Investește în ceea ce crezi!
Fii alături de noi în promovarea jurnalismului de calitate din România.

Ziua în care "mi-am luat câmpii"

Câmpii nu sunt o câmpie

"A-ți lua câmpii" e o expresie sinonimă cu a pleca brusc și orbește prin lume, fără a ști prea bine încotro și cât. Ca să împrumutăm o expresie din fotbal, seamănă cu ceea ce face portarul când șutează impresionant de tare, până pe la mijlocul terenului, iar comentatorul spune că 'a degajat terenul'.

Când "îți iei câmpii", cumva degajezi terenul de tine însuți, eliberezi puțin lumea de prezența ta, oricum pasageră. Și, cu un drum, te eliberezi de niște iluzii. Cum că ar fi aceea că ai conta sau că ai fi important în vreun fel. Drept urmare, dispari poetic din peisaj, exact "ca măgaru-n ceață".

Ce sunt acești "câmpi" nu e prea limpede. Pluralul normal de la câmp e câmpuri. Putem avea un câmp al muncii, unul vizual sau chiar unul electromagnetic. Nici unul dintre acestea însă, nu au nici în clin, nici în mânecă cu "luatul câmpilor".

Care câmpi, să ne înțelegem, nu au treabă nici cu ideea de câmpie. Pot fi orice formă de relief, oriunde pe lume.

Câmpii sunt ceva autonom, abstract, situați cumva "între", ceva numai bun de luat. Sau de bătut. Fiindcă expresia soră este "A bate câmpii", sinonimă cu "A vorbi în dodii", de neînțeles adică.

Ținând cont de ambele expresii, câmpii aceștia au de-a face cu un soi de țicneală temporară. Sau cu un reset mental, semănând cu întrebarea aceea răsărită din telefon: "Reveniți la setările din fabrică"?

Câmpii ăștia, vă zic eu, nu sunt tocmai ușor de luat. Doar atunci când ți-i iei, realizezi câte fire nevăzute, lipicioase și diafane, aidoma celor de păianjen, te leagă de spațiul de confort, pe care, cu grijă, ți l-ai construit, fără să te gândești că ar putea deveni, într-o bună zi, o cușcă cu drugi de fier. În care stă închis un mare papagal verde, care ești chiar tu.

Lungul drum al libertății

Luatul câmpilor nu e doar rupere de ritm și nebunie temporară, ci poate fi și o gimnastică a libertății. Un fel de slow-food raportat la viteza și scurtăturile pe care ți le propune lumea zi de zi: trafic, uațap, medie socială etc.

Conotația expresiei devine, iată, pozitivă. Seamănă cu un "exercițiu de manevră", cum se face atunci când se simulează ceva război și trupeții verifică în teren dacă, în caz de luptă cu dușmanul, mai au ceva sânge în instalație, sau doar "carne de tun" scrie pe ei.

La fel, dacă vrei să verifici uneori dacă mai ești viu, nu te ciupești simplu de antebraț, ci se cuvine uneori să-ți iei câmpii. Adică te iei și pleci pur și simplu. Singur, neștiut, deconectat, pierdut. Cum am și făcut de curând, într-o joi.

Decizia e mai greu de luat decât pare. Trebuie luată brusc, la fel cum se dezlipește un leucoplast de pe o rană, cu tot cu părul din jur - harșt!

Din clipa în care m-a pălit revelația, mi-am alocat maximum o oră până la plecare. Cu un soi de morgă, am anunțat aparținătorii. Nici că au tresărit. Sărmanii, cine știe de când așteptau să-mi iau iar câmpii? Cum mai făcusem asta nu o dată, pentru ei n-a fost o mare surpriză.

Mărturisesc despre mine că, dacă nu pot pleca aiurea imediat, în orice zi a săptămânii, cu un bagaj minimal, eventual chiar și pe jos, nu mă simt un om cu adevărat liber. Am lucrat, ca o cârtiță, mulți ani pentru a crea acest spațiu posibil al libertății.

"Când vii?" m-a întrebat soția cu ochii în ecranul computerului "Știu eu, poate marți", am răspuns. "Să-ți iei niște bani, da"?

Fiului mic i-am dat rapid două sfaturi părintești esențiale, inutile și vag previzibile, plus o îmbrățișare de adio. Apoi am discutat cu cățelul. L-am întrebat dacă vine cu mine. S-a uitat lung la mine cu o privire încărcată de reproș, care s-ar putea traduce în cuvinte așa:

"Stăpâne, chiar ești prost? Doar știi că de mic cred în tine. A fost vreodată să nu te urmez orbește oriunde, chiar și atunci vara la Beliș, când era să leșin de căldură și de sete după 10 ore de umblat? Lasă sofismele, pune-mi hamul, ia lesa și hai, să ne cărăm! Și nu uita să arunci ceva hrană cățelească în rucsac, da?'

"Vai, dacă aș putea fi la fel de încrezător și de bun, măcar pe jumătate cât mă vede câinele meu, aș face lucruri mari pe lumea asta", mi-am zis în gând.

Dar nu, nu e timp de reflecții acum. Să facem rapid bagajul. Să alegem țoalele, încălțările, bețele de umblat. Și mai ales, ta-naa... să închidem aifonul. Power off.

Nu e chiar atât de simplu cum pare să închizi pentru câteva zile telefonul și să-l arunci cu suprem dispreț într-un sertar, la grămadă cu cabluri și încărcătoare.

Ai nevoie de curajul celor care apucă pe calea călugăriei, rupându-se de lume. Fiindcă fără telefon, cu toate frumusețile și conexiunile pe care le conține, viața e sihăstrie curată. Te sălbăticești, nu alta.

Ombilicul care te leagă de lume și semeni e tăiat. Te simți brusc abandonat pe insula pustie a Singurătății cu S mare.

Și vă zic, nu e deloc distractiv să scoți de la arhivă vechea întrebare uitată: "Nu vă supărați, știți cumva cât e ceasul?". Oamenii se uită ciudat la un semen fără telefon, care a mai și pierdut noțiunea timpului pe deasupra.

Mersul pe jos face bine la mansardă

Am ieșit așadar pe ușă și am plecat. Așa începe orice drum lung. Simplul fapt de a pune un pas înaintea celuilalt vreme îndelungată conține o mecanică magică. Aduce o limpezire unică. Mai ales dacă alegi drumuri lăturalnice, așa cum am făcut eu.

După vreo oră de mers, am lăsat în urmă isteria traficului de dimineață și, odată cu intrarea într-o pădure proaspăt înfrunzită, am pășit încet, într-o altă dimensiune. Am început să trag cu urechea la liniște.

Am ieșit progresiv din timp, am descoperit mirosuri și foșnete, am ascultat cucul și am ocolit cu grijă patru turme de oi, despre care știam că au câini cam bărbați. Ca-n cărțile cu apași, am devenit atent la urme și la vânt, fiindcă el poartă sunetele și mirosurile. Ne-am strecurat neobservați. N-am mai fugit cu cățelul sub braț, ca o mapă, ca-n alte dăți.

Și am tot mers așa vreo 20 de km până am dat iar de civilizație, cu gunoaiele ei cu tot, pe margini de drum sătești și râuri îndoliate de rafii și pungi agățate-n răchiți, unduindu-se în vânt ca flamurile unei armate învinse. De departe păsările albe plutind într-un golfuleț s-au dovedit a fi trei bucăți de polistiren.

"Lumea e mare, polistirenul e veșnic, doar omul e trecător ca apa, e umbră și vis", am cugetat iar.

După un vast ocol prin noi păduri cu dalbi saci de rafie cu moloz la lizieră, ca perlele la gâtul unei mătuși bătrâne îmbrăcată-n verde duminica la prânz, am tras la magazinul numit Petrișor Fântână, unde au niște pituțe foarte bune, care se cheamă pupi. Și cârnați.

Și mai au ceva chiar lângă casa de marcat. O mașină antică de măcinat cafea, pe loc. Cumpăr 200 de grame, doar pentru a asculta cum, vreme de un minut, huruitul de moară stricată măcinând boabele acoperă toate vocile, anulează toate sunetele lumii știute.

Ne mutăm peste drum, la NelMa, magazinul unde știu precis că Nelu și Mariana au frigiderul cu beri pe ON. Au și terasă. Mă fac că nu observ cum de la masa vecină se aruncă spre mine cu săgeți invizibile, acele priviri piezișe înmănuncheate în noțiunea clasică de studium.

Nimic mai ispititor pentru săteni decât un străin, un pelerin venind de cine știe unde, aflat în drum spre nicăieri, poate purtând ceva vești, cunoscând ceva ce lor le scapă. Oamenii vorbesc în continuare despre subvenții și vaci cu figurile lor apăsate de griji, ameliorate cu câte o gură de bere, măsurându-mă în continuare.

Ca de obicei, posesorul celei mai semnificative cantități de alcool ingerate e cel care rupe tăcerea, la fel cum ai rupe o izmană veche pentru a o ridica la rang de cârpă de șters praful.

Iată cum am fost confundat prima oară. Fiindcă în ziua în care mi-am luat câmpii, aveam să fiu confundat de două ori. Însă nu cu aceeași persoană.

"Io vă cunosc. Să știți că după cățăl vă cunosc. Și după șapcă. Și după bețele de pescuit. Mereți în sus pe Someș la muscărit, așa-i? Că v-am văzut io la televizor cum faceți, hehe... La emisiunea aia <Natură și aventură>. Cum nu-i cățălul ăla, că doar samănă leit? Aha... Cum adică alea-s bețe de umblat, nu de pescuit? No, însamnă că nu sunteți Dan Păvăloiu. Atunci mă tem că v-am confundat, mă scuzați... Da' chiar așa, de unde veniți? Și încotro, dacă nu-i cu supărare?"

Călătoria e o ființă vie

După alți vreo 15 km am tras la un alt magazin sătesc cu de toate, care avea o masă din bușteni pe o pajiște, chiar lângă râu. M-am descălțat, am stat cu picioarele în apa rece ca gheața, am mâncat biscuiți sărați, apoi am băut "on cafei și o bere", așa cum fac țăranii de pe valea asta, ca să nu pară bețivi. Mereu iau, simbolic, câte o cafeluță ca acompaniament la beri.

Am scăpat neconfundat, dar nu și nedescusut de niște oameni care, lângă un gater, încărcau munți de rumeguș într-un camion. În spatele lor, munți defrișați.

Și iar am umblat o bucată bună, câte ceasuri nu știu, fiindcă timpul s-a fărâmițat ca un colț de biscuit pe care-l freci între degete și-l presari pe drum pentru o vrabie posibilă. Mintea mi s-a golit de gânduri și s-a făcut dalbă, ca un cearceaf întins pe o sfoară, mirosind a lavandă.

Tot ce mai puteam face cam după 10 ore de mers era să constat lucruri: oare ce caută rabla asta abandonată lângă râu, ui ce gospodărie vraiște aici,  vai ce căsălău de neam prost, o fi al primarului sau cât de mare va fi tăcerea mieilor ăstora, sărmanii de ei, care habar n-au că se apropie Paștile.

Chestii de-astea pur factuale, trezite uneori de mici dialoguri cu cățelul, idei ciocnindu-se în cap ca bile de biliard sau pasaje de prin cărți, cum ar fi această cugetare adâncă, iscată habar n-am de unde: lumea e multă și eu sunt puțin.

Când umbli cam 60 km pe jos într-o singură zi, lumea pare multuță, într-adevăr.

Mi-am mai amintit de Steinbeck colindând America însoțit de câinele său, Charlie: "O călătorie e asemeni unei ființe vii. Descoperim după ani de luptă că nu noi suntem la comandă, ci călătoria preia comanda. Seamănă cu un mariaj. Calea cea mai sigură de a da greș este încredințarea că tu deții controlul."

Simvaldia Impex, adică Purceloaia

Și așa am adăstat la Purceloaia, loc de legendă și de speranță, fiindcă de aici știam sigur că mai am doar 5 km de urcat un munte până să dau de trei lucruri simple, care acum îmi cuceriseră mintea, ca plăieșii o redută: o masă, o sobă și un pat.

E semn că drumul și-a făcut lucrarea. Lumea toată s-a esențializat în aceste trei nevoi de bază: hrană, căldură și somn.

La Purceloaia am priponit cățelul afară, să nu mai trimită lumea pe piste greșite privind identitatea mea. Și am pătruns solemn, ca într-o catedrală, în magazinul cu de toate, pe frontispiciul căruia scria adevăratul nume al locului: Simvaldia Impex, conținând minunății la grămadă, de la biscuiți la kiwi, cuie de potcoave și prezervative.

Am înșfăcat cea mai scumpă bere de 7 lei, un Grolsch cu capac ceramic după care i se scurgeau ochii Purceloaiei. Știam prea bine de ce. Sticla e ideală pentru bulion sau sirop. I-am spus să stea liniștită că i-o dau după ce o umplu cu aer.

A zâmbit. După care a început și ea cu privirea aceea piezișă, iscoditoare. E clar, aveam să fiu confundat din nou. Apoi a grăit mieros:

"Na, da cu ce ocazie pe aici, pe la noi? Așa, doar umblați... Foarte bine, e sănătos, vă mai clătăriți la cap. Da să știți că io cred că vă cunosc. Știți, de la televizor. V-am văzut cum umblați așa prin sate și locuri. A, nu, nu sunteți ăla cu pescuitul, pe ăla îl știu după cățăl. Deci să înțeleg că nu sunteți Ionel Carabă, călătorul? De la Antena? Vai, da semănați așa de bine... No, nu-i nimic, mă scuzați. Ceasu'? E 6 și un sfert".

La 8 seara, beam o ultimă bere a zilei cu fierarul penețist, nervos că șeful lui de partid a pactizat cu dușmanul. Mai să plângă amintindu-și de suferințele lui Coposu și Maniu. Se jura că o să dea jos posterul cu PNȚ de pe fierărie.

La 10, dormeam dus, fără vise, la căldură. Cu cățelul la picioare, întins ca o blăniță maro, de urs, în fața unui șemineu.

După 2 zile de ascultat liniștea, focul și ploaia, de citit și de scris pe hârtie cu pixul, ca pe vremuri, uitasem și că am telefon. Balaurii politici zilnici, care năclăiesc sistematic aerul până-l fac irespirabil se făcuseră mărunței, ca niște cowboy și indieni de jucărie, din copilărie.

Acum deja aștept un nou moment bun pentru a-mi lua câmpii, la pas. Voi pleca în suflet cu speranța secretă că poate, cine știe, într-o zi fericită, cineva mă va confunda, în sfârșit, cu mine însumi.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.