Cum a pierdut România ambasada din Antarctica

Acum 10 ani, tot în februarie, România inaugura prima sa bază de cercetare din Antarctica.

Nu era doar a noastră, ci, printr-un memorandum româno-australian, primiserăm dreptul de-a o folosi, timp de un deceniu, împreună cu oameni de știință de la Antipozi.

Astfel, pe harta continentului antarctic apărea în premieră un nume românesc, care amintea istorica performanță a lui Emil Racoviță din expediția „Belgica” – primul biolog din lume care pășise pe ghețurile eterne din apropierea Polului Sud.

Baza Law-Racoviță s-a aflat în administrarea României până anul trecut, în iunie. Acum nu se mai numește decât Law. Înțelegerea cu australienii s-a prescris.

În ciuda eforturilor unei mâini de pasionați, statul român nu a fost în stare, timp de 10 ani, să asigure finanțare pentru cercetările antarctice.

A înființat, în schimb, două organisme cu atribuții în domeniu, ambele fără buget.

„Aveam două nume românești pe harta Antarcticii”

Istoria bazei Law a început cu mult înainte de 2005, anul în care cercetătorul Teodor Negoiță avea să semneze memorandumul dintre Fundația Antarctica Română și Divizia Antarctică Australiană.

Personaj desprins parcă din poveștile temerarilor Roald Amundsen sau Robert Scott, Teodor Negoiță a fost primul român care a atins Polul Nord, în 1995.

Mulți ani la rând, activitatea și reputația sa au constituit un fel de extensie a statului român într-un domeniu care aducea vizibilitate și prestigiu internațional. El era reprezentantul României, unul foarte apreciat, în toate organismele Tratatului Antarctic – care reglementează relațiile dintre țări în ceea ce privește explorarea continentului înghețat.

„Când doctorul Negoiță a semnat memorandumul de înțelegere, s-a stabilit că baza australiană va purta și un nume românesc. Așa că s-a numit Law-Racoviță. Australienii au fost onorați ca, alături de numele exploratorului lor, care a condus Divizia Antarctică Australiană decenii la rând, să fie și numele primului biolog din lume care a studiat viața în Antarctica, românul Racoviță”, explică astăzi cercetătoarea Florica Topârceanu, delegatul României în Comitetul Științific pentru Cercetări Antarctice (SCAR).

Din păcate, Teodor Negoiță a murit în 23 martie 2011, la 64 de ani.

În decembrie 2011, ca recunoaștere a pasiunii sale, baza de cercetare româno-australiană, situată pe Dealurile Larsemann din estul Antarcticii, a primit și numele lui.

Așa s-a chemat până anul trecut: Law-Racoviță-Negoiță.

„Cele două nume românești nu mai sunt pe harta Antarcticii. De acum încolo urmează un schimb de scrisori. Sperăm că vom reuși să mai semnăm un memorandum în care să impunem și o denumire românească”, spune Florica Topârceanu, care l-a însoțit pe Negoiță în expediția românească din 2006 la Baza Law-Racoviță.

Cercetări polare fără buget

În septembrie 2012, la un an după ce baza din Antarctica primise și numele lui Negoiță, statul român a înlocuit un om cu o comisie: Comisia Națională pentru Cercetări Antarctice (CNCA), care funcționează în subordinea Academiei Române.

Pentru a păstra dreptul de folosire a bazei și, implicit, denumirea românească, CNCA a început să înmâneze scrisori. Una a plecat spre Antipozi în iunie 2015, înainte de expirarea memorandumului, o a doua în august.

În sfârșit, în decembrie 2015, noul director al Diviziei Antarctice Australiene, Nick Gales, a solicitat să îi fie descrise proiectele din planul strategic al României pentru zona antarctică.

Acum zâmbiți, nu?

Aveți toate motivele să zâmbiți.

Pentru că în România nu există un Institut de Cercetări Polare, așa cum au alte state membre ale Tratatului Antarctic, iar singurul for cu această denumire a fost creat de Teodor Negoiță, dar ca entitate privată. La fel ca Fundația Antarctica Română, în numele căreia el semnase memorandumul cu australienii.

Cât timp ne-a reprezentat în Comitetul Științific pentru Cercetări Antarctice (SCAR), care este un organism internațional, Negoiță a avut un statut aparte, fiind o persoană, nu o instituție de stat. După ce s-a înființat Comisia de la București, SCAR a pretins plata cotizațiilor restante.

A fost nevoie de o avalanșă de hârtii: un proiect de act normativ, o Ordonanță de Guvern, analize în Comisiile de Mediu și Buget din Parlament și, la final, o lege prin care să fie reglementată plata anuală a 5.000 de dolari către SCAR.

Aceștia au fost, de altfel, singurii bani alocați CNCA, ca buget. Deci, nimic, din moment ce toți se duc.

Dar demersurile făcute de Florica Topârceanu și de colaboratorii săi au găsit o ușă deschisă la Ministerul Educației. Ca să-și demonstreze interesul pentru cercetare, acest Minister a mai înființat un Departament de Cercetări Arctice și Antarctice, în cadrul Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Științe Biologice. Dar tot fără buget.

Prin sponsorizări private și cooperare internațională, acest Departament a reușit, totuși, să organizeze expediții în Antarctica de Vest.

„Avem o mare susținere din partea Ministerului de Externe pentru că, fiind vorba de un tratat internațional, toate activitățile sunt avizate de ei. Nu avem însă o activitate la Ministerul Mediului. Tratatul Antarctic are un protocol privind protecția mediului, iar de asta ar trebui să se ocupe Ministerul Mediului. La Ministerul Mediului avem un punct de contact, dar nu s-a făcut un grup de experți pe cele 6 anexe ale protocolului, ca să se poată lucra”, explică Florica Topârceanu.

Și adaugă, cu un fel de resemnare: „Pași nu pot spune că nu s-au făcut”.

Antarctica e un „izvor pentru știință”

România a ratificat Tratatul Antarctic în 1971, într-o perioadă în care nevoia de recunoaștere internațională a dat undă verde, printre altele, și primei expediții științifice organizate vreodată în Africa.

România este stat neconsultativ în cadrul Tratatului care stabilește normele de cercetare și conduită pe cel mai sudic continent. În afară de demersurile personale, precum cel al doctorului Negoiță, statul nu a reușit să ofere cadru legal și finanțare adecvată cercetării românești în zonă.

Următorul fragment din cartea lui Negoiță intitulată „Ambasada României în Antarctica. Stația Law-Racoviță” este edificator pentru interesul statului român:

„De când am demarat Programul Român de Cercetări Polare, intenția mea a fost să amplasăm o stație românească în Antarctica. Intenție care a șocat. (…) Antarctica este un izvor pentru toate domeniile cercetării și științei, îndestulând pofta de glorie și nevoile lacome pentru nou, în special ale tinerilor.

La capătul unui drum străbătut de împotriviri, descopeream lumea misterioasă a Antarcticii, oameni de știință și diplomați cu privirea ațintită spre teritoriile încântătoare. (…)

Șansele României au fost reușitele mele la ședințele Tratatului Antarctic. (…) pas cu pas, mi-am creat o poziție de invidiat la Tratatul Antarctic. (…) Pasiunea pentru diplomație a fost un avantaj. (….)

Numai tricolorul îmi dă o viziune de absolut. Toate piedicile care m-au revoltat, m-au alimentat cu iluzii până am obținut succesul… stabilirea primei stații românești în Antarctica.”

(Sursa: arsdocendi.ro)

Expediția românească. La cules de meteoriți

Prima expediție românească în care a fost folosită baza Law-Racoviță s-a desfășurat între 31 decembrie 2005 și 14 martie 2006.

Când a pus piciorul pe continentul arctic, Florica Topârceanu devenea primul biolog român care ajungea în Antarctica, de la Racoviță încoace. Era vară în emisfera sudică, iar ea își imaginase că, uitându-se în zare, nu va putea să deosebească norii de nesfârșitele întinderi de zăpadă.

Dar a călcat pe pământ și piatră.

„În apropiere, cum ridicai privirea, se aflau aisberguri uriașe, bucăți enorme din calota de gheață, și lacuri care dau o senzație de viață. Dar de fapt este un deșert, o izolare cu adevărat”, rememorează cercetătoarea.

În Dealurile Larsemann se găsesc circa 150 de lacuri. Sedimentele, fauna și flora acestor lacuri sunt arhaice, astfel că studierea lor poate oferi informații despre schimbările climatice, biologice și ecologice care s-au petrecut pe durata ultimului ciclu glaciar.

În sezonul cald din Antarctica nu se suferă de pe urma frigului, dar se iscă furtuni și uragane care nu te lasă să părăsești baza mai multe zile la rând.

Din acest motiv, micile „ambasade” din zonă nu sunt încuiate: ca să le ofere un adăpost, la orice oră din zi și din noapte, rătăciților sau celor surprinși de intemperii. Fiecare bază are rezerve de alimente și apă pentru cel puțin 10 zile.

Dacă e senin, cercetătorii pot ieși la cules de… meteoriți. Calota antarctică – spune Florica Topârceanu – e locul cel mai accesibil pentru colectarea meteoriților. Pentru că pietrele care se găsesc pe întinderea groasă de câțiva kilometri nu sunt altceva decât bucăți de rocă venite din spațiu.

Românii au stat 44 de zile la baza din estul Antarcticii. La plecare, au urcat pe o ambarcațiune care urma să facă joncțiunea cu un vapor. Mica navă a pornit să se strecoare printre aisberguri.

„Din senin, s-a produs o debalansare a acestor mase imense, iar valuri extraordinar de înalte s-au izbit de mal cu spume uriașe. Am înghețat cu toții, ne-am zis că acela e sfârșitul. Pe moment, n-am înțeles ce se petrecuse. Căpitanul a oprit și am așteptat. Nimeni nu vorbea nimic”, povestește Florica Topârceanu.

După ce urgia s-a potolit și au ajuns teferi la vasul care îi aștepta, exploratorii au priceput: se rupsese o bucată din calota de gheață.

„Ce-ar fi însemnat să vină asupra noastră un asemenea munte!…”

Cu toate acestea, Florica Topârceanu spune că oricând ar mai face o călătorie la capătul lumii. În săptămânile petrecute la baza Law-Racoviță, ea a realizat un studiu de imunologie ale cărui rezultate sunt folosite acum la selecția echipajelor expediționare.

„Din anii copilăriei, mi-a plăcut natura. Și la școală îmi plăcea foarte mult geografia, îmi plăcea să mă uit pe hărți, să văd fiecare loc pe unde este, ce e pe-acolo. Sub cristalul biroului meu aveam o hartă a lumii și-mi plăcea să mă uit pe ea. Asta pe la 13-14 ani. Și azi e tot acolo.

Când m-am întors din Antarctica, m-am așezat la birou, m-am uitat cu și mai mare atenție asupra hărții și am văzut că acolo unde aș fi pus o coală de hârtie, ca atunci când scrii sau citești, se afla acea porțiune unde fusesem eu. Acolo scrie Coasta Ingrid Christensen.

Avem niște semne – m-am gândit eu atunci – încă de la începutul vieții, dar ne dăm seama de ele abia după ce le parcurgem. A fost călătoria vieții mele.”

Florica Topârceanu, cercetător