Sârmă ghimpată. Povestea unui volum de poeme publicat la trei sferturi de secol după ce a fost interzis

Despre supraviețuirea miraculoasă a manuscriselor literare stau mărturie romane celebre, cercetări laborioase și, în final, câteva legende.

Însă ceea ce ne scapă, explicația miracolului, cum s-ar spune, e mereu umbrită de nevoia publicului ca în spatele evidenței să stea o ipoteză cel puțin supranaturală.

În fapt, de cele mai multe ori, supranaturalul e o traducere a unei mari încăpățânări. Uneori, a unui singur om. E și asta o superputere.

În România anului 1942, să tot fi fost primăvara, un manuscris cu poeme revine tipografilor cu ștampila "CENZURAT". S-ar fi numit Sârmă ghimpată.

Ar fi cuprins versurile unei generații de poeți care, în câțiva ani, avea să-și piardă urmele, ștearsă de război, ură și, mai ales, nevoile politice a două puteri aparent diferite: una de extremă dreaptă, una de extremă stângă.

Claudiu Komartin Foto: Arhiva personală

76 de ani mai târziu, într-un fel sau altul, Sârmă ghimpată* și-a găsit drumul spre cititori, prin încăpățânarea poetului Claudiu Komartin.

Despre demersul său de recuperare a memoriei unei întregi generații de poeți, aproape necunoscuți azi, care ar fi putut da o direcție complet diferită poeziei românești, stă mărturie interviul de mai jos.

- De ce ai ales ca titlul acestei antologii să fie Sârmă ghimpată?

Claudiu Komartin: Sârmă ghimpată, după cum explic și în studiul introductiv al cărții, e o plachetă colectivă pe care ar fi trebuit membrii grupului Albatros să o publice, dar din cauza cenzurii feroce din vremea antonesciană, lucrul nu le-a fost permis.

Sârmă ghimpată a rămas, din păcate, doar în manuscris, și s-a pierdut.

Manuscrisul ăsta a fost reconstituit fragmentar, cel puțin din titlurile poemelor care ar fi trebuit să intre în carte și autorii sunt știuți.

Unele dintre poeme au fost pierdute sau, mă rog, de-a lungul vremii, au nimerit în arhive personale, deci apariția cărții așa cum fusese ea gândită atunci, în 1941-1942, nu a mai fost posibilă, însă mi s-a părut că e un gest de recuperare tardivă, dar necesară, să iasă antologia asta a unei întregi generații.

Sigur că generația războiului, a cărei poetică e antologată în cartea pe care am făcut-o eu la Editura Cartier, nu cuprinde numai poeții grupului Albatros, ci și pe kalendiști, cei care s-au organizat în jurul revistei Kalende, a lui Streinu, dar cumva Sârmă ghimpată e în ton cu vremurile pe care le traversau acești poeți, și se găsește, dealtfel, în multe dintre poemele importante ale câtorva dintre cei mai puternici și mai memorabili dintre poeții acestui desant: Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Sergiu Filerot.

Deci e o imagine care revine și care se vede că îi obseda pe toți în feluri diferite.

- Aș vrea să să explicăm ce înseamnă "generația pierdută", sau "dispărută" din poezia românească.

- Da. Sintagma cea mai des utilizată a fost "generația pierdută" - ea a fost pusă în circulație, dacă nu mă înșel, de Eugen Simion.

Ion Caraion știu că s-a ofuscat destul de tare în legătură cu folosirea expresiei ăsteia, fiindcă ea, după cum se știe, e istoric aplicată unei generații din lumea anglo saxonă care a trăit în timpul Primului Război Mondial. E vorba de generația pe care a pus-o Gertrude Stein sub expresia asta.

Generație pierdută, fiindcă, din păcate, după cel de-al Doilea Război Mondial, a urmat obsedantul deceniu, au urmat vreo 15 ani în care s-a făcut un fel de tabula rasa în literatura română și nu a fost posibil pentru mulți dintre acești poeți să mai publice, aproape pentru toți, de fapt.

Unii chiar au suferit consecințele poziționărilor lor democratice, Tonegaru a murit după ce a fost bătut și torturat de Securitate, la nici 33 de ani.

Ion Caraion a fost de mai multe ori la pușcărie, Sergiu Filerot, condamnat la moarte, Geo Dumitrescu și Ben. Corlaciu, deși oameni cu orientări de stânga, au intrat și ei în dizgrația noului regim, și tot așa...

Nu au mai putut să publice mulți ani.

Ideea e că nici după relativa liberalizare de după moartea lui Gheorghiu Dej și venirea la putere a lui Ceaușescu, când lucrurile, măcar pentru 6-7 ani, au fost mai deschise, să spunem între 1965 și 1971, generația asta nu a fost recuperată.

"Condotierul" Tonegaru, exponatul cu numărul 474 din Muzeul Național al Literaturii Române. Foto: Lucian Muntean

Erau niște oameni deja de 45 de ani spre 50, care încercau să recupereze și ei după proletcultism, socialism, dar, din păcate, foarte puțini dintre ei au reușit să revină în scenă.

Cred că cei pe care îi putem menționa sunt Ion Caraion, Geo Dumitrescu și, într-o oarecare măsură, Dimitrie Stelaru. Spun într-o oarecare măsură, fiindcă el a rămas mereu un outsider, un excentric, în orice caz, un proiect asociat mereuliteraturii boeme și așa, cu o alură villon-escă, ținut mereu într-o parte mai extravagantă a poeziei vremii.

Deci au fost o generație pierdută și fiindcă – un lucru care pe mine m-a provocat să fac antologia asta, și tot demersul, căutarea – fiindcă nici măcar după 1990, când, nu?, am intrat într-un regim liber, în democrație, nu s-a întâmplat recuperarea asta.

Necesară, după părerea mea.

Știm că unii dintre cei mai importanți poeți ai generației ăsteia au fost antologați, s-a scris despre ei, deja în anii '90 Geo Dumitrescu – asta-mi aduc și eu aminte, că eram puști și începeam să descopăr poezia – era considerat un mare poet al vremii.

Dar, pe de altă parte, ceilalți – unii dintre ei poeți străluciți, care arătau potențial imens, nu au mai fost readuși în prim plan, nu au mai fost antologați, nu le-au mai apărut cărți, nu au fost republicați. Mă refer la Ben. Corlaciu, la Mircea Popovici, la Mihail Crama, la Alexandru Lungu.

Poetul Ben. Corlaciu Foto: Gazeta de Maramureș

Sigur, Alexandru Lungu a continuat să publice, fugise în Germania încă de prin anii '70. Dar mai sunt câțiva pe care abia eu, în 2018, îi recuperez, așa, cât să dau gustul pentru ca alții să facă săpături mai departe.

Și mă refer aici la poeta Margareta Dorian, la Iordan Chimet, știut mai degrabă în postura de eseist și autor de cărți pentru copii mari, dar un poet foarte bun atunci, în anii '40. Precum și la câțiva care au dispărut complet de pe radarul istoriei literare: Ovidiu Râureanu, Elena Diaconu, poeți cu desăvârșire uitați.

S-a mai zis generația pierdută, generația amânată, dispărută, sunt formule care au încercat să stabilească un perimetru în jurul acestei falange care, din păcate, a pierdut un tren al istoriei.

Asta s-a întâmplat cu ei.

Fiind oameni de douăzeci și ceva de ani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, n-au avut practic decât vreo doi ani, imediat după terminarea marelui război, să-și publice cărțile, după care au venit comuniștii la putere cu tancurile sovietice în spate și n-a mai fost nimic posibil pentru ei multă vreme.

După 90, obișnuita pierdere de memorie – fiindcă memoria noastră are mari probleme în toate epocile – a făcut ca ei să nu fie reamintiți decât fugar, poate în antologia lui Marin Mincu, dar, în orice caz, nu luați în serios așa cum se cădea.

Și cred că se cădea, fiindcă au dat niște cărți spectaculoase în anii ăia, împingând limitele poeticității și propunând un alt fel de a se face poezie.

Cartea asta pe care am făcut-o eu e alcătuită și gândită așa cum i-am citit eu pe acești poeți, făcând istorii contrafactuale, gândindu-mă ce-ar fi fost dacă poezia românească nu ar fi suferit decupajul ăsta abrupt.

Cum ar fi evoluat formele poetice în literatura română dacă poeții ăștia ar fi avut continuitate, dacă nu li s-ar fi pus căluș vreme de un deceniu sau două?

Și atunci ne putem face tot felul de universuri paralele în care ei, în special Constant Tonegaru, care cred că e un mare poet, deși nu a apucat să publice în timpul vieții decât o carte, a mai lăsat una care a apărut postum, la multă vreme după moartea lui.

Poeți care puteau să imprime o altă dinamică poeziei românești, care, după cum știm, după 1960, recuperează modernismul și încearcă așa încetișor și cu piedica trasă să imprime după anii de deșert proletcultist, o orientare viabilă.

Dar pentru mine a fost mereu important să-mi dau seama cum s-a alcătuit, cum s-a reorganizat, cum s-a reformulat poezia românească în acei ani, să zicem 1941-1947, ani foarte complicați pentru întreaga lume.

"N-am bănuit că târziul a venit,
că sunt singurul de la 1200 printre roboți și caii-putere
ah! în mine se află un ierbar,
o algă neagră, amară, mi-a crescut în orbite în tăcere."

Fagment din poemul "Ultimul de la 1200", de Constant Tonegaru, cuprins în antologia Sârmă ghimpată

- Te-ai gândit vreodată de ce nu am reușit să-i recuperăm și să-i reintegrăm pe poeții aceștia, nici după '90, în ceea ce învățăm noi despre poezia românească?

- Eu cred că unii dintre ei, așa, subtil și în secret, au influențat generațiile, sau cel puțin poeți importanți din generațiile care le-au urmat.

Dau două exemple pe care eu le-am remarcat: părerea mea e că un poet ca Florin Iaru are semnalmente care îl apropie de tânărul Constant Tonegaru.

Un poet ca, să spunem, tânărul Traian T. Coșovei, are ceva din expresivitatea și din felul în care imaginația lucrează la Mircea Popovici, cu câteva zeci de ani mai înainte.

Sunt astfel de contaminări care s-au petrecut pe dedesubt, care au avut loc în ciuda absenței poeților generației războiului din canon, din istorii literare.

Deci ei au influențat într-o oarecare măsură ce s-a întîmplat mai târziu.

În legătura cu poezia din anii '90 a lui Ioan Es Pop a fost pusă poezia din anii '40 a lui Ben. Corlaciu. Există astfel de dialoguri peste timp.

Geo Dumitrescu, iarăși, este astăzi cunoscut – și o spune și Gheorghe Crăciun în Aisbergul poeziei moderne – este primul poet român care are o tentativă în forță de a face poezia tranzitivă, directă, adică direct în spiritul postmodern.

Pe care, începând cu sfârșiul anilor 70, poeții optzeciști, lunediștii, îl aduc în scenă.

Sigur, dacă mă uit la poeții tineri de azi, dar și la cititorii sub 50 de ani, nu cred că sunt prea mulți dintre poeții pe care îi menționez eu aici niște repere, niște stele fixe.

Dar eu cred că ar putea deveni, o dată cu lectura cărții ăsteia, fiindcă selecțiile pe care le-am făcut eu din poezia lui Stelaru, a lui Tonegaru, a lui Geo Dumitrescu, a lui Corlaciu, chiar a unui poet uitat ca C.T. Lituon, care a murit la numai 25 de ani, sunt niște probe ale unor voci, ale unor prezențe.

Toată povestea asta cu literatura înseamnă și anduranță. Nu înseamnă anduranță neapărat în termenii istorici, adică trebuie să fii constant 30 sau 40 de ani. Poate însemna constanță cu sinele, cu tine însuți, vreme de trei sau patru ani.

Iar constanța asta o regăsesc în textele celor mai buni reprezentanți ai generației războiului. La Geo Dumitrescu, în cele două cărți ale lui din anii '40, la Caraion, la cărțile lui Corlaciu, a treia și a patra, când deja iese de sub tutela lui Stelaru și nu mai e un tânăr adolescent, sunt cărți care rămân.

"Am muncit. Și oboseala suge trupul, dulce și grea.
Am muncit. E ceasul când ne aburim de cântec.
Sătui
ne culcăm pe pământ
să ne-ascultăm rădăcinile cum grăiesc către viață.

Și ne iubim în cuvintele astea
pe care visul le poartă netulburat și greoi
ca o vacă albă cu noaptea-ntre coarne
de la mine la voi."

Fragment din poemul "Cântec", de Margareta Dorian, cuprins în antologia Sârmă ghimpată

- Hai să încercăm un exercițiu de imaginație: poți să-ți închipui cum era viața acestor poeți în perioada în care apărea revista Albatros?

- Una dintre frustrările mele cât am gândit și căutat și dezgropat mărturii din perioada aceea, a a fost că nu există prea multe exerciții memorialistice, nu există o literatură care să păstreze jurnale sau cărți de memorii ale principalilor protagoniști ai generației.

Sunt câțiva ca Lucian Valea sau Miron Radu Paraschivescu, care sunt, mă rog, pe plan secund sau terț, și au lăsat niște cărți. Însă tocmai cei care sunt în prim plan nu au lăsat cine știe ce. Geo Dumitrescu are două articole în revista Amfiteatru, în care a mai presărat câte o referință la vremurile alea, dar una peste alta imaginea vremii e foarte greu de reconstituit, dincolo de poezia pe care au lăsat-o ei.

Sigur, știm din alte cărți, din cărți de istorie, din cărțile memorialiștilor de meserie ai epocii că a fost o vreme cumplită, că erau vremuri de pierdere, de privațiuni, de vești îngrozitoare care veneau de peste tot.

Era o lume care se năruia.

Acești poeți trăiesc și scriu cu un sentiment trăit până în măduva oaselor al Apocalipsei.

Ei trăiesc Apocalipsa, de fapt.

Sigur că ceea ce au foarte special și e una dintre caracteristicile care-i fac și autentici și proaspeți după 75-80 de ani, e că au o anumită autoironie, un sarcasm, un fel inteligent și tineresc de a încerca să treacă peste toate lucrurile astea.

Sau de a se adresa marilor probleme și provocări ale epocii într-un fel care să-i scoată de sub orice zodie a patosului.

Să spunem că poeții ăștia tineri scriu deodată cu marii poeți moderniști. Arghezi, Blaga, cu suprarealiștii, care erau cu numai 10-15 ani mai mari decât ei, cu un poet ca Radu Gyr...

Dar ei vin cu un fel de a se detașa cumva de modernismul înalt care fusese pus în circulație încă de la sfârșitul Primului Război Mondial, care îi face cu adevărat inovatori, originali.

Adică ironia, sarcasmul, fronda, angajarea în real, antiliteratura, cum s-a spus, gratuitatea, uneori, sunt niște mărci ale unei poezii care se eliberează de limitele poeticității stabilite de cei mai în vârstă decât ei.

Și cred că ei pot fi interesanți și astăzi tocmai pentru că refuză orice vine din partea establishmentului, refuză orice vine din partea sistemului care este prăbușit. Care e inerțial în autodistrugere.

- Crezi că exagerăm dacă spunem că poezia asta este forma lor supremă de supraviețuire?

- Nu cred. Cred că e singurul lucru care le rămâne sau pe care îl aveau, pe care simțeau că îl pot contrapune lumii ăsteia care se năruia.

Și tocmai fiindcă nu voiau să se autoiluzioneze, să creadă în fantasmele vreunui extremism, încearcă să se exprime, să devină niște voci care să refuze, să dea cu tifla, să se manifeste liber de orice constrângere și fanatism.

Și ăsta e un lucru foarte prețios. Fiindcă, în aceeași perioadă, literatura română abunda de patriarhalism, de religiozitate ortodoxă, de tradiționalism...

Și cei mai mulți dintre acești poeți vin cu o dorință de a termina cu toate chiotele haiducești și cu toate troițele și de a face o poezie implicată într-un real care îi distruge.

"Asupra acestui gând pentru care am fost bătut
voi avea dreptate întotdeauna:
pentru ce toată viața, mut
când arta e una singură, una?..."

Fragment din poemul "Probleme", de Geo Dumitrescu, cuprins în antologia Sârmă ghimpată

- Îmi dau seama că suntem foarte puțin conștienți de atmosfera acelor ani. De pildă, poți să ai o idee despre cât de răspândită era propaganda, din jurnalul lui Mihai Sebastian...

- Rămân, desigur, și jurnalul lui Mihail Sebastian, și jurnalul doctorului și scriitorului Emil Dorian, apărut și ăsta la 50 de ani după ce a fost scris.

Rămân niște consemnări sau povești care, sigur, sunt adevărate, chiar dacă-i posibil ca odată cu trecerea vremii să fi fost supadimensionate.

Hai să ne gândim că pentru o carte de poezie, puteai fi condamnat la moarte.

Spre exemplu, Sergiu Filerot scoate o carte care se numește Om și care este respinsă de cenzură, o carte pe care, el crezându-se mai deștept decât cenzura, totuși o scoate, fiindcă lucra la o tipografie.

Și la câteva zile după, Siguranța intră peste el, îi confiscă toate cărțile astea, care sunt distruse, el e arestat, deferit Curții Marițiale și pasibil de pedeapsa cu moartea. Asta este vremea despre care vorbim.

Sau Caraion luat cu mașina de un militar care îi pune pistolul la tâmplă și-i spune să termine cu prostiile, să termine cu literatura asta macabră și care îi face pe oameni să nu aibă încredere în posibilitatea victoriei în război.

E o vreme în care mulți dintre colegii acestor scriitori sunt trimiși pe front, unii dintre ei chiar luptă în Rusia. Și Cerna-Rădulescu și Filerot ajung să lupte pe frontul rusesc.

Cei mai norocoși nu sunt trimiși pe front, dar oricum suferă tot felul de privațiuni în Bucureștiul care e bombardat, care trece prin tot felul de calamități.

Sunt vremuri groaznice în care se trece foarte rapid, în numai câțiva ani, de la un regim de extremă dreaptă condus de un mareșal, și unde orice trebuia aprobat de o cenzură care era o instituție militară, la un regim de stânga, comunist, care în scurtă vreme devine la fel de dur și de puțin permisiv cu tot ceea ce nu intră în canoanele noului eroism coordonat de la Moscova.

Astea sunt parantezele între care poeții ăștia tineri își fac treaba și scot niște cărți remarcabile.

- Cu ce erau amenințătoare poemele pentru regimurile acestea politice de extremă, fie ea dreaptă sau stângă?

- Din punctul de vedere al regimului antonescian, poeziile triste, poeziile cu mesaje negative, poeziile deprimante, puteau fi demobilizatoare.

Demobilizau trupele, populația, nu trebuia lăsat așa ceva să ajungă la oameni. Pentru comuniști, discuția s-a pus altfel.

Începând cu '46-'47, încep să li se facă tot felul de procese prin reviste poeților care erau considerați estetizanți, mă rog, erau acuzați de estetism.

Adică, nu se implicau, nu erau militanți în favoarea noii lumi care se construia.

În ambele cazuri, vorbim de limite ale gândirii. Tonegaru, pentru că vorbim de el și mi se pare normal să vorbim despre el cel mai mult, are un articol chiar în timpul acestor polemici din presă, în care scrie foarte clar că poezia nu e pentru muncitori sau pentru aristocrați sau pentru burghezi, poezia e pentru oameni.

Din păcate, un regim totalitar nu înțelege lucrurile așa.
O știm foarte bine și de la Orwell, care a văzut lucrurile foarte limpede cu câteva decenii înainte ca ele să se întâmple.

Înfierările astea violente sunt groaznice, privind restrospectiv.

Citeam ce se scria deja la 1946 în Scânteia, în Victoria, în Contemporanul, Facla, despre cei acuzați de estetism, Tonegaru, Streinu, Cioculescu, puși la zid constant pentru că au o mentalitate de oameni liberi.

Fiindcă vor să rămână niște intelectuali care să nu se alieze niciunui discurs propagandistic. Și asta e o lecție pe care trebuie s-o avem în minte.

E și cazul lui Caraion, cu a treia carte a sa. E vorba de niște poezii care nu sunt angajate în sensul care a fost dat mai târziu de poezia militantă.

Sunt doar niște versuri care încearcă să prindă suflul, să facă o radiografie a vremurilor traversate. Și cu toate astea pentru regimurile astea de extremă stângă sau dreaptă, era de ajuns pentru ca o poezie să ucidă un destin.

"E destul să-nvârți un șurub
și-o mie de stomacuri digeră la fel,
o mie de brațe luptă la fel."

Fragment din poemul "Robot", de Elena Diaconu, publicat în antologia Sârmă ghimpată

- Vorbim de niște poeți care trec în tinerețea lor prin două regimuri, unul de extremă dreaptă și apoi un totalitarism de stânga. Ambele regimuri îi tratează ca și cum cuvintele lor ar fi foarte periculoase...

- Cum spune Streinu la un moment dat despre Tonegaru: el este poetul celui mai substanțial protest liric împotriva condiționării politice.

Și cred că aici e o cheie pentru înțelegerea a ceea ce vorbim. Cei care s-au încăpățânat să rămână necondiționați în niciun fel, să rămână liberi, să rămână individualități, nu doar voci într-o mulțime amorfă, au avut de suferit.

- Îți poți închipui azi sau într-un viitor apropiat o cenzură care să interzică poeme, în România?

- Eu văd deja o cenzură care interzice imagini ale nudității, chiar dacă vorbim despre opere de artă consacrate de sute de ani.

Văd o cenzură care șterge fără niciun fel de preaviz un text în care se găsește un cuvânt considerat de un motor de căutare, de un robot, inadmisibil.

Problema acestei inadmisibilități se pune în ziua de astăzi. E cu totul diferit pentru că avem în față un tip de cenzură reglată tehnologic.

În era digitală nu mai sunt oameni care să taie textele sau să ardă cărți.

Sunt roboți, algoritmi, care fac lucrul ăsta mult mai simplu și mai eficient decât o face un om. Și ăsta e un gând care ar trebui să ne sperie și să ne dea de gândit.

Sunt locuri în lumea asta în care se ajunge aproape la un fascism tehnologic, un fascism digital. E nivelul următor.

Dacă vorbim despre România, nu mai e o insulă, e parte dintr-o lume globală care e relativ uniformizată din punct de vedere al lumii digitale, și nu cred că aici se vor întâmpla lucruri foarte diferite de cele care se vor întâmpla în SUA, în Danemarca sau în Indonezia, să spunem.

Cred că, dacă vom continua în felul acesta, s-ar putea să ajungem, nu peste multă vreme, în câțiva ani, și dacă nu ne vom lua măsuri de precauție, sau nu vom urgenta exprimarea unui refuz, într-o formă de cenzură digitală destul de severă și ale cărei urmări le vom resimți destul de acut.

"Oamenii aveau pretenții interplanetare
și își ascuțeau armele pentru un război greu,
se profețea cucerirea Lunei și a planetei Marte
și antidot pentru veșnicie îl țineau într-o sticluță pe Dumnezeu."

Fragment din poemului "Perspectivă", de Mihail Crama, cuprins în antologia Sârmă ghimpată

- Spuneai undeva la începutul dialogului că memoria noastră, a românilor, are multe probleme. Ai încercat vreodată să-ți explici de ce se întâmplă asta? De ce memoria noastră ne joacă feste?

- Poate absența continuităților.

Poate faptul că suntem o cultură în care litera, cuvântul scris, a pătruns greu și destul de târziu.

Hai să ne gândim că avem o literatură foarte tânără. Chiar și pentru partea asta a Europei – sârbii aveau din secolul al XIII-lea o poezie, maghiarii aveau încă de la începutul mileniului.

În spațiul românesc încep să se clarifice niște lucruri de-abia prin secolul al XVIII-lea. Pentru ca spre sfârșitul secolului al XIX-lea să avem un mare scriitor care să facă din magma lingvistică neașezată, dintr-o limbă care nu a intrat în niște forme, să o canonizeze.

S-ar putea să fie vorba și despre asta.

Deși lucrurile dincolo de porțile Orientului stăteau altfel, otomanii aveau o mare literatură cu secole bune înaintea noastră, oamenii aici, la porțile Orientului, n-au prea iubit cartea și litera scrisă. Asta e o discuție.

O altă discuție are legătură cu continuitățile. Dacă ne uităm la istoria ultimelor două secole, întotdeauna când a început să se construiască ceva, după două-trei decenii a fost o ruptură bruscă, radicală, violentă.

Totul părea că a fost aneantizat.

- Ceea ce se întâmplă și astăzi, la un anumit nivel.

- Astăzi altele sunt problemele și e foarte complicat să vorbești despre recuperări ale unor fapte, cărți, oameni, a memoriei unor oameni din urmă cu un secol, când memoria pe termen scurt este atât de făcută șvaițer.

Adică trăim într-o epocă în care oricum memoria este tot mai pusă la încercare.

Eu, cât am făcut cercetarea pentru cartea asta, am trăit cu un sentiment că sunt într-o țară care a trecut printr-o calamitate uriașă.

O țară în care, parcă, la un moment dat, s-ar fi deschis pământul și ar fi înghițit mai tot ce putea să rețină ceea ce niște oameni au trăit și au făcut în niște epoci nu foarte îndepărtate.

Vorbim de generațiile bunicilor sau străbunicilor noștri, nu vorbim despre oameni de acum 500 de ani.

Și aici avem noi și probleme instituționale și individuale, țin de carențe ale educației.

Nu se pune mare preț pe memorie în cultura noastră. Și cred că aici e de lucrat.

- Senzația despre care vorbești tu am avut-o citind ultimul roman al Florinei Ilis, care privește retrospectiv exact la perioada asta despre care vorbim noi. Reușești cumva să înțelegi că am suferit o traumă imensă, despre care nu numai că nu vorbim, dar ne purtăm ca și cum nici nu ar exista. Crezi că poate fi asta o explicație a faptului că acești poeți nu au fot recuperați în anii '90?

- Da. Lumea avea alte treburi, era preocupată de afirmarea altor lucruri.

Eu mă bucur că există totuși discuții – și menționarea Florinei Ilis trebuie să meargă mână în mână cu menționarea Lilianei Corobca – și ea are un proiect similar sau proiecte similare.

Dacă nu ai memorie, cu siguranță nu poți vorbi despre posteritate, cred.

Iar când nu există trecut, nu prea are cum să existe viitor.

E o ecuație foarte simplă și nu trebuie să fii fenomenolog sau hermeneut să înțelegi că cine nu își asumă trecutul nici nu poate să-și construiască un viitor.

Trăiește fixat într-un prezent imobil, într-un prezent continuu, care nu mai poate da naștere nici măcar speranței. Și poate că asta este o cauză importantă a nevrozei de care e cuprinsă societatea noastră.

"Te acuz și în același timp îți înțeleg
strigătul neputincios și bleg:

Deschide ușile, tată
și scoate afară gloata asta toată.
Fiecare jucărie mi-a fost ceva scump
dar prea sunt de plumb... de plumb..."

Fragment din poemul "Jucării", de Sergiu Filerot, cuprins în antologia Sârmă ghimpată

- Poți să-ți închipui acum o revistă ca Albatros? Mă refer la efervescența și valoarea fiecărui autor în parte.

- Discuția e complicată și comportă mai multe nivele de atac. Nu. O revistă cum sunt revistele astea, devenite legendare, de la revistele avangardiștilor, Urmuz, Unu, revistele generației războiului, Albatros sau Kalende, până mai către zilele noastre, nu mai are cum să apară, într-un context cum este cel al lumii în care trăim.

În care există deja, de mai bine de un deceniu, dacă nu de aproape două, un declin constant al tipăriturilor, a tot ce înseamnă publicație pe suport clasic, scris.

Totul pare că se mută cu arme și bagaje online și în digital. Unde pot apărea niște grupări care să încerce să se exprime, să aducă o înnoire în felul în care revistele acestea au făcut-o, numai că asta s-ar formula diferit astăzi.

Datorită, în primul rând, preeminenței vizualului în epoca noastră.

Nu mai trăim într-o epocă centrată pe scris, ci pe vizual. Și, în plus, noile modalități de a scrie și de a citi pe ecran, bidimensional, impun și o psihologie diferită.

Și psihologia asta diferită firește că nu poate să nu lase urmări în felul în care e înțeles tot demersul unei avangarde literare.

Răspunsul e da și nu: poate să apară ceva similar, dar nu va mai fi tot așa. Nu are cum să mai fie tot așa.

- Poate să păstreze într-o anumită măsură preocuparea pentru autenticitate? Cred că e o trăsătură definitorie a acestor poeți.

Cred că e esențial să păstreze spiritul acesta, al incomodității.

Al refuzului.

Al respingerii.

Adică să nu se aclimatizeze, să nu accepte.

De fapt, toate lucrurile astea care ne fac să rămânem liberi. Cred că despre asta e vorba.

Și asta cred că e o condiție pentru tot ce e înnoitor, pentru tot ce afirmă un spirit de ruptură cu tot ceea ce e este dat.

Altfel, eu nu cred că în artă sau în istoria gândirii poți să ai ceva care să fie menționabil.

*Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine, Editura Cartier, 2018, ediție alcătuită de Claudiu Komartin. Cuprinde poemele poeților: Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Sergiu Filerot, C.T. Lituon, Mihail Crama, Mircea Popovici, Ion Caraion, Ben. Corlaciu, Alexandru Lungu, Mihnea Gheorghiu, Ioan Cutova, Margareta Dorian, Victor Torynopol, George Dan, Iordan Chimet, Radu Teculescu, Ovidiu Râureanu, Elena Diaconu, Marcel Gafton.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează