Cum am găsit tezaurul de la Săruleşti

Acolo e capătul lumii. Acolo, drumurile se desfac în bucăți și se înfundă în munți, pământul scoate la suprafață lespezi groase de sare, dealurile o iau uneori la vale și se prăvălesc peste sate cu păduri cu tot.

Acolo, cerul se luminează sau se întunecă după inima omului, dacă e curată sau cu păcat, și bătrânii mai știu să citească în stele ori să-și lecuiască bolile cu frunze. Acolo încă se mai leagă bărbații cu farmece ca să fie duși pe coadă de mătură la femeile ce le-au fost menite.

Și tot acolo, în Săruleștii Buzăului, se sfârșește și sunetul străvechi al buciumului. În ograda lui moș Mircea Micu, ultimul făuritor de buciume din părțile acelea încă sălbatice, e capătul unei lumi care a fost.

Bătrânul cioplește un lemn la butucul din curte. Privește atent dintr-o parte, cumpănește bine barda în aer, apoi lovește precis și desprinde o limbă de lemn din trunchiul subțire.

– Noroc bun! Aici șade Mircea Micu? Cel care face buciume…

– Aici, aici! Dar nu e acasă. E dus cu scroafa la ger.

– Dacă mai stătea puțin, venea gerul la scroafă. Au zis la meteo.

Omul râde cu rărișul dinților, cu fața limpezită de voie-bună. Zice că el e Mircea Micu – „Micu mă cheamă, dar uite ce mare sunt”, și chiar e mare, adică înalt și încă solid, deși pășește hotărât spre 80 de ani.

– Ce faci matale acolo? Cioplești un bucium?

Te-ai aștepta să facă asta. Mircea Micu e cunoscut ca ultimul constructor de buciume din părțile Buzăului, până sus, în Munții Vrancei, unde încă se mai aude sunetul gros, rotund, al lemnului însuflețit de om. Un artist.

Dar nu: omul cioplește doar un ceatlău cu care să-și ducă vaca la taur.

Explică repede, cu un potop de cuvinte și gesturi repezite, cum ciomagul ăla gros ca mâna vine legat de coarnele vacii. Vita în călduri e periculoasă. Poate să te și omoare.

Dacă o duci de lanț, poți s-o strunești când o ia la sănătoasa. Însă dacă vine spre tine, n-ai ce-i face. Rămâi cu lanțul moale în mână și cu coarnele nebunei în burtă.

Pe când așa, dacă o ții din ceatlău, o porți frumos încoace și încolo, o ții la distanță, iar ea urmează cuminte direcția bățului.

Ultimul bucium l-a început de câteva zile. Încă nu e gata. Îl face pentru un nepot de-al lui, Cristi Micu, nepot de văr, mai îndepărtat, un sătean din Sărulești care acum, târziu, la 50 de ani, a simțit pofta de a suna din bucium.

Deocamdată a despicat lemnul, adus de un an din pădure, și l-a scobit pe dinăuntru de i-a scos miezul.

Așa se face, zice bătrânul. Lemnul de paltin, ales cu mare greutate dintre mii de păltinași, ca să aibă exact forma și grosimea buciumului, e crăpat cu grijă de la un capăt la altul, apoi i se scoate inima.

Când pui jumătățile la loc, în mijloc rămâne un gol pe unde aerul din pieptul suflătorului se rostogolește, se răsucește și se încheagă în sunetul acela grav care răzbate la opt mii de pași, chiar și mai departe, când e vremea bună.

Acolo unde jumătățile de lemn nu se îmbină perfect, locul e umplut cu papură. Așa cum se pune între doagele butoiului. Papura nu fură nimic din rezonanța lemnului.

La urmă, pe lemnul scobit se înfășoară coajă de cireș. Cum se strânge această coajă de pe trunchi, cum se prepară, cum se păstrează – toate astea sunt niște lucruri ușor de spus, dar greu de făcut.

Numai mâinile dibace, îndelung exersate, pot tăia cu precizie coaja, încât să dezbrace de tot trunchiul cireșului, adunând deoparte o roată mare de coajă cu lățimea de o palmă.

Moșul dispare în pas alergător într-o magazie de după casă și reapare, la fel de sprinten, cu un bucium în mână. Îmi imaginam că e mai mic, dar e cât un lăturaș de căruță, curbat la un capăt.

Apuc instrumentul cu mâna moale, crezând că e ușor ca paiul − doar am văzut eu la televizor, mai demult, la Cântarea României, cum niște fetișcane ridicau buciumele spre cer și apoi suflau cu uşurinţă în ele.

Dar instrumentul e greu de-mi îndoaie brațul.

Țin în mână ultimul bucium, vechi de vreo 20 de ani, al artizanului din Sărulești. În tot acest timp − un sfert din lunga lui viață −, nimeni nu i-a mai cerut un altul.

Își amintește că, înainte de Revoluție cu vreun an-doi, dacă nu cumva chiar în acel ultim an al comunismului, a primit o comandă grea, 25 de bucăți odată.

Venea Ceaușescu în vizită la Buzău și cei de la Județeana de partid voiau să-l primească frumos, cu formație de buciumași, știut fiind că vibrația adâncă a lemnului scutură zgura de pe suflet și nimeni nu rezistă la sunetul lui.

Și o inimă de piatră s-ar înfiora. Și o inimă de dictator. Așa voiau politrucii să-l vrăjească pe stăpânul lor. Și, zice bătrânul meșter, se pare că au reușit.

Pe atunci erau și buciume, erau și buciumași, mulți dintre ei școliți chiar de el. N-avea Mircea Micu școală − doar patru clase la bază, cum se făcea pe vremea lui, peste care a mai clădit patru la maturitate −, dar a ajuns totuși profesor: îi învăța pe copii să facă buciume, fluiere, cimpoaie. Să le facă, dar și să cânte la ele.

Școala Populară de Artă din Buzău deschisese o secție în Sărulești, special pentru Mircea Micu. Școala venea la profesor, nu profesorul la școală.

În sat exista o formație de buciumași, una de cimpoieri și alta de fluierași, iar dintre învățăceii lui, unii ajungeau să cânte în tarafuri vestite.

Iar cine nu ajungea acolo și nu trăia din cântat măcar prindea gustul muzicii vechi, își netezea asprimile inimii, se învăța cu frumosul.

S-au dus vremurile acelea. Acum, nimeni nu mai vrea să audă de bucium. Instrumentul ăsta vetust ține în el, ca într-o ascunzătoare, o lume dispărută brutal și nedrept. La ce l-ar mai folosi cineva?

Instrument muzical nu e, zice Mircea Micu, să-l pui într-o formație, să distrezi lumea la petreceri.

Nici când era el mic, în anii războiului, și toată lumea avea un bucium în casă, nu se cânta la așa ceva. Horele se făceau cu fluiere și cimpoaie, uneori apărea și câte o vioară, dar aceea avea glasul firav și nu răzbătea departe.

Fluierul, cavalul, cimpoiul sunt instrumente de munte, puternice, prin care natura vorbește. Cântecul lor umple văile.

Iar buciumul le întrece pe toate.

Se folosea doar la comunicare, nu la petreceri, spune bătrânul. Buciumul e bogat în vibrație, dar sărac în melodii. Nu poți cânta multe cu el.

Comunicau oamenii de pe un deal pe altul, de la un sat la altul. Erau câteva semnale știute de toată lumea. De exemplu, câteva sunete scurte, puternice, rapide, însemnau pericol. Cele prelungi chemau la biserică sau unde era locul de adunare.

Astea câteva semnale erau moștenite de la un leat la altul. Dar, în rest, fiecare își stabilea semnalele lui, ca un fel de cod.

De exemplu, te duceai la coasă, departe, peste dealuri și văi; iar nevasta zicea: Când oi suna două scurte și una lungă, groasă, cu valuri, atunci să vii acasă, că-i gata mâncarea.

În timp ce moșul vorbește, dând întruna din mâini, sună telefonul celular de undeva de sub un morman de boarfe trântite pe patul din bucătărie.

Are un aparat vechi, cu taste. Îl ține în mână ca pe o vrabie. Vorbește ceva cu cineva. Înțeleg că la ora două trebuie să ducă vaca la montă.

Altădată ar fi auzit buciumul și tot cu buciumul ar fi răspuns: Gata, am auzit, vin cu vaca!

Îmi arată cu mâna, departe, spre un deal topit în ceața înaltă. Tocmai acolo trebuie s-o ducă pe Floarea la taur. Și tocmai până acolo s-ar fi auzit buciumul.

Iar anumite sunete, de o anumită frecvență, obținută din modularea suflului, acele noduri de aer pe care numai suflătorii știu a le face, puteau ajunge și la 7 kilometri, trecând prin păduri și peste dealuri.

Unde sunetul se înmuia de parcă se scurgea în iarbă, îl prelua alt buciumaș și-l dădea cu forță nouă mai departe, din deal în deal, încât semnalul putea ajunge în câteva minute la zeci și zeci de kilometri.

Se puteau da și mesaje mai complexe, dacă exista o rețea de buciumași cu un cod bine stabilit. Cum se știe că exista pe vremea lui Ștefan cel Mare. Buciumul era telefonul de urgență al vremurilor medievale. Poate și Facebook-ul.

Și mai era buciumul ocrotitor de spirite rele, nu doar de năvălitori. Dar asta se întâmpla demult – și nu chiar așa de demult.

Tatăl lui Mircea Micu era născut în 1895. A luptat în războiul cel mare, primul, fiind apoi răsplătit cu trei hectare de pământ.

Îi povestea ficiorului său că, înainte de a merge pe front, fusese martor la o vrăjitorie făcută de trei femei din sat. Îl întorseseră acasă, la nevasta lui, pe un bărbat plecat la alta. Călare pe coada de mătură îl duseseră.

– Pe asta chiar nu pot s-o cred.

– Dacă mi-a zis tata, înseamnă că așa a fost. S-a jurat că a văzut cu ochii lui. N-ai decât să nu crezi, dar eu știu că așa a fost. Dacă prindea cineva necaz pe tine, se ducea la vrăjitoare și aceea îți lega cununiile, îți lua puterea bărbătească, îți lua mana de la vite, de dădeau un lapte subțire, albăstrui…

Vrăjile astea se făceau numai în anumite nopți din an. Și tata m-a învățat cum să sun din bucium ca să alung vrăjile. Când sunai așa, de cu seară, până dimineață un duh nu mai mișca, o vrajă nu se mai lega!

Acum, această istorie a buciumului e anihilată de vrăbiuța de plastic din mâna aspră a bătrânului cântăreț. Lumea ce credea în basme și vorbea în poezii, cum ar spune Eminescu, a dispărut.

Ceva din frumusețea ei sălbatică mai pâlpâie în oameni ca Mircea Micu.

De fiecare dată când se gândește că nu mai face buciume, pentru că nu i se mai cer, fiindcă au apărut telefoanele și au dispărut vrăjitoarele, Mircea Micu își reamintește că a îmbătrânit, că vremea lui a trecut odată cu vremea buciumului. Dar nu se dă bătut.

Are, la aproape 80 de ani, o vitalitate copleșitoare, de parcă toată viața n-ar fi suflat în acele instrumente tăiate direct din pădure, ci, dimpotrivă, ar fi tras din ele seva miraculoasă a naturii.

– Lemnul mă iubește, zice el deodată, privind cu un ochi în adâncul lemnului scobit.

– Cum adică?

– Când alegi lemnul din pădure, ca să faci un bucium, poate găsești mai multe trunchiuri potrivite. Dar tu alegi numai unul. De ce îl iei pe acela și nu pe altul?

Pentru că așa trebuie. Acela e lemnul tău. Nu poți să iei altul. Îți va da sunetul tău, de care ai tu nevoie, și nu va suna la fel în mâna altcuiva. Când sufli, el îți recunoaște suflarea. Îi dai suflet. Și el îți întoarce ceva. Îți dă putere. Asta simți.

Eu am lucrat în tinerețe la o mină de metale, la Băița. Eram necalificat, împingeam vagoneți pe șine, 300 de metri până la puțul colector. Praful din mină intra în plămâni, făceai silicoză.

Tinerii de vârsta mea arătau ca de 50 de ani. Am plecat de acolo, nici nu m-am uitat în urmă. Eu cred că buciumul mi-a curățat plămânii. Mă țin și acum să trag la coasă, vara, câte 4-5 pogoane, două hectare și ceva.

Și plantele mă iubesc. Păi eu eram mort, domnule, aveam ficatul zdrențe, m-au trimis doctorii acasă să mor. Și m-am făcut singur bine cu rădăcini de măcriș. Vin oamenii la mine cu boli grele și eu le spun ce plante să folosească.

Într-adevăr, moșul e în putere. Îl văd cum prinde cu o mână vaca de corn și îi răsucește capul, o obligă să-și bage botul într-un căpăstru înnodat pe loc, dintr-o funie. Apoi moșul dă funia pe sus, pe după o stinghie de lemn, și trage de un capăt cu putere.

Vaca stă acum aproape spânzurată, incapabilă să mai împungă. Bătrânul o apucă de bot cu mâna stângă, îi bagă degetele în nări. Degetele acelea cu care face ochii goi ai fluierului să plângă. Degetele cu care stoarce gemete din caraba cimpoiului.

Cu mâna dreaptă îndeasă în gura vitei o sticlă plină cu ceva gălbui și o forțează s-o bea până la fund. Sunt acolo 10 ouă proaspete, bătute în jumătate de litru de țuică tare.

Acest bătrân − care e convins că un bărbat infidel poate fi adus pe mătură la muierea părăsită sau că lemnul îl iubește pe cel care-l face să cânte − mai știe de la bătrânii dinaintea lui, care și ei știau de la bătrânii dinaintea lor, că, înainte de a da vaca la buhai, trebuie să-i torni pe gât țuică și ouă. Ca să prindă rod. Altfel, degeaba.

Îl privesc vrăjit cum mână vaca pe drum, înotând prin noroiul ieșit din vestigiile asfaltului, și cum o conduce trăgând cu putere de ceatlău.

Și cum, cu tot atâta fermitate și putere, o ține să stea la taur. Nu-mi vine a crede că țăranul dur din fața mea, care supune cu violență o vită masivă, e cel care, cu câteva ore înainte, a făcut să lăcrimeze lemnul uscat al cavalului.

Eram acasă la el, în bucătărioara țărănească plină de vechituri − un univers orânduit în jurul sobei, luminat bizar de albul unei mașini de spălat nou-nouțe −, când s-a așezat pe un scăunel și a început să cânte din caval. Tot un ceatlău, dar ceva mai mic, cu câteva găuri.

A ieșit un sunet gros, gâfâit, aducând cu el geamătul pădurii din care fusese smuls, și încăperea s-a umplut de un fior de dincolo de lume.

O picătură s-a scurs din lemnul uscat – era aburul condensat al răsuflării omenești, cine nu știe asta? −, dar atunci mi s-a părut că lemnul lăcrimează și că bătrânul are o forță magică, asemenea sfinților taumaturgi, de a da viață lucrurilor.

Așa l-au văzut, magician, și cei care i-au acordat titlul de „Tezaur uman viu”. Este un titlu instituit la inițiativa UNESCO, pentru „salvgardarea patrimoniului cultural imaterial”, și acordat, la noi, de Ministerul Culturii.

Titlul se acordă începând din 2009. Doar 42 de oameni din România sunt considerați „tezaure vii” – câți vor mai fi fiind în viață? –, iar Mircea Micu e unul dintre ei.

Legea prin care s-a înființat acest titlu, în spiritul inițiativei UNESCO, spune că „tezaurele umane vii” pot fi susținute să-și afirme valoarea în folosul umanității, dar nu precizează și în ce fel, concret, pot fi ajutați acești oameni excepționali.

Rapsodul își confecționează singur instrumentele. Dintre toate, cimpoiul e cel mai greu de făcut. De la tăiatul caprei, înainte de prima brumă, apoi pregătirea pielii, până la confecționarea carabelor și a anciilor, totul cere o pricepere și o migală de bijutier.

Cimpoaiele lui Mircea Micu nu doar că scot sunete de cea mai bună calitate, dar sunt și frumoase. Fiecăruia i-a dat altă formă, în fiecare și-a lăsat imaginația să se exprime.

Cimpoiul cu cap de capră (foto) a necesitat aproape trei luni de lucru, cioplirea și cusutul fiind cele mai greoaie. Pe un asemenea instrument i s-a oferit cel mult 600 de lei. N-a vrut să-l vândă.

*

La poarta lui Mircea Micu n-a venit nimeni să vadă cum o mai duce acest țăran genial din munții Buzăului ori să se intereseze cum poate fi păstrată arta lui.

Unde îi poți asculta doinele, baladele, horele? Unde sunt partiturile scrise de vreun profesionist al muzicii? Unde pot fi văzute filmele în care să arate cum face, de la zero, un fluier, un caval, un cimpoi, un bucium − ca să nu dispară, odată cu el, o lume de „povești și doine, ghicitori, eresuri”?

Au venit, în schimb, când încă nu era moș, străini care auziseră de arta lui. Din Franța, din Belgia, din America, din Noua Zeelandă chiar.

− A venit și un japonez, domnule. Avea niște scule de înregistrare de-ți stătea mintea în loc. M-a ținut o săptămână la căminul cultural și i-am cântat tot ce știam eu, la toate instrumentele. Sărea în sus de încântare când auzea muzica noastră veche. O parte dintre acele înregistrări sunt pe un CD la fata mea, în Brăila.

Când președintele Iohannis i-a conferit Ordinul „Meritul Cultural”, nu s-a putut duce la Cotroceni.

Funcționarii de la Cancelaria prezidențială nu s-au gândit că poate unii dintre cei decorați n-au bani să ajungă în Bucureşti, să stea o noapte la un hotel și să se îmbrace potrivit pentru un asemenea protocol înalt.

Mircea Micu nu a văzut încă acea decorație și, zice el, nici nu-i duce dorul.

A fost invitat și la Sibiu, pentru a deveni membru al Academiei Artelor Tradiționale din România. Dar nici acolo n-a mers. N-a vrut, cum ar veni, să devină academician.

Primăria din Sărulești i-a acordat titlul de cetățean de onoare al comunei. Dar asta nu i-a schimbat viaţa cu nimic.

Muncește de dimineață până seara ca ultimul pălmaș. Pensia de 700 de lei nu i-ar ajunge dacă n-ar ține o vacă și niște păsări, dacă n-ar da vara la coasă, dacă nu și-ar prăși porumbul, dacă nu și-ar aduce singur lemne de foc.

Cu aceleași mâini bătătorite scurmă pământul și face artă, cu o modestie uimitoare, un tezaur de simplitate țărănească.

Oameni ca el sunt tot mai rari. Oameni din lumea de demult, bună si simplă, cea care își striga bucuria și spaima prin bucium. Acum, buciumul tace cu jale, iar lumea lor dispare încet-încet, fiindcă nu știm s-o păstrăm.