Trompeta, Experta și ardelenii

Există oameni-trompetă, știați? Cunosc câțiva. E incredibil ce pot să facă cu trompeta lor aurită și invizibilă.

Suflă o dată și, la chemarea ei, răsar prieteni ca din pământ. Cu zecile. Și pleacă împreună, în grup compact, ca pinguinii imperiali în transhumanță, te miri pe unde: la schi, în Grecia, pe munte, la băi, la o petrecere. Oriunde le zice trompeta.

Acum a trâmbițat: mergem la Aiud, la un tur de forță de două zile, dintre care una dedicată cramelor și degustării de vin. I-au pus și un nume: AmaTour de vin.

De obicei, urechea mea e mai surdă la chemarea trompetei chiar decât cea a lui Ulise-legat-de-catarg-cu dopuri-în-urechi la cântecul seducător al sirenelor.

Ce, credeți că e simplu să socializezi cu vreo 20 de oameni, să le ții minte numele sau să încerci să te prinzi la glume doar de ei știute și reciclate în toate ieșirile?

De data asta însă, provocarea trompetei mi s-a părut de nerefuzat din câteva motive întrebătoare, toate virând spre un jurnalism observațional de tip "muscă pe perete", preferatul meu:

1. Chiar există și funcționează turismul viticol în România? Și cum se întâmplă? Cât de credibil și de profi este?

2. Poate un neavizat să priceapă ceva din degustarea a 16 soiuri de vin (toate albe!) într-o singură zi? Cât de năucit iese din afacere și, mai ales, cât de treaz poate merge la culcare? Asta apropo de dilema unui elev-problemă din grup: "Noi ce facem aici? Degustăm sau bem?"

3. Ce pot învăța despre propriile papile, palat gustativ și ce-o mai fi având omul la dispoziție atunci când plimbă vinul prin gură? Am vreo șansă să simt nuanțele, să discern între un vin bun și unul prost, măcar un pic?

Prezența în grup a celei pe care de-aici încolo o vom numi Experta, o veche prietenă care se străduiește de ceva ani să devină maestră în arta degustării vinului, mi-a întărit convingerea că, măcar de data asta, e de ascultat trompeta și mers frumos, de mânuță, în excursie cu clasa.

Clasic, cu autobuz închiriat.

Am procedat exact ca într-o celebră epigramă a lui Păstorel Teodoreanu: "Invitat fiind la cramă / Am răspuns ca bun creștin / Printr-o scurtă telegramă: / Vin!"

Munca − fiindcă se va dovedi ulterior că n-am fost aduși la distracție − începe la 10 dimineața, la Crama Takács, în Aiud, lângă piață.

E cam devremior și să vorbești despre vin, darmite să-l bei. De cum am intrat în magazinul de prezentare, m-a cuprins panica la vederea unui text-bombă despre soiul Sauvignon Blanc, afișat pe perete:

"Este un vin alb demisec sau demidulce al cărui miros aduce cu cel al amnarului scăpărat, respectiv cu cel al țevii de pușcă descărcată".

Aoleu, suntem la război și eu n-am nici măcar o grenadă defensivă la mine, cât de mică... O să mor împușcat ca fraierul.

La vederea clasei, tânărul domn Takács Attila, vinificator-proprietar dintr-o veche spiță nobiliară a zonei, se emoționează puțin.

Pare un elev scos la tablă fără preaviz, la ora unui prof ciufut, care are boală pe el și vrea să-l lase pe vară. Face o introducere alambicată, greu de procesat pe stomacul gol, unde se amestecă cuvinte grele precum: noblețe, eleganță, tradiție.

Clasa se foiește, corijenții chicotesc. Takács scurtează introducerea și ne conduce în sala de mese, așternută regește. Inima se întoarce la locul ei, moralul se ridică în tării, gura salivează, stomacul eliberează sucuri gastrice.

Elevii neastâmpărați destupă brutal, ca niște buni ardeleni, o pălincă de 52 de grade fix. Experta dă din cap a nu. Cică face praf papilele.

Începe un mic dejun copios din care citez doar câteva piese de sacrificiu, așternute pe platouaș ca pe butucul călăului: paté de gâscă, salată boeuf, salam de casă, chifteluțe, șuncă afumată, brânzeturi, măsline etc.

După o introducere de tip arc-peste-timp despre Țara vinului, în speță zona Aiud-Ciumbrud-Sâncrai, despre rocile vulcanice combinate cu solurile nisipoase de pe Valea Mureșului, Takács începe să vorbească despre vinurile lui, pe rând, ca despre niște ființe vii, prieteni apropiați cu multe chipuri și calități.

O ține pe-a lui că e doar un artizan, care se ține departe de tehnologia de ultimă oră, că vrea să facă vin ca pe vremuri, cum a învățat de la un maestru.

Nu uită să ne amintească că, la expoziția de la Paris din 1867, soiul Riesling de Rhin a luat medalia de aur. Îl vom gusta imediat. Nu fix pe acela.

În vocabularul meu dau năvală termeni specifici, strâns legați de vin: terroir, mucegai nobil, expresivitate, post-gust, DOC, fermentație, corpolență sau baricuri.

Experta mă învață ordinea citirii simțurilor: vizual, olfactiv și abia apoi gustativ. Adică taman invers decât aș fi făcut eu. Nu dai pe gât și plescăi ca prostul, contemplând mai apoi ce ai băut, ci viceversa.

Experta îmi zice că există vinuri scurte sau lungi, în funcție de cât de mult durează post-gustul.

Îmi arată cum să țin frumos paharul, cum să-l înclin, să mă uit pe rând la culoarea vinului, apoi la piciorușele prelinse pe pereți, să-i măsor din privire grosimea inelului de deasupra.

Apoi vine mirositul și, abia la final, obiectul muncii: degustatul.

Sub îndrumarea Expertei, zâna bună de care nu m-am dezlipit, îmi petrec ziua cătinel, ocupându-mă cu lucruri mici pentru om și la fel de mici și neînsemnate pentru omenire, cum ar fi:

  • învârtirea paharului în sens invers acelor de ceasornic, pentru a stârni aromele, gest urmat de
  • imediata vârâre a nasului în paharul înclinat și amușinarea aferentă, apoi de
  • sorbirea unor guri cumpătate de lichid, plimbat îndelung prin toate cotloanele posibile ale cavității bucale, încercând cu disperare să fac diferența dintre aciditate și fructuozitate, detectând chestii onctuoase, crocante, florale și alte minunății despre care habar nu aveam că există pe lume.

Deși nu credeam că o să fac asta vreodată, toate aceste gesturi sacre sunt urmate de unul pe cât de infam, pe atât de necesar: golirea vinului rămas, din pahar într-un vas de ocară, special, prezent la fiecare capăt de masă.

N-ai nici o șansă să rămâi normal la cap sorbind șaisprezece (somnoroase) păhărele de vin într-o singură zi.

În plus, fie că mi-e sete, fie că nu, Experta mă pune să beau, după fiecare soi degustat, cantități serioase de apă (nu minerală, că atacă papilele!), ca să-l pot pricepe pe următorul și tot așa.

Și povestea lui Takács se contopește încet cu vinurile lui.

Se începe cu un Riesling Italian ușor, din 2016, după care treaba se complică cu Riesling de Rhin, Gewürztraminer, Muscat Ottonel, și se încheie cu Chardonnay, toate scăldate într-o mare de vorbe și explicații destul de savante.

Sunt mai habarnist decât credeam, dar măcar am o privire atentă și iau notițe febril. Experta mă ia drept obiect de studiu, face experimente pe mine, la limita disecției.

− Așa, învârte-l bine… Ia zi, ce miros simți?
− Păpădie și liliac.
− 
Ei, aș păpădie, capu' tău! Concentrează-te. Mai învârte o dată. Nu simți că te izbește un iz de petrol lampant, de-ăla cu care era dat pe vremuri parchetul în sălile de clasă?
− Parcă simt ceva…
− 
No, vezi? Simțurile trebuie exersate, e ca urechea la muzică.

O ținem tot așa, pe invers. Unde eu simt flori de câmp, ea simte migdale, unde eu salcâm înflorit, ea frăguțe, unde eu te miri ce polen de soc, ea − prune uscate și afumate.

E interesant cum ochiul deschide poarta mirosului, care invită apoi gustul să intre elegant pe ușă.

Gura trimite mesaje creierului și, ca un bumerang, creierul fabrică, din toate simțurile adunate într-un buchet, un limbaj articulat pe care-l comandă mai apoi limbii să-l rostească.

După vreo două ore în care limba caută asiduu să detecteze gusturi de petrol lampant și prune uscate, urmează un scurt tur prin pivnicioară, contemplarea mucegaiului nobil ca un puf pe pereți și cumpărături de "suveniruri" din soiurile cele mai reușite.

Apoi clasa o tulește din cramă în toate direcțiile, prin oraș, la plăcinte, la cafea, ca scăpată în pauza mare. Nu e vreme de pierdut fiindcă, în doar două ceasuri, avem treabă la următoarea cramă, la alt extemporal.

Chiar peste drum, printre case normale, se dănțuiește în sunet de orchestră la o nuntă unde nimic nu e banal, nici mașinile împopoțonate, nici nuntașii îmbujorați, nici doamnele cu sarmalele ascunse în frezele înalte, ca niște turnuri de veghere.

Într-o casă ca toate casele, domnul Papp Péter a organizat la etaj o sală de prezentare. Ne așteaptă împreună cu soția, lângă o masă cu brânzeturi, apă, saleuri, pâine și pahare de vin.

Nimic sofisticat la domnul Papp. E sincer și autentic, genul "ce-i în gușă-i și-n căpușă". Omul e exact vinul lui, în care a pus pasiune și experiență.

Iar vinul turnat în pahar spune totul despre vinificator. "Vinul nu minte", oftează Experta din off. "Omul ăsta știe ce face".

"Vinul e viu, e frumos, e viață". Cu astfel de încurajări își condimentează domnul Papp povestea sa foarte simplă, aproape minimalistă, de fost tehnician dentar căruia i s-au retrocedat, din pământul bunicii, 2,5 hectare pe care a plantat vie.

Din acel moment a uitat de tot și a intrat într-o horă care se învârte tot mai periculos de rapid.

Ce înseamnă 3 hectare față de 3.000 de hectare, cât are Podgoria Huși, să zicem? Ce înseamnă doi oameni, adică el și soția sa, alături de care îmbuteliază sticle-n beci, față de 200 de specialiști, câți sunt la Huși?

Nimic. De Cotnari, Jidvei sau Murfatlar nici nu pomenim.

Dar, pentru Papp, palma asta de pământ e totul, și mâinile lui înnegrite și crăpate spun povestea dramatică a unui mic producător, a unui Don Quijote dispus să se bată cu orice moară de vânt, fiindcă jură pe vinul lui până la capăt.

Fiindcă știe cum l-a făcut și, mai ales, știe exact cine e el, ca om. Iar omul și vinul lui una sunt.

Tradiția asprelor vinuri albe din această regiune, făcute cu îndârjire − fiindcă soarele e mai puțin generos ca în sud −, e veche de cam 2000 de ani.

Istoria "recentă" îi are ca jucători pe regele Bela, care a replantat vie în secolul al XIII-lea, și apoi pe un sas pe nume Fischer, care a apărut în scenă la 1880. Au urmat naționalizări, comuniști, retrocedări și replantări.

Azi, în zonă sunt 16 vinificatori autorizați și alte zeci de producători mici. Iar turismul viticol pare nu doar viu, ci într-o creștere substanțială.

Mai nou, multinaționalele s-au mai liniștit cu raftingul și-și trimit oamenii la degustări. Vinul e noua mare modă.

Domnul Papp știe totul despre vie încă de la 12 ani. Își culege strugurii târziu, ca să lase boabele să acumuleze cât mai mult zahăr. Iar acidul, spune el, "e vertebra vinului".

Anul ăsta, a terminat de cules abia în 10 octombrie. Cică 2018, spre deosebire de 2017, care a fost un an grozav, e un an complicat, inegal, cu multe ploi la debutul verii, apoi cu secetă.

Din '96, a avut doar două concedii, și alea mici. De ce?

"Pentru că via nu te lasă, domnule. Vinul începe în vie și de ea trebuie să te ocupi, să o îngrijești, să comunici cu ea, altfel te înșală mai iute ca nevasta.

Imaginați-vă vinul ca un patrulater. Fiecare latură reprezintă ceva. Vinul e aliment. E medicament, antioxidant și antistres. E liant al prieteniei. Și mai are o latură întunecată, despre care nu se poate vorbi.

Apropo de latura întunecată a poveștii. Să știți că e o luptă de gherilă chestia asta cu vinul, nu-i așa simplu cum pare, adică plantezi, culegi, fermentezi și, gata, bei. Am pierdut bătălii multe, dar nu și războiul.

M-au fentat la fonduri, care au venit cu dedicație pentru altcineva. Nu-i nimic, am mers înainte. Mi-au furat într-o noapte 300 de butași proaspăt plantați. I-am pus la loc.

Mi-au scos 80 de stâlpi de ciment pe care i-au mărunțit ca să scoată din ei miezul de fier vechi. I-am pus la loc și pe ăia. Așa e lupta asta, din tranșee. Dar ea se termină când vinul ajunge să se odihnească în sticlă.

Vă prezint acum munca mea: un produs de artă, unde eu sunt doar meșteșugarul. Artistul e Dumnezeu, cel care dă ploaia și soarele la vremea lor.

Feteasca albă e un vin sincer, direct, cu un post-gust lung, echilibrat. Rieslingul acesta Italian acumulează zahăr rapid pe final. Nu este foarte productiv, dar e de calitate remarcabilă, cu potențial de învechire în sticlă.

Aici aveți un Sauvignon Blanc, al doilea cel mai căutat vin de pe planetă, după Chardonnay. E galben-verzui cu miros de soc, cu gust de fructe de pădure. Totul la el sugerează exuberanță, vitalitate, viață. L-aș asocia cu Anotimpurile lui Vivaldi, fiindcă e înălțător și mătăsos.

Acest Muscat Ottonel e un vin foarte premiat, mare fan al încălzirii globale, cea care ne face acum să ne gândim la producerea de vinuri roșii, lucru de neimaginat acum 20 de ani.

Iar pentru final, v-am păstrat vinul vinurilor. Un Pinot Gris cu inel gros, care îți explodează pe limbă și care, după 2-3 ani de învechire, capătă arome nuanțate,  printre care regăsim ciocolata cu rom. Ei, acum dacă v-a plăcut, vă invit în pivniță să cumpărați".

De când mă știu, prin Aiud doar am trecut. E prima dată când opresc și văd lucrurile de aproape. Am două ore de hălăduit până la asaltul final de la Cramele Logos.

Umblu năuc, fac poze din mers, rătăcesc prin cimitir și mă împrietenesc cu o bunică ținând în brațe un prunc pe nume Bogdănel.

Băiatul are o privire edenică, de om proaspăt aterizat în lume, căruia absolut totul i se pare interesant, până și eu. Lângă cei doi, pe un fotoliu verde, într-o împăcare la fel de edenică, dorm încolăciți un câine și două mâțe.

Nimeresc la periferia orașului, unde blocurile, zona industrială și calea ferată se contopesc cu Memorialul deținuților politici, aflat la capătul cimitirului. Aiud, Gherla, Pitești și Jilava – patrulaterul groazei, o altă poveste, din altă istorie.

Ca din pământ răsare un călugăr tânăr, cu barbă rară, urechi străvezii și vorbă așezată.

Mă conduce în osuar, îmi arată cranii, mandibule, fragmente de oase și îmi povestește despre metode de tortură, despre gropile comune, despre blocurile care acum se înalță deasupra mormintelor neștiute.

"Stai, stai, asta e din alt timp, din alt film, eu sunt în Aiud doar la o degustare", îmi zic în minte, încercând să mă scuz.

Dar el îmi vorbește năvalnic despre chestii grele, precum sacrificiu, credință și dragoste de neam. Mă ia cu frig și o icoană imensă mă privește mustrător.

În jur, pereții sunt inscripționați cu sute de nume ale celor uciși de o întunecare a istoriei, iar eu mă gândesc că-mi ocup ziua cu înțepat chifteluțe și sorbituri de vin.

Cuprins de o sfântă rușine, mă întorc smerit în cramă și totul se relansează, cu o veselie debordantă. Ciudată ființă mai e și omul, cu mine în frunte: neserioasă și volatilă, nu-i stă capul decât la prostii.

Noroc că nu sunt singur. Clasa e toată acolo, jovială și foșnitoare, adunată în jurul unui personaj rotofei și povestitor, cu alură de Falstaff, care și-a ales perfect fundalul pentru a vrăji auditoriul: tocmai în ultima încăpere a cramei aflate în pivnițele fostei parohii reformate, fondată de principele Bethlen Gábor.

Stă în fața unui imens butoi de stejar, cu o capacitate de 9330 de litri, care conține Riesling.

Vinificatorul și păstrătorul legendarului cupaj Plebanos (în românește, Paroh) este domnul András Emil, care l-a și înregistrat ca marcă în 2014.

Nu există alifie cu care să nu fie uns acest secui afabil, cu vorba sa legănată și fermecătoare. Știi că te va face din vorbe baciul acesta ungurean, dar te lași făcut precum ciobănașul mioritic, și nu regreți nimic.

"Când au năvălit rușii în al Doilea Război Mondial, au tras cu puștile-n butoaie și s-au pus pe băut. Vinul a umplut atunci crama până la genunchi.

Oamenii i-au scos de acolo murați bine și i-au aliniat frumos lângă zidul cetății, ca să-și revină. Iar când, a doua zi, a venit căpitanul și a ordonat − drepți!, patru soldați nu s-au mai sculat veci de jos.

Muriseră ca șoarecii, de cea mai frumoasă moarte: înecați în vin. În centru a existat chiar și un monument, dărâmat la Revoluție, al eroilor ruși căzuți la datorie.

Plebanos e un cupaj care are o poveste a lui. Era pe vremuri în Ciumbrud un grof ungur reformat, mare amator de vin, care se însurase cu o catolică.

Și, cum era gelos, în loc să-și lase consoarta duminica la biserică în compania creștinilor frumoși din zonă, îl chema pe paroh cu sfintele taine la conac.

Și, într-o duminică, își toarnă parohul din vasul cu vin amestecat rămas de la o degustare. Înmărmurește, e fermecat: era un amestec de Furmint, Grasă, Muscat și încă vreo două soiuri.

După nenumărate încercări, am reușit să ne apropiem de rețeta originală, iar acest cupaj este acum marca noastră.

Eu am intrat în povestea asta în '90, când despre vin nu știam decât că există roșu și alb, acru și dulce. Trăiesc dintr-o firmă care fabrică piese pentru Germania, dar pasiunea pentru vin a rămas și acum e continuată de fiul meu, care este oenolog.

Îmi place vinul pentru că se aseamănă mult omului. Are cam același ciclu de viață și, în plus, potențează starea pe care o ai, de aceea cel mai frumos e să bei vin când ești îndrăgostit.

Iar idealul meu e simplu: să fac un vin așa de bun, încât să te facă să te îndrăgostești până și de propria nevastă. Dar haideți mai bine la masă, vă mai povestesc acolo, la un pahar!"

Masa nu e o simplă cină, ci e un tur de forță care îmi amintește de chiolhanurile istorice din "Hanul Ancuței" sau din "Chef la mănăstire".

Platouri cu pecie, caltaboși, cârnați afumați, piftii și mezeluri de casă deschid balul. Îl închid tocana de vânat la ceaun în sos cu aromă de vin roșu, un slow food condimentat ungurește.

Între ele, cu un pahar în mână, András își prezintă pe rând operele, șase la număr, pornind de la sec spre dulce: Riesling de Rhin 2013, Plebanos 1995 (îl știu bine, de la Expertă), Plebanos 2014, Riesling Italian 2009, Sauvignon Blanc 2014 și Pinot Gris 2011.

Omul lasă deoparte rigoarea și alunecă ușurel în poezie, conducându-te de mână într-o lume de gusturi și senzații, făcând niște asocieri la care nu te-ai fi gândit în ruptul capului: agrișe coapte, motan ținut în poală, buchețel de viorele, salcâm după ploaie, măr copt glazurat sau trandafiri plini de rouă, într-o dimineață de vară.

Seara se lungește ca o mâță leneșă, dar periculoasă, ca aia din Bulgakov. Elevii-problemă au renunțat la gurițele mici și la golirea paharului în vasul de la capătul mesei. Aleg acum golirea paharului direct în burtă.

Experta însă, numai ochi și urechi, e expresia lucidității desăvârșite. Ia notițe, amușină, gustă, expiră pe nas, se încruntă și îl amendează nemilos pe András când ce ni se toarnă în pahar nu se pupă întocmai cu descrierea.

Apoi îmi explică:

"Aerul e dușmanul vinului. Dacă-l ții în vase moderne de inox, vinul păstrează mai corect aromele preliminare.

Aici, cu imensele butoaie de stejar vechi de 60 de ani și mucegaiurile complicate de pe pereți, procesul evolutiv e mult mai greu de controlat. Și de aceea, unele vinuri o iau razna, nu mai seamănă cu ce e în imaginația vinificatorului".

Apoi au apărut lăutarii, surpriza serii − care cu bună știință nu fusese trecută în descrierea inițială a trompetei. Și după ce nu se mai putea înțelege om cu persoană decât prin țipete răgușite, dans și clinchet de pahare, am șters-o mișelește la hotel.

Voiam să-mi notez ideile de peste zi, cât încă mai erau proaspete, încercând să răspund dilemelor cu care pornisem la drum:

1. Este turismul viticol viu în România? O, da! Varietatea cramelor și numărul de tururi organizate vorbesc de la sine. Povestea s-a rafinat, iar asocierea gusturilor locale cu vinul are un viitor luminos.

2. Nu e cam mult să deguști 16 soiuri într-o singură zi? Ba da. E enorm. Noroc cu Experta, care m-a ținut în priză și sub observație. Și m-a pus să beau apă-ncontinuu, ca o gâscă. Drept urmare, îi sunt recunoscător că am rămas proaspăt ca un crin înrourat, până la capăt.

3. Cum stau cu palatul și papilele? Nu grozav, mai am de lucrat până să fac diferența între gustul de motan ținut în poală, pușcă proaspăt descărcată și parchet de școală veche. Dar lupta continuă.

Fotografii: Voicu Bojan

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează