Cum se învață la prima școală ucraineană din Sibiu. „Războiul este un joc al adulților, nu este jocul nostru”

În mâini, copiii țin buchete sau coșuri cu flori și cei mai îndrăzneți pozează pentru părinți. Ceilalți se ascund timizi în spatele celor din primul rând, în ciuda semnelor insistente ale mamelor de a veni mai în față ca să îi prindă în fotografii. Sunt grupați în ordine crescătoare, în patru grupuri, în funcție de clasă, iar în spatele fiecărui grup se află câte o învățătoare.

Pe cartonașul pe care îl ține în mână o fetiță scrie cu chirilice „Ukrainska școla” (Școala ucraineană). 

După ce cântă în cor imnul Ucrainei, copiii, profesorii și părinții prezenți schimbă rapid ritmul și starea. „O, călinul roșu s-a aplecat pe pajiște/ Dintr-un anume motiv, Ucraina noastră glorioasă e supărată/ Și vom lua acel călin roșu și-l vom ridica/ Ucraina noastră glorioasă, hei, hei, ridică-te și bucură-te!”, cântă în cor în ucraineană, în timp ce aplaudă ritmat.

Sunt versurile cântecului de protest „Hey hey, rise up”, o colaborare între Pink Floyd și Andriy Khlyvnyuk, pentru care Pink Floyd s-a reunit în aprilie anul acesta, după 28 de ani. 

„Războiul nu s-a terminat, însă sunt oameni buni, cu inimă bună. Și copiii au speranță că viitorul va arăta mai bine”, spune cu fața spre părinți Eugene Vovk, coordonatorul școlii, un tânăr de 36 de ani, din Odesa.

Școala primară ucraineană a fost înființată de asociația „Sus inima”, din care Vovk face parte, cu finanțări de la fundația Swiss Solidarity, compania CanPack, dar și de la părinții copiilor. Familiile plătesc o taxă de 250 de lei pe lună pentru fiecare copil înscris. Cheltuielile școlii se ridică la aproximativ 10.000 euro / lună, preț în care intră facturile la utilități, plata profesorilor, manualele și alte materiale consumabile (chirie nu plătesc, spațiul este oferit gratis de Biserica Evanghelică din Sibiu). Acum au bugetul asigurat pentru anul școlar în curs.

Vrem să documentăm în continuare realitățile dure ale războiului din Ucraina și provocările întâmpinate de refugiații ucraineni în România. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.Redacția PressOne

Pe lista de așteptare mai există însă aproximativ 80 de copii de gimnaziu și liceu, pentru care asociația încă mai caută fonduri. Cele mai scumpe sunt salariile profesorilor – 14 la număr. Aproximativ 40 de elevi refugiați și-ar dori să participe la orele școlii ucrainene, însă familiile acestora nu își permit să achite taxa de 250 lei/ lună, spune Vovk. În această situație se află mai ales părinții cu mai mulți copii și cei care locuiesc în afara Sibiului și ar trebui să facă zilnic naveta. În oraș locuiesc aproximativ 3000 de refugiați ucraineni, iar în județul Sibiu, 5000. 38% dintre ei sunt copii. 

După festivitatea de deschidere, elevii se îndreaptă spre clase, unde vor avea o oră introductivă. La clasa I, trec minute bune până când toți copiii se așază în bănci. Mai mulți băieți și fetițe își îmbrățișează îndelung mamele. Katerina Mikolaevna Popova, învățătoare cu 10 ani de experiență, le face semn femeilor cu un zâmbet larg să se desprindă de ei.  

O fetiță are ochii umflați și roșii de plâns. Peste câteva minute, în aceeași bancă cu ea se așază o altă copilă cu pampoane albe, care plânge și ea. Fetița pune capul pe bancă și continuă să suspine cu fața în jos. 

„Eu sunt Katerina Mikolaevna”, le spune învățătoarea în ucraineană și copiii repetă în cor numele ei. Le explică pe un ton calm cum să stea cu spatele drept, cum să țină coatele pe bancă, cum să ridice mâna – astfel îi învață disciplina. Apoi îi roagă să se ridice pe rând în picioare și să-și zică numele, orașul din care vin și culoarea preferată.

Câțiva copiii sunt din Kiev și Harkiv, însă majoritatea vin din Odesa. O fetiță zice doar că e din Ucraina. Katerina Mikolaevna începe un joc. Împreunează mâinile și le întinde în față, apoi se plimbă printre bănci și alege câte un copil. Puștii se așează pe rând unul în spatele celuilalt. „Sunt un șarpe foarte mare”, spune ea în engleză. Fetița cu pampoane rămâne în bancă.

La un moment dat, copila ridică în sfârșit capul. Are fața și ochii roșii. Poartă aparate auditive în ambele urechi și vorbește cu dificultate. Pentru ea, azi nu e doar despre despărțirea de mamă. „Metoda mea e să înțeleg fiecare copil, să le înțeleg sufletul, dorințele, starea de spirit”, spune Mikolaevna. 

Împarte câte o cutie de creioane colorate la fiecare bancă și câte o fișă individuală pe care e conturată stema Ucrainei și pe care o vor colora cu galben și albastru. „Ei trebuie să știe lucruri patriotice, să știe simbolul Ucrainei, culorile steagului. Este foarte important pentru ei. Încerc să le vorbesc doar în ucraineană. Le explic că trebuie să cunoaștem limba noastră națională. Dacă e nevoie, le traduc în rusă”, spune Mikolaevna.

Majoritatea copiilor vorbesc în rusă, însă înțeleg ucraineana și o vor vorbi din ce în ce mai mult, e de părere învățătoarea. Crede că e mai bine ca cei mici să învețe în continuare în limba ucraineană, pentru că majoritatea se vor întoarce acasă într-o zi. „Dar desigur, dacă vor să rămână aici trebuie să învețe româna.”

Ideea unei școli în această formă a venit în luna mai, spune Eugene Vovk, coordonatorul școlii, pentru că până atunci copiii au mers la un centru educațional organizat de școala finlandeză din Sibiu. Acolo făceau ore online, iar profesorii de aici îi supravegheau și îi ajutau la teme. „E clar că războiul nu se va termina în câteva săptămâni, avem nevoie de alt fel de soluție pentru următorul an școlar”, și-a spus Vovk în mai împreună cu colegii de la asociația „Sus inima”.  

Apoi au început consultații cu Primăria, Inspectoratul Școlar și Ministerul Educației din Ucraina. „Cum putem face asta? De ce documente avem nevoie? Înființăm o școală sau un centru educațional? Care este diferența? Avem cerințe speciale pentru profesori?”, au întrebat Vovk și colegii lui. 

Cu Ministerul Educației din România nu au avut discuții în mod direct, spune Vovk, însă au fost în contact cu alți inițiatori de școli ucrainene sau „școli insulă” din alte județe din România. Peste 20 de astfel de inițiative organizate de ONG-uri există astăzi în Botoșani, Baia Mare, Călărași sau Ploiești. Ministerul Educației nu deține informații cu privire la numărul copiilor din aceste școli. 

„Această soluție a venit de la Ministerul Educației din Ucraina”, spune Vovk. „Ne-a sugerat să rămână înscriși la școlile din orașele lor din Ucraina și aici să funcționeze ca regim de homeschooling.”

Astfel, această școală ucraineană are statut de centru educațional, pentru care nu au avut nevoie să obțină acreditare din Ucraina, ceea ce ar fi durat foarte mult. În plus, atunci când războiul se va încheia sau când situația va fi suficient de sigură încât oamenii să se întoarcă, copiii vor putea reveni la școlile lor, în clasa lor, cu foștii lor colegi. 

„Profesorii de aici le oferă întreg setul de cunoștințe pe care copiii trebuie să le aibă. Pe hârtie funcționează ca homeschooling, e recunoscut ca homeschooling pentru școlile lor din Ucraina, dar în realitate studiază întreaga curriculă, e exact ca și cum ar studia în acest moment în Ucraina”, adaugă Vovk.

Copiii au momentan câte două ore pe săptămână de limba română, urmând ca numărul acestora să crească dacă profesoara va avea disponibilitate și dacă elevii vor fi interesați. Nivelul limbii și al cunoștințelor ar trebui să le permită să meargă la anul în școli românești, într-o clasă cu un an mai mare, dacă vor dori. 

„Trebuie să le oferim posibilitatea să aleagă”, e convins Vovk. „Nu să facă altcineva această alegere pentru ei, ci ei singuri să aleagă, ori să se integreze în sistemul românesc, ori să se întoarcă în Ucraina și să continue acolo. În ambele situații, fără să piardă acest an, fără să fie nevoie să repete acest an școlar.” 

Momentan, copiii ucraineni pot participa la școlile românești de stat în calitate de audienți, nu de elevi. Excepție fac cazurile în care aceștia știu limba română.

3.084 de copii ucraineni (994 preșcolari si 2.090 elevi) erau înscriși ca audienți în unități de învățământ preuniversitar din România, la data de 30 septembrie, potrivit Ministerului Educației, la solicitarea PressOne. De asemenea, 819 copii ucraineni sunt înscriși ca elevi în școlile și grădinițele din România (287 de preșcolari și 532 de elevi), pentru că sunt cunoscători de limba română.

Florian Lixandru, secretar de stat în Ministerul Educației, responsabil de serviciile de educație pentru refugiații ucraineni, a declarat pe 7 septembrie într-un interviu pentru Europa Liberă că avea să demareze în săptămâna următoare cursuri de limbă română pentru elevii care doresc să învețe limba.

„În mai multe județe, aceste cursuri au fost derulate în perioada verii de către ONG-uri cu activitate relevantă în domeniul migrației, preponderent cu sprijinul Organizației Internaționale pentru Migrație. Inspectoratele școlare județene au primit termen data de 15 octombrie pentru centralizarea solicitărilor și organizarea grupelor”, a spus astăzi, o lună mai târziu, Lixandru pentru PressOne.

Elevii cu statut de audient pot cere înmatricularea ca elevi în orice moment dacă au acte care certifică studii anterioare, dar și dacă nu dețin acte de studii, spune Lixandru, în al doilea caz „fiind nevoie de parcurgerea metodologiei de echivalare a studiilor făcute în străinătate, conform ordinului nr. 5.807/29.09.2022”.

În același interviu de pe 7 septembrie, Lixandru a declarat că metodologia s-a modificat special pentru elevii ucraineni și că durata cursurilor de învățare a limbii române s-a redus de la un an la două luni. Întrebat de ce Ministerul Educației nu a organizat aceste cursuri pe perioada verii, acesta a răspuns pentru PressOne: 

„Pe durata verii, mai multe ONG-uri au organizat cursuri de învățare a limbii române cu elevii ucraineni care au dorit acest lucru. Inspectoratele școlare județene nu au organizat astfel de cursuri, întrucât cadrele didactice abilitate în acest sens au beneficiat de concediu legal de odihnă.”

Luni, 3 octombrie, la ora 7:30, într-o cameră din casa unor cineaști despre care spune că au primit-o cu multă căldură, Katerina Mikolaevna o piaptănă pe fiica ei de 6 ani, Marina. Îi prinde în păr două fundițe și fetița zâmbește mulțumită. Învățătoarea e îmbrăcată azi într-o rochie albastră, cu guler alb, ca de Albă ca Zăpada. 

„Copiii cred că sunt o Superwoman, dar câteodată mă simt ca un clovn”, râde ea. Are emoții mari, pentru că simte că atât părinții, cât și copiii așteaptă mult de la ea anul acesta. În plus, fiica ei e și eleva ei. Fetița spune că e foarte fericită că e în clasa mamei, pentru că mereu își dorea asta, însă mama îi zisese că nu e posibil, fiindcă urma să aibă clasa a III-a în Ucraina anul acesta. 

Katerina Mikolaevna și fiica ei sunt la Sibiu de pe 13 martie. În primele două săptămâni după ce Rusia a invadat Ucraina, părinții mai multor elevi ai ei le-au propus să plece cu ei în Germania, Bulgaria sau Dubai. Nu credea că va fi atât de periculos în Odesa, așa că încerca să se obișnuiască cu noile zgomote. Până când, într-o noapte, fiica ei a trezit-o și i-a zis că bat clopotele de la biserică și trebuie să se adăpostească. În zona în care stăteau nu se auzeau foarte bine sirenele, spune ea, așa că băteau clopotele. 

„Înainte, ea avea un somn foarte profund. Am înțeles că dacă Marina s-a trezit înaintea mea și s-a speriat e un semn. Mi-am dat seama că nu e normal și că trebuie să mă gândesc la ceva”, povestește ea.

Soția lui Eugene Vovk, coordonatorul școlii, care îi este prietenă și care se afla deja în Sibiu împreună cu fiicele lor i-a spus în martie: „Lasă totul și pleacă”, își amintește Mikolaevna. „Dar nu am economii, nu e responsabil din partea mea să plec într-o țară străină cu copilul așa”, i-a răspuns atunci. Prietena ei a asigurat-o că vor primi ajutor în Sibiu și că se va descurca, așa că femeia și-a făcut curaj și s-a urcat împreună cu Marina în mașina mamei unei eleve. La graniță i-a spus Marinei: 

– Sper că va fi ok.  

– Sigur va fi ok, mami.  

De atunci, Mikolaevna s-a întors de trei ori la Odesa să își viziteze familia și de fiecare dată a venit cu o mulțime de cărți pentru copii, pe care le va folosi anul acesta la ore. Pe unele dintre ele le are într-o pungă cu care pornește împreună cu fiica ei spre școală, unde va fi prima zi oficială de cursuri.  

La 8:30, în clasa I sosesc primii elevi, cu geci groase și ghete, căci azi sunt sub 10 grade, cu 15 mai puține decât erau sâmbătă, la deschiderea școlii. Copiii se descalță și se schimbă fie în sandale, fie în espadrile sau teniși. E important ca ei să se simtă comozi, spune învățătoarea.

După ce se așază toți în bănci, le explică semnificația celor trei simboluri de lângă ușă. Pe o foaie roșie e desenată o inimă, pe una galbenă sunt două palme deschise, iar pe alta albastră, o cheia sol. Îi invită ca în fiecare zi să o salute printr-unul dintre aceste moduri când intră în clasă – să-i dea o îmbrățișare, să dea cuba sau să danseze. 

Apoi ia o cutie de pe catedră, o ridică în fața clasei și scoate, ca dintr-un joben, un xilofon. Copiii exclamă entuziasmați. Apoi îi întreabă cine vrea să cânte la el și să își exprime astfel starea pe care o au în acest moment. 

Învățătoarea îi întreabă cum se simt. Darina e fericită. Danil ia un băț și îl mișcă lent pe xilofon. E trist, spune el, nu îi place vremea de afară, e frig și plouă.

Toți copiii din această clasă au făcut cunoștință cu trauma și sunt deseori triști pentru că nu sunt acasă, lângă tații, rudele și prietenii lor. Învățătoarea încearcă să îi ajute să se bucure de ce trăiesc aici. „Mereu le zic copiilor că războiul este un joc al adulților, nu este jocul nostru, noi trebuie să studiem acum, în această clasă, pentru că avem această oportunitate.”

E extrem de recunoscătoare pentru șansa de a le putea preda copiilor din țara ei, fizic, în această clădire, pentru că e de părere că școala online pentru clasele primare nu e posibilă pe bune. „Toți oamenii ne ajută, sunt foarte aproape de sufletul nostru. Copiii vor crește și își vor aduce aminte de asta.” 

Mikolaevna spune că războiul a învățat-o lecții valoroase. „Mi-a arătat că sensurile lui «trebuie» și «vrei» se pot schimba. Am înțeles că nu avem nevoie de multe. În Ucraina prima zi de școală e ca o nuntă, sunt o grămadă de tradiții, dar nu avem nevoie de toate astea. Nu contează că elevii nu au uniforme sau că nu avem perdele la geamuri, contează că suntem aici împreună”, subliniază ea.

Mikolaevna vorbește des și cu mamele elevilor și le roagă să aibă grijă de sănătatea lor mintală. „E foarte important ca ele să fie bine. Dacă mama este tristă și deprimată, copilul va fi la fel. Mereu le spun mamelor să nu le transmită stresul și îngrijorarea lor copiilor. Le spun mereu că ele au o singură responsabilitate acum, să le salveze viața copiilor lor.” 

A avut și ea momentele ei de depresie. „Nu puteam să înțeleg unde sunt. Îmi venea să îmi acopăr capul cu ceva. Dar nu puteam să îi arăt asta fiicei mele”, spune femeia. „Atunci mă gândeam că îmi pot imagina că sunt turistă. Pot merge la muzeu, în parc, la cafenea. Mă gândesc că nu am altă alegere.”

De luni, de când Rusia a început din nou să bombardeze agresiv Ucraina, lovind mai multe orașe printre care Kiev, Liov, Zaporojie, Nikolaiev, Jitomir sau Ternopil, Mikoalevna simte nevoia să se înconjoare din ce în ce mai mult de oameni în Sibiu, ca să își țină mintea ocupată.

„Veștile din Ucraina sunt teribile, am nevoie să fiu în comunitate”, spune ea. Un loc de joacă, un parc și o universitate au fost lovite în Kiev în ultimele atacuri și peste 14 oameni și-au pierdut viața. Putin a spus că atacurile au fost represalii pentru explozia de sâmbătă asupra unui pod cheie care leagă Rusia de Crimeea.

Maria, de 36 de ani, din Odesa, mama Zlatei, spune că dacă războiul se termină pe parcursul acestui an școlar, și-ar dori să se întoarcă acasă. „Dar voi asculta ce vrea fetița, dacă ea vrea să rămânem aici să termine clasa I, vom rămâne aici, pentru că este primul ei an de școală.”

Peste câteva minute, învățătoarea ia un clopoțel de pe catedră și îl mișcă lent. Au 20 de minute de pauză, îi anunță. Copiii își scot pachețelele din ghiozdane și mănâncă fie în bănci, fie în spatele clasei, pe jos, sau pe o canapea pe care sunt jucării. După ce termină de mâncat, Mikolaevna îi învață să recicleze, le spune să arunce resturile organice într-un sac negru, iar plasticul și hârtiile în alți saci. 

Miercuri, la ora 10, profesoara Svitlana Barbiroșa, 50 de ani, intră la clasa I cu câteva manuale în brațe. Îi salută pe cei mici, se prezintă în ucraineană cu o voce caldă, apoi le spune că o să învețe împreună limba română.

Apoi trece la „bună dimineața”. Copiii pronunță cu dificultate. Barbiroșa merge la fiecare bancă și pronunță pe silabe, iar cei mici repetă după ea. La „bună seara” le e mai ușor, majoritatea știu deja cum se zice. Apoi îi învață să spună cum îi cheamă. „Tu cine ești?”,  întreabă și iar face turul băncilor. Îi zice fiecărui copil în parte „eu sunt”, apoi așteaptă să își spună numele. 

Urmează cifrele. Profesoara le arată un bilețel cu cifra 1 și îi întreabă: „Kak pa rumânski adin?” (cum se zice în română unu)? „One”, răspunde o fetiță.

Copiii învață în paralel și româna, și engleza și e firesc să mai încurce cele două limbi, spune Barbirosha. Apoi, e perfect conștientă că pentru cei mici „trebuie ceva mai interesant”. În Ucraina a fost învățătoare și profesoară de limba rusă în regiunea Odesa până acum opt ani, când s-a lăsat de predat pentru a avea grijă de fiicele ei. 

Războiul a adus-o din nou la catedră, într-o limbă pe care nu visa să o predea vreodată atunci când a învățat-o. Între 1989 și 1994 a fost studentă la Chișinău, unde a învățat limba rusă și a luat și cursuri de limba română. „Mama mea e moldovancă, ceva mi-a rămas și de la mama. Când învățam în Chișinău, mă gândeam că n-o să-mi trebuiască româna. La așa ceva nu m-am gândit, să ajung în România, încă și copiii mei să fie aici”, spune cu uimire în glas. „Am nimerit într-un oraș foarte frumos. Au mare noroc oamenii care locuiesc aici că au nimerit într-așa oraș”, e convinsă Barbiroșa. Și nu doar de loc e încântată. „Locuim la o familie de oameni buni, sunt ca niște bunici pentru fetele mele.” Se află aici cu fiicele ei de 9 și 15 ani, cu nora și cu nepoțica de 3 ani.

Pentru orele de astăzi, profesoara s-a străduit cât a putut de mult, a mers singură la o librărie din centrul orașului și a cumpărat toate cărțile pe care le-a considerat utile pentru elevii ei, în speranța că din toate o să facă un mix. „Limba română – manual pentru studenți străini, nivel A1-A2”, „Ghidul cadrului didactic, clasa pregătitoare”, „Start la lectură! Texte literare și aplicații” și altele.

Nu a pregătit-o nimeni de la Ministerul Educației pentru aceste ore și și-a propus să se ducă în zilele următoare la o școală românească din Sibiu și să stea de vorbă cu o învățătoare. „Să îmi spună ce materiale folosește, să văd ce are interesant, niște jocuri.” 

Va fi nevoie de jocuri pe măsura traumelor și amintirilor copiilor, căci profesorii au identificat deja câteva, iar asta e doar prima săptămână. Svitlana Barbiroșa a ascultat-o pe o fetiță povestind despre spaima pe care a căpătat-o după ce a văzut și a auzit numeroase avioane survolând de aproape. Eugene Vovk a fost anunțat luni de o mamă că își lasă copilul în grija bunicii și se duce în Harkiv, după soțul ei de la care nu mai avea vești de câteva zile. Iar Katernina Mikolaevna l-a ascultat pe un băiețel vorbind despre cum familia prietenului său a fost omorâtă în fața lui.

Material realizat cu o bursă din programul „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial”, derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate. Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a celor două organizații.