Scrapbook, cartea cu poze, cea uitată și regăsită

Cam aşa merge lumea înainte: cineva vede undeva o imagine puternică, cineva ascultă pe altcineva cântând, cineva vede un om pe o scenă sub un reflector sau cineva citeşte o carte în tăcerea camerei lui. Deodată e tulburat, cuprins de nelinişte, de o gelozie pozitivă și, drept urmare, ar vrea cu orice preţ să facă la fel.

Pasiunea începe să-l mistuie şi, ca într-o convertire, lasă totul în urmă şi se aruncă în necunoscut, îmbrăţişând acel ceva dezirabil, ca un fruct oprit.

După multă muncă şi preumblări inexplicabile pe poteci părând să nu ducă nicăieri, ajunge la un liman, unul care este de multe ori sinonim cu propriile limite. Duce astfel acel lucru îndrăgit la un nivel superior, aşteptând ca altcineva să preia ştafeta pe care, la rândul său, s-o dea mai departe, întocmai ca într-un joc de copii.

La fel a păţit şi un tânăr francez pe la începutul secolului al XX-lea, născut într-o familie înstărită de industriaşi. Povestea lui, unde ratarea, succesul şi inconsecvenţele se întrepătrund imprevizibil, ar fi bună de pus într-un roman. Iat-o, pe scurt, aici.

Fiind cel mai mare dintre cei cinci copii ai familiei, e predestinat încă de mic să preia frâiele afacerii, fapt pentru care părinţii îl dau la una dintre cele mai bune şcoli din Paris. Termină cumva şcoala, însă ratează Bac-ul. De trei ori. Încercă să facă muzică, dar nu prea îi iese. Un unchi binevoitor încearcă să-l înveţe să picteze, dar eşuează. În schimb, îi place desenul, se joacă de-a fotografia, şi ar face, de fapt, orice doar ca să nu devină industriaş-textilist.

Împăciuitoare, familia se resemnează şi îl încurajează să-şi găsească propriul drum. Devine autodidact, se învârte în cercurile pictorilor suprarealişti, citeşte enorm, face cursuri de engleză la Cambridge şi ia lecţii particulare de amor la Paris de la o tânără familie americană libertină, care îl primeşte la sânul ei. Se îndrăgosteşte de soţia americanului care, la rândul lui, se îndrăgosteşte în aşa hal de o altă tânără irezistibilă, încât se sinucid împreună, întocmai ca într-o tragedie de Shakespeare.

Ca să se vindece de dramele provocate de iubire, pleacă într-o aventură în Africa, mai precis în Coasta de Fildeş. Deşi focul savanei ar trebui să-i mistuie toate pasiunile, se îmbolnăveşte de friguri. Colac peste pupăză, filmele foto i se distrug din pricina umezelii excesive.

Convins fiind că aşa nu se mai poate trăi, scrie acasă şi oferă indicaţii despre unde şi cum să fie înmormântat. I se răspunde cu umor: "E prea scump ceea ce ne ceri, mai bine haide tu acasă şi apoi vedem". Se întoarce mai mult mort decât viu şi atunci i se întâmplă acel lucru despre care încercam să vorbesc mai sus. Are loc o întâlnire mirabilă.

Într-o bună zi a anului 1932, tânărul nostru vede o fotografie cu nişte copii africani alergând înspre valurile înspumate ale mării. Imaginea lui Martin Munkácsi, fotograful lui Berliner Illustrierte Zeitung, îl năuceşte:

"Trebuie să mărturisesc că aceasta este fotografia care a dat foc la cutia cu artificii. Nu-mi venea să cred că un asemenea lucru putea fi surprins cu un aparat foto. La naiba, mi-am spus, apoi mi-am luat aparatul şi am ieşit în stradă".

Îl descoperă apoi pe André Kertész şi devine admiratorul lui. Şi, odată cu el, descoperă Leica, jucăria ideală menită să-i ofere maximă libertate de mişcare. Fotografiază cu frenezie şi îşi sortează imaginile favorite într-un mare album intim, ce va fi cunoscut mai târziu sub numele de Scrapbook.

Cu toate acestea, oscilează în continuare între fotografie, desen şi film. Devine asistentul lui Jean Renoir. Participă la Războiul civil spaniol, dar nu face nici măcar o singură fotografie, fiindcă se ocupă de film.

În 1937, se căsătoreşte cu o dansatoare javaneză şi primeşte prima misiune ca fotojurnalist. E trimis la Londra alături de un scriitor pentru a face un material despre încoronarea Regelui George al VI-lea. Reuşeşte contraperformanţa de a se întoarce la Paris fără să fi realizat nici măcar un cadru cu proaspătul rege înscăunat, dar în schimb cu foarte multe portrete de oameni care privesc, sideraţi, ceremonia.

La finele anilor ’30 se reîntoarce la film, apoi pleacă în război. Îşi îngroapă Leica. Nici nu începe bine războiul, că se şi trezeşte prizonier. După două încercări ratate şi aproape 3 ani de lagăr, în cele din urmă evadează. Dezgroapă Leica.

Pe la sfârşitul războiului află că la MoMA, întrucât se credea că murise, i se organizează o expoziţie postumă. Se prezintă la vernisajul propriei expoziţii comemorative, apoi călătoreşte prin America însoţit de un tânăr scriitor american pe nume Truman Capote. Privind cum se mişcă în timp ce fotografiază, acesta îl aseamănă cu o "libelulă agitată".

Alături de câţiva prieteni, decide să pună bazele unei mici întreprinderi fotografice numită Magnum. Lejer, la o bere, îşi împart lumea între ei ca nişte copii – își aleg, rând pe rând, America, Africa, Europa sau Orientul Mijlociu, iar unul dintre ei, mai zglobiu așa, se autodeclară cetăţean al lumii, liber să meargă încotro pofteşte.

Tânărului nostru îi revine Asia. Îşi asumă vremelnic rolul de fotojurnalist şi pleacă în India, unde nimereşte tocmai înainte de asasinarea lui Gandhi, părintele naţiunii. Timp de douăzeci de ani, colindă lumea, face fotografii, publică, expune şi în general, devine cunoscut, deşi nu prea pare să-i pese. Divorţează de fosta dansatoare, se recăsătoreşte cu fotografa Martine Franck şi, începând cu anii ’70, aproape că renunţă la fotografie. În 1975 ajunge și în România.

Încuie Leica într-un seif şi se reapucă cu frenezie de desenat. Moare în 2004, nu înainte de a pune bazele unei fundaţii ce îi poartă numele. Sfârşitul poveştii.

Aţi intuit, cred - francezul despre care vă vorbesc aici se numeşte Henri Cartier-Bresson. E numit, pe alocuri, Părintele fotografiei de presă.

Pe Bresson ai vrea cu ardoare să-l numeşti un fotograf total, dar nu prea e, oricât de faimoase i-ar fi imaginile. Nu a crezut niciodată în fotografie ca scop în sine, ci doar, eventual, ca pretext. Fotografiile sunt pentru el doar nişte "desene-instant".

În plus, nu poţi numi fotograf pur-sânge un om care, într-o bună zi, se plictiseşte într-o asemenea măsură de fotografie, încât îşi încuie aparatul într-un seif şi îl scoate de acolo doar la ocazii, ca pe un costum de calitate.

Fotografiile lui nu apar nici măcar în top 10 al celor mai scumpe imagini vândute vreodată, alături de cele ale fostului preşedinte rus, Dimitri Medvedev, spre exemplu.

Ai vrea să-i spui regizor de film, dar nu se leagă, nu prea are operă în afară de câteva documentare. Ai vrea să-i spui grafician, pictor, dar iar nu poţi, fiindcă nu are imagini nici suficient de memorabile, nici din cele care să se vândă la licitaţii pe bani mulţi.

Ai vrea să-i spui scriitor, dar a scris sporadic, fără prea multă convingere şi fără un angajament de anvergură. Pentru cei interesaţi, The Mind's Eye e o colecţie reuşită de texte. Ai vrea să-i spui călător, globetrotter, dar declară că, deşi a umblat aproape peste tot, nu are, de fapt, habar să călătorească cum trebuie.

Noroc că există acel supralicitat "moment decisiv", eticheta bine lipită de care Bresson nu va putea scăpa niciodată. Momentul decisiv!

Acel ceva despre care toţi intuiesc că există pe undeva atunci când apeşi pe buton cu scopul de a îngheța timpul, doar că trebuie să vină unul cu mintea mai odihnită să-i spună pe nume.

Scrapbook este o carte-obiect, reproducând cu fidelitate acel album cu care Bresson a plecat la New York şi din care s-a făcut selecţia expoziţiei de la MoMA. E unul dintre obiectele la care a ţinut cel mai mult în viaţa lui, deşi, aparent, îl uitase vreme de 40 de ani pe un raft în casa mamei sale. Albumul conţine 346 de printuri mai mici sau mai mari dintre anii 1932-1946, iar printre ele regăseşti, pe lângă imaginile care l-au consacrat, multe aproape necunoscute, alături de variante-contact ale aceluiaşi subiect.

În 2006, Editura Thames and Hudson îl recreează superb la dimensiunile iniţiale, cu coperta aurită în relief, replicând pe alocuri până şi hârtia îngălbenită a originalului. Scrapbook este un obiect aşa de frumos, încât e aproape imposibil de descris. Pe lângă faptul că este o mare lecţie de fotografie, este şi o mare lecţie de viaţă. Ne revelează un Bresson foarte intim, pe cât de decis în momentele sale decisive, pe atât de nehotărât în rest.

E ca şi cum autorul ar pune înaintea unui editor nevăzut mai multe variante ale aceleiaşi imagini cu scopul de a-l invita să o aleagă pe cea mai bună. Pe de altă parte, imaginile dovedesc capacitatea incredibilă a acestui om de a se mişca într-un spaţiu dat, de a acoperi un subiect în toate stările de agregare posibile. Mai dovedesc obsesia lui pentru compoziţii perfecte şi pentru surprinderea tăcerilor interioare din portretele subiecţilor săi.

Scrapbook este o rătăcire asumată în căutarea propriei identităţi, are gratuitatea pe care doar un jurnal intim sau un album personal fără nici o miză le pot oferi. Nu e o lucrare tematică, elaborată, care să dicteze un anume ritm al lecturii impus de vreun editor, ci este o căutare singuratică, una marcată de certitudini, îndoieli, semne de exclamare, joie de vivre şi uneori, chiar plictis. Ea închide între copertele ei nu o operă, ci o viaţă de om.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează