Suportabila ușurătate a trans-omului

"Black Mirror" (2019). Scenariu: Charlie Brooker; Regizori: Anne Sewitsky, James Hawes, Owen Harris; Cu: Andrew Scott, Damson Idris, Topher Grace, Anthony Mackie, Yahya Abdul-Mateen II, Nicole Beharie, Miley Cyrus, Angourie Rice, Madison Davenport.

Pe parcursul celor patru sezoane anterioare, cărora li s-a adăugat și proiectul interactiv "Bandersnatch" (2018), britanicul Charlie Brooker a reușit să construiască în jurul antologiei "Black Mirror" haloul întunecat al unei serii care înmagazinează frustrările și anxietățile lumii hiper-tehnologizate în care trăim.

Anticiparea unor transformări ale umanului a căror urmă o vedem foarte aproape era construită pe principiile derulării unui coșmar iminent, care nu s-a ferit nici de umor, nici de kitsch, nici de exagerări cult.

Ceva s-a schimbat însă în cele trei episoade ale ultimului sezon, lansat săptămâna aceasta de Netflix, ceea ce a dus și la reacții negative. Și, într-adevăr, noul "Black Mirror" nu-ți mai oferă în întregime starea angoasantă pe care reușeau să o facă multe dintre părțile anterioare, pentru că încearcă o formulă SF mult mai apropiată de realitate.

Lucrul e clar încă de la "Smithereens", care te aruncă nu într-un viitor imediat, ci într-un prezent pe care îl cunoști foarte bine și pe care îl poți observa oriunde, când îți iei ochii de pe telefon. Chris (Andrew Scott) e un taximetrist care așteaptă în fiecare zi în fața sediului londonez al companiei Smithereens, un analog ficțional al marilor rețele de socializare. Motivul pândei lui e dezvăluit rapid.

Ca să poată intra în contact cu creatorul rețelei, Billy Bauer (Topher Grace), trebuie să răpească un angajat al companiei, pe care să-l folosească drept instrument de șantaj. La prima vedere, ținta clară e noua dependență de "a fi conectat", de a evada din banalitatea activităților cotidiene în nesfârșita lume de dincolo de al treilea ecran.

Totuși, în spatele acestui mesaj de igienă socială, Brooker inserează imaginea tragică a unui om care vrea să fie ascultat, într-o lume a deficitului de atenție, și poziția ambiguă a unui creator a cărui creație nu-i mai aparține, ci e doar exploatată de întregul ansamblu corporatist.

Andrew Scott e o descoperire plăcută în "Black Mirror: Smithereens", un scurt "Taxi Driver" contra isteriei rețelelor de socializare.

Nu ar fi fost o problemă dacă toate cele trei episoade ar fi fost construite similar, fără răsturnări de situație finale care să arunce personajele într-o nouă și tulburătoare conștiință de sine. Însă, cu "Rachel, Jack și Ashley Too", episodul care se concentrează pe lupta unei artiste pop-ificate (Miley Cyrus) cu anihilarea prin înlocuirea ei completă de către o imagine holografică și manipulabilă, "Black Mirror" atinge fundul puțului.

Previzibil aproape de la un capăt până la celălalt, cu un final de filme Disney, întregul episod nu-ți oferă decât un personaj interesant inițial: tatăl celor două fete care încearcă să salveze vedeta, care în tot acest timp încearcă să găsească metode "umane" de deratizare.

Ultima parte a seriei, "Striking Vipers", intră pe poziția din mijloc, deși e singura care pare să respecte "rețeta" celor patru sezoane anterioare. La ani buni distanță de când și-au rărit întâlnirile și fiecare și-a urmat propriul drum adult, trei foști colegi de apartament, Karl, Danny și Theo, se trezesc într-un triunghi amoros mediat de un fel de Mortal Kombat în VR (realitate virtuală), în care cei doi bărbați pun în scenă mai mult decât fantezii violente.

Așa cum e de așteptat, escapadele virtuale afectează viața de zi cu zi a unui cuplu consumat și conștient de propria rutină. Chiar dacă nu se ridică la nivelul de surpriză pe care l-a creat până acum fanilor seriei, Charlie Brooker rămâne totuși fidel unor idei centrale ale trans-umanismului, în încercarea de reda atât scăderile, cât și posibilele câștiguri amare ale încercării de a-ți depăși condiția materială cu ajutorul tehnologiei.

Și, oricât de lejer ar fi tratată, re-arătarea corpului fizic și corpului social care nu se mai simt complete decât prin extensii virtuale nu și-a pierdut încă forța.

On/Off-screen

Se pare că "Dark Phoenix", cea mai recentă peliculă din universul "X-Men", care a intrat săptămâna aceasta în cinematografe, a reușit cel puțin un lucru: să devină cel mai prost film din întreaga franciză.

Critica americană nu a fost deloc blândă cu războiul intern al mutanților, declanșat de puterea incontrolabilă a lui Jean Grey (Sophie Turner) și l-au catalogat drept lipsit de logică, de neiertat pentru greșelile lui, din moment ce e regizat de Simon Kinberg, unul dintre foștii scenariști ai seriei, și o glumă ridicolă în spatele unui blockbuster care nu demonstrează nicicum că ar fi trebuit făcut vreodată.

Una dintre cele mai mari bucurii ale săptămânii e cu siguranță premiera, pe HBOGo, a superbului muzical al lui Bob Fosse "Tot acest jazz" / "All That Jazz", la aproape patruzeci de ani de la lansare. Inspirat parțial din viața acestui extraordinar artist al secolului trecut, al cărui impact asupra scenei muzicale nu va putea fi nicicând trecut cu vederea, filmul nu e doar o privire intimă în spatele cortinei, ci și o pendulare între concret și fantastic, în încercarea de a găsi răspunsul la una dintre întrebările fundamental umane.

Regizorul Joe Gideon (Roy Scheider) jonglează, cadru de cadru, cu efortul aproape supraomenesc de a finaliza, în paralel, un spectacol pe Broadway și un film, relațiile cu femeile din viața sa și încercarea de a-și accepta sfârșitul inevitabil. "Tot acest jazz" i-a adus lui Fosse premiul cel mare la Cannes și patru Oscaruri din cele nouă nominalizări.

Remarcată în urmă cu trei ani după lansarea multi-premiatului "Al treisprezecelea" / "13th", în care investiga problemele rasiale din închisorile americane, Ava DuVernay își continuă colaborarea cu Netflix prin mini-seria "Când ne văd" / "When They See Us", bazată pe unul dintre cele mai cunoscute cazuri de abuz și injustiție care au marcat comunitatea afro-americană.

În 1989, cinci tineri au fost acuzați, în urma unei ample campanii în presă, de violarea și uciderea unei femei în Central Park, iar judecătorii, în ciuda absenței unor probe concludente, i-au condamnat cu până la 15 ani de închisoare.

În 2002, după ce un bărbat a recunoscut fapta, cei cinci au fost achitați. În cele patru episoade ale seriei, DuVernay reconstituie fără grabă și atent atât contextul evenimentului, cât și urmările acestuia, desenând conturul unui punct cheie în istoria minorităților din spațiul american.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează