamă slujirea aproapelui, iubirea de vrăjmași și pacea universală.

Curios e faptul că personajul Yeshua își face apariția la Ierusalim venind de pe Muntele Măslinilor, care va fi și locul înălțării sale la cer. De acolo, privește acest teritoriu legendar și plânge pentru această cetate ca pentru o ființă vie, ca pentru un prieten mort.

Intră apoi pe poarta oraşului în ziua pe care creștinii o numesc azi Ziua de Florii, premergătoare cu o săptămână jertfei sale, de Pessah (Paşti), când exact aceeași mulțime entuziastă îl va repudia și trimite la moarte, alegând să grațieze în locul lui un revoluționar de rând pe nume Barabas.

Istoria patimilor, a răstignirii și învierii − esențiale pentru credința creștină − se cunosc prea bine. Dar mai există aici un amănunt-cheie, tot de ordin geografic, care se ştie mai puțin.

Istoria lui Iisus se încheie cu promisiunea solemnă a celei de-a doua Veniri. În tot acest interval, creștinii se cuvine să rămână vii, atenți, într-o așteptare activă.

Marea întrebare este: unde va avea loc reîntoarcerea? Pe poarta de est, supranumită Poarta de Aur sau Poarta Îndurării. Care unde se află? Taman în zona cea mai fierbinte pentru toate cele trei religii, în Muntele Templului (Haram al Sharif), poate cel mai râvnit loc de pe pământ, altarul jertfei avraamice.

E un perimetru vast, incredibil de luminos și deschis, care găzduiește moscheea Al-Aqsa, comunicând cu Domul Stâncii, ambele clădite pe vechile temple închinate lui Iahve.

Tot ce a rămas din ele este un zid enorm, devenit Zidul de Vest sau Zidul Plângerii, cel mai sacru loc pentru toți evreii, fie ei ortodocși sau seculari, care se închină acolo visând la rezidirea noului templu.

Doar că în 1541 − după ce, vreme de 700 de ani, fusese ba închisă, ba deschisă − , sultanul Suleiman Magnificul a dispus ca Poarta de Aur să fie zidită și sigilată, tocmai pentru prevenirea oricărei reîntoarceri.

Tot pe acolo însă, evreii îl așteaptă să intre pe Adevăratul Messiah, fiindcă pe primul l-au renegat. Iar ca tensiunea să fie totală, creștinii așteaptă întoarcerea Celui înviat prin acea poartă și, odată cu ea, așteaptă Judecata de Apoi, cea zugrăvită pe pereții tuturor bisericilor.

Iată de ce zidurile de piatră ale Ierusalimului sunt atât de importante pentru cele trei mari religii: fiindcă spun permanent povești suprapuse și complicate, dar întotdeauna actuale.

Dacă ai timp să stai în Turnul lui David și să privești îndelung peste Orașul Sfânt, poți auzi cum ecoul liturghiei de la Biserica Sfântului Mormânt se amestecă deasupra Ierusalimului cu dangătul clopotelor de la Biserica Răscumpărării, cu murmurul Psalmilor evreiești de la Zidul Plângerii și, mai departe, cu inflexiunile muezinului care-i cheamă pe musulmani la închinare, cu strigătele negustorilor care vând mir și fresh de rodii pe Via Dolorosa, într-o superbă și sfântă cacofonie, din care omul de rând ori pricepe totul pe de-a-ntregul, fix așa cum e, ori se tot întoarce, ca mine, sperând că, într-o bună zi, taina acestei parabole se va desface miraculos și înțelegerea deplină se va pogorî din ceruri pe o funie de argint.

Dacă te pui cu istoria și teologia, ca mecanisme de înțelegere, nu o scoţi prea iute la capăt. Ba poți sfârși chiar mai confuz decât la plecare.

Să mergi într-un tur organizat, în urma unei tanti cu umbrelă, poate fi practic, dar nu intră în vederile mele. Ceva mai uman mi se pare să iei totul la picior, încercând să pricepi lucrurile din mers, cu mintea ta, atât cât poți.

Ceea ce am încercat de fiecare dată, ajutat de hărți și de cărţi (Jerusalem: One City, Three Faiths, de Karen Armstrong, mi se pare un excelent început).

De fiecare dată, frenetic și vag irațional, m-am aruncat pur și simplu în burta labirintului de străzi, străduțe, alei și piețe negustorești – martore, de-a lungul secolelor, ale unor asedii îndelungi, pogromuri și nesfârșite masacre, toate în numele credinței.

Paradoxurile Ierusalimului sunt năucitoare. Mai întâi, trebuie să pricepi că orașul vechi e împărțit în trei cartiere: musulman − cel mai populat, evreiesc − cel mai stilat și creștin/armean − cel mai labirintic. Imaginarul tău personal, construit cu grijă de-a lungul anilor, e permanent trădat de realități care te asaltează ca barbarii din păduri.

De exemplu, cauți prima oprire de pe Via Dolorosa − curtea romană a condamnării lui Iisus la moarte, și nimerești în curtea unei școli musulmane (Madrasa el-Omariyya), plină de copii agitați și gălăgioși, care fug în toate direcțiile alungând orice urmă de pioșenie.

Ceva mai încolo, Via Dolorosa trece pe nesimțite din cartierul musulman în cel creștin, șerpuind printre tarabe cu mătăsuri, ceai, bijuterii, tricouri, falafel și, mai ales, printre milioane de cruci, prunci Iisus de la mic la mare, ca păpușile matrioșka, tone de mir, tămâie, icoane, mătănii și alte zeci de artefacte creștine.

Comercianții te cheamă, îți fac oferte sau pur și simplu te petrec cu privirea la fel cum îl petrec pe negustorul arab, cu tava lui de ceaiuri și cafele cu cardamon, care se strecoară cu pas profesionist prin tot acest amalgam de obiecte, mirosuri și sunete.

Pe traseul aleilor de piatră, nu mai late de 2-3 metri, poți da peste sobri călugări franciscani sau peste creștini copți cu glugi negre și ascuțite, la fel cum poți da peste cei care țin neapărat să ducă și ei în spate, simbolic, o cruce de lemn, la fel ca Mântuitorul. De obicei sunt veniți din China sau din Coreea, unde, în aceste zile, Biserica creștină cunoaște un val de deșteptare.

Acest business al purtării crucii e al unor palestinieni cu lanțuri de aur la gât, care umblă nonșalant, fumând, și care, la final, după ultima oprire de pe Via Dolorosa, iau crucile în spate, câte două-trei, și le duc înapoi în curtea de la Madrasa el-Omariyya.

Ultima oprire de pe Via Dolorosa, a paisprezecea, se află în mormântul pe care Iosif din Arimateea i L-a împrumutat Mântuitorului pentru trei zile.

Locul se află înăuntrul Bisericii Sfântului Mormânt, cel mai important loc de închinare al creștinilor, unde coada e atât de lungă și de descurajatoare, de fiecare dată, încât n-am îndrăznit niciodată să mă așez la ea.

Apropo, știați că păstrătorii cheilor de la acest lăcaș sunt o familie de musulmani? Ei bine, în fiecare dimineață, la ora 4, Wajeeh Nuseibeh, înarmat cu o cheie imensă ce stă peste noapte într-un seif, deschide poarta la fel cum au făcut-o tatăl lui, bunicul lui și strămoșii lui, de 1300 de ani încoace.

Doar ca o paranteză, merită să amintim că, de-a lungul istoriei, musulmanii, fie ei arabi, mameluci sau otomani, au fost mai degrabă o veste bună decât una rea pentru Ierusalim, fiindcă au știut să păstreze și să întrețină locurile sfinte ca nimeni alții.

Paranteza ar deveni foarte mare și neplăcută dacă ne-am apuca, de exemplu, să detaliem de ce au fost în stare cruciații după ce au cucerit Orașul Sfânt, la 1099.

Poate doar atât ar merita să fie amintit: că sângele a curs vreme de trei zile pe străduțele de piatră, amestecându-se cu membrele şi capetele retezate ale celor peste 30.000 de musulmani și evrei − bărbați, femei și copii, măcelăriți sistematic până ce orașul a devenit aproape pustiu.

Apoi, pe aceleași străduțe pline de cadavrele păgânilor, cruciații au urcat cântând imnuri de slavă, cu lacrimi de emoție pe obraji, până la Sfântul Mormânt, unde s-au închinat.

Sub dominația noilor stăpâni, orașul a devenit vag secular, iar credincioșii veniți din Vest s-au apucat să-și împartă prada. Domului Stâncii i s-a pus rapid o cruce, iar moscheea Al-Aqsa a fost transformată în sediu al Soldaților Sărmani, mai cunoscuți drept Ordinul Templierilor. Iar aceștia, din săraci, au ajuns îngrozitor de bogați, atrăgând gelozia unui ordin rival, cel al Ospitalierilor.

Povestea e la fel de rămuroasă precum căutarea Chivotului Legământului sau a Sfântului Graal.

Totul, până în 1187, când istoria se sucește iar și raportul de forțe se schimbă. La fel ca Iisus, cândva, sultanul Saladin privește de pe Muntele Măslinilor zidurile celei mai râvnite cetăți a lumii, jurând răzbunare pentru crucea instalată pe locul unde Profetul Mahomed se înălțase la cer.

Și, în vreme ce Saladin le ține soldaților săi o predică emoționantă, creștinii se gândesc cum ar putea fugi cu averile adunate.

Apoi, după negocieri intense cu mai-marii cetății – care amenință cu distrugerea locurilor sfinte și cu sinucideri în masă -, Saladin promite că nici un creștin nu va fi ucis, iar prizonierii de război vor putea fi răscumpărați contra unui preț simbolic.

Experimentul cruciadelor ia sfârșit. Recucerirea Ierusalimului de către Saladin rămâne cea mai pașnică și mai „creștină” manieră de luare în stăpânire a Orașului Sfânt. În ceasul strălucitor al triumfului, sultanul se comportă cu omenie și demnitate.

Se naște, astfel, o idee nouă, care dăinuie până azi: coexistența pașnică.

Doar că lucrurile nu vor sta așa. Curând după moartea lui Saladin începe jihad-ul, un termen controversat, cu mai multe sensuri. La început, acesta se va manifesta ca strădanie de restaurație a locurilor sfinte, iar mai târziu, sub forma luptei pe care o cunoaștem prea bine.

Între timp, evreii, sub presiunea Inchiziției și sub influența unor gânditori de prestigiu, devin tot mai convinși că Ierusalimul așteaptă întoarcerea locuitorilor săi originari. Reîncepe exodul invers.

Creștinii sunt convinși că revenirea evreilor din exil e un semn că se apropie a doua Venire a Mântuitorului. Palestinienii visează și ei un stat propriu, cu capitala în Ierusalimul de est. Și totul se tensionează extrem, iar liniștirea orașului e imposibil de anticipat.

Cu astfel de gânduri învălmășindu-mi-se în minte, ies din vacarmul de pe Via Dolorosa și merg prin labirint până ajung pe o străduță complet goală. E ciudat să fii singur la Ierusalim și să pipăi din mers, cu vârfurile degetelor, textura zidurilor.

Realizez că am trecut din zona creștină în cea evreiască. De după un colț apare o femeie a cărei piele, albă ca de cretă, e accentuată de șalul negru ce-i încadrează fața. Împinge un cărucior și e înconjurată de șase copii de vârste diferite. Băieții mai mărișori poartă kipa și au perciuni răsuciți.

Familiile de evrei ortodocși, care își petrec timpul studiind Torah, au numeroși copii, media fiind undeva între 6 și 10.

Distrus aproape integral în războiul din 1948, în care evreii au obţinut nu doar un teritoriu semnificativ al Israelului de azi, ci chiar fondarea Statului lor, cartierul evreiesc din orașul vechi a fost reconstruit din temelii. Iar după Războiul de 6 zile, din iunie 1967, au recâștigat controlul nu doar asupra Ierusalimului, ci și asupra Fâșiei Gaza, a Înălțimilor Golan și a Cisiordaniei (West Bank).

Și nu par să lase controlul din mână. La 50 de ani după acel război, dacă mergi cu trenul din Tel Aviv la Iesusalim, vei întâlni vagoane pline cu soldați înarmați, de parcă totul ar fi gata ca, la un semn, să reînceapă.

În Israel, armata e obligatorie nu doar pentru băieți, ci și pentru fete. Durează trei ani și este extrem de serioasă.

Ajuns în zona Zidului de Vest, lucrurile se complică. Peste tot poți vedea soldați cu mitraliere de fabricație americană și cu lunete atârnate de gât. Încep controalele de securitate și verificarea bagajelor.

În spațiul vast al pieței dincolo de care strălucește Domul Stâncii foiesc turiști transpirați, amestecați cu elevi care ies în valuri de la școală și cu evrei ultraortodocși, îmbrăcați ca acum 300 de ani, cu haine și pălării negre, sobri ca niște corbi.

Îi poți vedea înghesuind în crăpăturile Zidului rămas de la vechiul Templu, pentru care au făcut o obsesie milenară, bilețele cu rugăciuni. Se leagănă ritmic, recitând la infinit Psalmii lui David. De două ori pe an, toate bilețelele sunt scoase și arse; se spune că rugăciunile se împlinesc.

Orizonturile de așteptare îți sunt aruncate în aer dacă dai o tură de orientare de jur împrejurul cetății. Dacă ești cât de cât antrenat și ai niște papuci buni, distanțele nu sunt foarte mari.

Constați însă că nimic nu prea seamănă cu ceea ce îți imaginai. Nici Muntele Măslinilor, nici Grădina Ghetsimani, nici Poarta Îndurării, spre care sunt orientate toate mormintele musulmane, creștine și evreiești de pe Valea Chedronului, pregătite pentru a se deschide la Judecata de Apoi.

Faci un ocol vast și reintri, pe Poarta Jaffa, în cartierul creștin. Turul de forță te-a stors ca pe o cârpă. Te bucuri că nu ești musulman și că poți să-ți recapeți demnitatea cu o excepțională bere neagră Taybeh, fabricată de palestinieni creștini în colaborare cu producători germani, probabil tot creștini. Cinste lor și celui care a avut ideea halbelor puse la gheață!

Apoi cobori străzile tăcute și o iei la stânga. Te pierzi un pic și nimerești în curtea de piatră a unei mănăstiri copte.

Sprijinită de zid, moartă de oboseală, o măicuță bea apă cu înghițituri mari. Intri în biserica veche și nimerești într-un alt labirint, de penumbre, scări și porticuri pe sub care trebuie să te apleci.

Cu o lumânare în mână, un preot cu barbă mare citește ceva din Scriptură. Pare nu doar rupt de realitate, ci făcând parte dintr-o alta. Lângă el se află o poartă deschisă, care dă spre lumină.

Te trezești în curtea Bisericii Sfântului Mormânt – populată de creștini din toate națiile și culorile. O femeie cu broboadă pe cap tocmai are o criză mistică: în genunchi, cu brațele ridicate, cântă un imn, iar lacrimile îi curg șiroi pe sub ochelarii de soare. Niște africani îmbrăcați în tricouri mov, care înfulecă shaorma și falafel, o privesc compătimitori.

Ești pe teritoriul unde totul e „according to tradition”. Iar tradiția spune că aici, într-un perimetru relativ restrâns, ar fi fost Golgota, acolo – Sfântul Mormânt, unde, la fiecare Paști, flacăra coboară din cer, iar acolo – piatra pe care trupul Mântuitorului a fost uns cu mir și învelit în fâșii de pânză. Și tot așa.

Spectacolul creștinilor ajunși în punctul focal al credinței lor e cel puțin straniu – un amestec de mirare și misticism mut, cu o gesticulație foarte pământeană, dominată de selfie-uri și flash-uri: luarea în stăpânire prin fotografiere.

Orice urmă de pioșenie pare uitată.

Ești martor la cele mai năstrușnice gesturi ce se pot face într-un loc sacru: cineva se cațără pe o schelă menită restauratorilor, altul trage de o ușă închisă, iar altcineva își fotografiază propria mână atingând o anume icoană. Oamenii se bat unii de alții, cozile imense înaintează încet, copii mici plâng la limita isteriei.

În interior, în fața unei icoane, un grup de indieni cântă un imn închinat Fecioarei Maria. Apoi își fac o poză de grup cu icoana, folosind un selfie stick. Alții se plimbă ca teleghidați, cu ochii într-un ecran, filmând absolut totul, de la stânga la dreapta și de jos în sus, terminând cu Rotonda, cupola centrală.

Nu departe, îngenuncheată, o femeie unge piatră de marmură a îmbălsămării cu mir, apoi o șterge cu o pânză mare și albă, pe care o pune cu grijă într-o pungă.

Prosternate alături, gurile sărută și mâinile ating. Diverse obiecte sunt frecate, iar aparatele și telefoanele declanșează non-stop, ucigând orice urmă de dispoziție meditativă. Preoții din jur își dau și ei ochii peste cap, exasperați.

Nu reziști mult și vrei să ieși la aer, la loc larg, fiindcă simți că, din nou, a treia oară, te afli în pericol de a-ți pierde și bruma de credință.

Ajuns în afara zidurilor, urci printre magazine scumpe și numeri zeci de autobuze aliniate frumos, așteptându-și pasagerii să încheie turul prin acest Oraș ale cărui ziduri chiar se auresc în lumina moale a asfințitului.

De sus, de la începutul străzii Jaffa, te întorci și mai privești o dată înapoi spre cetate. Îți juri că te vei întoarce. Poate vei pricepe ceva, într-o zi.

Deocamdată, îți vin în minte doar cuvintele tragice ale psalmistului:

„Dacă te voi uita, Ierusalime, să-și uite dreapta mea destoinicia ei! Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele!” Amin.