Regizorul mexican Carlos Reygadas: "Dacă mi-ai vedea visele, ai fi șocat!"

Poți locui în case, în păduri, chiar și suspendat pe un stâlp. De ce n-ai putea locui și-n filmele unui regizor?

De la "Japón" (2002) încoace, mexicanul Carlos Reygadas − care și-a lansat cel mai recent film şi în România, în cadrul caravanei "Les Films de Cannes à Bucarest" − a deschis ușa cinefililor spre un univers direct și misterios pe care e posibil să nu-l poți părăsi.

Indiferent că ai intrat atunci sau mai târziu, cu "Bătălie în ceruri" (2005), "Lumină tăcută" (2007) sau "Post Tenebras Lux" (2012), care i-a adus și premiul de regie la Cannes, lumea lui Reygadas e posibil să fi fost capcana perfectă.

Nu mai știi cum să ieși sau cum să-ți scoți din cap imaginile: o fetiță care se plimbă printre animale ca-ntr-un paradis pierdut, o femeie cu perle, un cap și un corp căzute pe iarbă, un diavol animat, o bătrână fascinată de un tablou de Mondrian, camera Duchamp, tauri care anunță dezastrul.

E un univers în care grotescul și frumosul trec unul în celălalt, ca vopselurile unui pictor.

Cel mai recent Reygadas, "Our Time" (Vremurile noastre), selectat în competiția de la Veneția, e o meditație continuă despre iubire și libertate, o frescă a contradicțiilor care ne macină.

Luis și Ester locuiesc la o fermă de tauri. Luis e poet. Ester se îndrăgostește, minte și suferă. Unde e iubire nu poate exista libertate. Aceasta e ultima mască a dramelor conjugale care completează colecția mexicanului.

*

Ne-am întâlnit la Cluj vineri, 26 octombrie. El venea după o zi de drum cu mașina prin România, dornic să cunoască oamenii și locurile, după ce soția și copiii i-o luaseră înainte.

Timp de o oră, ne-am întins la povești despre filme, viață și tragedii contemporane. A rezultat acest interviu.

Imagine din filmul "Post Tenebras Lux".

− Filmele tale sunt mereu ca un vârtej afectiv. Te lași purtat de un sentiment spre poveste sau drumul e invers?

− Nici una, nici alta. Ceea ce mă duce spre poveste e o idee centrală. Nu o emoție, nu un peisaj – cum făcea Herzog. Apoi, acea idee, care e una rațională, se încarcă de emoție.

Când încep să scriu, toate emoțiile se adună în jurul acelei idei și devin combustibilul pentru întreaga poveste. Ceea ce se întâmplă, peisajele și scenele vin pe cale afectivă. Dar conceptul general al filmului vine dintr-o idee.

− În filmul "Lumină tăcută", un bărbat însurat se luptă cu dragostea sau atracția pentru o altă femeie. În "Bătălie în ceruri", la fel. În "Post Tenebras Lux", personajul principal, Juan, e victima unei imagini distorsionate despre dragoste și sexualitate. Acum, în cel mai recent film, "Our Time", un alt bărbat se confruntă cu pierderea soției, îndrăgostită de un alt bărbat. Ți se par esențiale aceste drame conjugale?

− Nu neapărat. Probabil următorul meu film nu va fi deloc despre asta. Au fost aceste trei filme legate de cupluri, pentru că scriu foarte mult despre ceea ce trăiesc. Nu direct, ci în termeni generali.

Sunt căsătorit de 12 ani, am copii și familie și, bineînțeles, asta îmi consumă mult din gânduri: unde mă aflu, de ce sunt acolo și ce înseamnă că sunt acolo.

Îmi place să reflectez asupra vieții mele și de aceea filmele mele au fost mereu strâns legate de mine și de nevoile mele interioare. Și am nevoie să vorbesc despre ceea ce trăiesc și simt.

− Spuneai totuși că "Our Time" nu ar trebui privit autobiografic, spre deosebire de "Lumină tăcută".

− În termeni de poveste, "Lumină tăcută" e mult mai apropiat de ceea ce am trăit. Dar ceea ce e în "Our Time" nu am trăit în mod direct, ci numai ca situație generală: să trăiești cu familia la țară, să-ți împarți viața cu altcineva.

Asta e absolut autobiografic, dar e la fel pentru oricine altcineva care e căsătorit și are o familie.

În "Lumină tăcută" (care e plasat într-o comunitate de menoniți − n.r.), contextul nu e al meu, dar povestea e. În "Our Time", contextul e foarte personal.

Cred că orice facem e cumva autobiografic. Chiar și dacă ar fi un film despre Primul Război Mondial. Deși nu ai fost acolo, totul va fi parte din viața ta și din felul în care ai trăit-o.

Chiar și jocurile alături de alții pot ajunge în film pentru că așa vezi lucrurile din ceea ce ai trăit, gândit, imaginat, citit sau auzit.

− E interesant că amintești de jocuri. Mă face să mă gândesc la multele secvențe de acest fel din filmele tale: scena de final cu jocul de rugby din "Post Tenebras Lux", jocurile copiilor din deschiderea de la "Our Time" sau meciul de fotbal din "Bătălie în ceruri". Cum vezi rolul jocurilor în viața și în filmele tale?

− Pentru mine, a te juca a fost mereu parte a realității. Nu vreau să fac o teorie a jocului, dar mi se pare clar că este asemănător războiului. De obicei, este o preocupare masculină, dar și o fază a existenței noastre.

Ca oameni, ne place să ne jucăm împreună, în grupuri, să intrăm în relație cu cei care ne seamănă și să ne proiectăm adversarii în cei din fața noastră.

În "Post Tenebras Lux", jocul nu e doar o experiență personală, ci e legat de spiritual. Ne arată că suntem o specie care are conștiință. Că ne dăm seama că suntem conștienți. Că vrem să ne jucăm împreună, să râdem, să vorbim.

Toate sunt lucruri pe care celelalte animale nu le fac. De exemplu, câinii nu pot să se adune să pună la cale un joc cu reguli.

Asta înseamnă că noi ne percepem existența ca indivizi. Jucându-ne, care e ceva atât de trivial, arătăm că suntem indivizi raționali.

− Pui constant o distanță între această raționalitate și trăirea religioasă, fie în interviuri, fie prin personajele tale. Probabil cea mai clară scenă e cea din "Bătălie în ceruri", în care Marcos, personajul principal, privește o procesiune religioasă și are o reacție violentă față de participanți. De ce?

− Distanța pentru mine e față de religios, nu faţă de spiritual. Religios... adică acel ceva organizat în jurul unei idei a transcenderii.

Am fost sceptic în privința religiei încă din copilărie. Mi s-a părut absurdă orice formă de organizare a religiei.

Când eram mic, mi se părea absurd că, în termeni creștini, toți suntem copiii lui Dumnezeu, dar celor din junglă sau eschimoșilor nu li se arată. Și mă întrebam ce fel de tată e acela care vorbește doar cu o parte din copiii săi.

Pentru mine e prea absurd. Spiritualitatea e altceva. E acel sentiment de relaționare cu nevăzutul sau cu misteriosul, chiar dacă nu avem nici o formă de a testa existența dimensiunii spirituale.

− Nu pot să nu mă gândesc la Bergman, ale cărui personaje au căutări asemănătoare...

− Cred că la Bergman e un pic diferit și din cauza fondului protestant. Personajele lui vor să creadă în Dumnezeu.

Eu, spre deosebire de el, nu am un background religios. Nu văd credința în Dumnezeu ca pe o dorință fundamentală.

Cei din jurul meu nu au nevoie să creadă sau nu le pasă de Dumnezeu. Ce nu înțelegem noi însă, atunci când suntem copleșiți de o emoție și ne gândim la spiritual, e că percepția umană e puternică, unică și delicată.

− Dar dacă zeii lipsesc, ce facem cu tragedia modernă care traversează filmele tale?

− Cred că baza tragediei e mult mai simplă și nu are legătură cu zeii: nu înțelegem că fiecare dintre noi trebuie să ne urmăm drumul.

În schimb, încercăm să ne jucăm rolurile cât de bine posibil, dar nu ne găsim pacea jucându-le. Cred că e cea mai mare tragedie. Cea mai mare tragedie a timpurilor noastre.

− Pentru personajele tale, ea vine din dorința fatală de a avea altceva decât le oferă viața, ceva mai mult...

− Marea tragedie a personajelor mele e plictisul. Din cauza plictiselii, acceptă problemele în viața lor și eșuează. E ca și cum ai ucide ceea ce iubești mai mult. Auto-distrugere.

Nu sunt un pesimist, pentru că mă gândesc că, după auto-distrugere, vrem să reconstruim. E o acțiune voită. Iar plictiseala e legată de o lipsă a împlinirii.

Personajele mele eșuează pentru că nu sunt eroi sau anti-eroi. Sunt oameni. Dar mereu mai încearcă o dată.

− Fiul lui Juan, poetul din "Our Time", își amintește o replică a lui Joseph Conrad, citată de profesorul lui de engleză, în care confortul e descris ca o amenințare pentru creativitate. Ai trecut prin momente de acest fel?

− Nu cred că scriitorul sau poetul trebuie să aibă probleme ca să creeze. Dar, la un moment dat în viață, mi s-a părut că prea mult confort mi-ar putea dăuna.

Apoi mi-am dat seama că dorința de comunica, de a vorbi cu ceilalți, va exista întotdeauna. Voi dori întotdeauna să fac filme. Plictiseala există pentru toată lumea, dar știu despre mine că nu voi fi înghițit de confort.

Imagine din filmul "Post Tenebras Lux".

− Poți asocia această fugă de plictis cu elementul de șoc pe care îl folosești în filmele tale, ca prima scenă din "Bătălie în ceruri" sau diavolul din "Post Tenebras Lux"?

− Cred că șocul care are doar acest scop e lipsit de valoare. E justificat doar dacă te stimulează să mergi dincolo de el. Totuși, niciodată nu gândesc în acești termeni, ci încerc să arăt ceea ce simt.

Dacă mi-ai vedea visele, ai fi șocat. Dacă eu ți-aș vedea visele, aș fi șocat.

Dar, prin intermediul comunicării, am învățat să ne codificăm visele și sentimentele. Problema e că, la nivel audiovizual, totul a fost deja standardizat.

Așa că, atunci când mintea noastră e liberă, vor exista șocul sau violența, pentru că nu respectă un cod. De aceea vreau să mă păstrez departe de modurile standard de a face film sau de a gândi.

− E un demers politic sau social?

− Nu. Nu consider că sunt un animator care vrea să ducă publicul dintr-un loc în altul. Mă consider mai degrabă un pictor.

Faci cea mai bună pictură, dar nu-l poți controla pe cel care o vede sau felul în care o privește.

− E varianta opusă filmului hollywoodian.

− Complet opusă. Mă plictisește teribil acel tip de cinema. Nu sunt un elitist. Și mie-mi plac lucrurile superficiale... ca fotbalul.

Mă pot uita la fotbal − ceea ce este, într-un fel, o pierdere de vreme. Din alt punct de vedere, nu e.

Dar filmele cu rețetă spun același lucru, sunt filmate la fel, iar filme ca "Harry Potter", "The Avengers" sau cele pe care le poți include în categoria Hollywood plus – filmul de artă de la Hollywood – au niște rețete atât de clare și de plicticoase...

Dacă s-ar întâmpla asta în literatură, cât de plicticos ar fi să citești!

− Rețetei i se opune originalitatea...

− Originalitatea are mare legătură cu autenticitatea. Dacă cineva privește lucrurile într-o manieră personală, va fi automat original. Și asta caut la un film.

Kiarostami e atât de original pentru că se ascultă pe el, nu pentru că vrea să încalce reguli și să șocheze. Nu l-am întrebat, dar sunt sigur că adoră să conducă prin Iran.

Iar asta îmi place. Dar să mă uit la filme care vin cu o rețetă de televiziune mi se pare plicticos.

Carlos Reygadas a venit în România datorită organizatorilor festivalului "Les Films de Cannes à Bucarest". Foto: Raul Ştef

− Să înțeleg că nu o să te vedem în televiziune?

− Nu cred. Mi se pare absurd să spui că filmul s-a mutat în televiziune. Indiferent cât succes au sau cât de cool ar fi, sunt la fel ca telenovelele mexicane din anii '80: standardizează și distrează oamenii alienați din vremurile noastre.

Mecanismele construcției de personaj şi de conflict, felul în care reacționează personajele la conflict... totul e la fel.

Cred că au preluat multe din elementele superficiale ale cinemaului – machiajul, camerele, imaginea, actorii...

Dar lucrul îngrijorător nu e ăsta. Multe dintre filmele de azi, pe care le numesc Hollywood plus, copiază direcția asta. E ca un furt cu repetiție.

Întâi, televiziunea fură elementele vizuale din cinema, apoi cinematograful se golește, copiază televiziunea și, în forma asta copiată, se prezintă ca cinema. Și totul ajunge să fie televiziune.

Chiar și filmele care iau premii importante în lume nu sunt decât televiziune în felul în care sunt făcute, dar, de fapt, sunt literatură ilustrată.

− Dar nu numai machiajul și camera, ci și regizorii sunt "de furat" acum pentru televiziune. Avem "Fargo", girat de frații Coen, "Tânărul Papă", de Sorrentino...

− Există "Fargo" ca serie de televiziune și e produs de frații Coen?

− De câțiva ani...

− E numai despre bani, man. E standardizare și cea mai proastă față a capitalismului. Atât de trist. Atât de plictisitor. Atât de trist.

Uite, acum am fost la Veneția și toate filmele premiate au fost filme de epocă. Unele sunt făcute de regizori europeni celebri care merg la Hollywood și lucrează "în sistem", ca Lanthimos sau Audiard.

E doar divertisment. La suprafață, lucrurile par diferite, dar matrița e aceeași.

Nu vreau să par radical, dar vreau să spun că balanța e prea dezechilibrată. Avem 99,5% divertisment și 0,5% autenticitate. Dar eu, ca spectator, vreau să pot vedea asta măcar în 10% din filme. Și e foarte greu.

− Dacă ai amintit de autenticitate, hai să vorbim despre felul în care peisajul local, nu doar cel natural, ci şi cel cultural și social, apare în filmele tale: cântecele, oamenii, obiceiurile... O simți ca pe o necesitate?

− Nu, cred că sunt doar elemente adiacente. Cinematograful (prin echipamentele de filmat sau de sunet) este un aparat incredibil, care poate transpune atât de multe. Dacă cineva din altă galaxie ar veni aici, ar adora aceste imagini.

Pentru că filmele poartă ceea ce vedem și auzim într-un anumit moment. Gândește-te cum ar fi să vedem filme din Evul Mediu, dintr-un sat de aici, din România.

Ar fi fascinant. Totuși, ele trebuie să rămână elemente adiacente. Altfel, faci filme de propagandă sau turistice.

Dacă te uiți la "Sieranevada", filmul lui Cristi Puiu, sigur că râzi, dar mie îmi vorbește despre cum se îmbracă și mănâncă oamenii din România în timpul iernii, despre cum se comportă...

Dar nu cred că regizorul vrea să ne arate cultura românească, ci doar ceea ce cunoaște și ceea ce simte.

− Crezi că suntem construiți natural să recunoaștem frumosul și să ne lăsăm atinși de el?

− Nu știu. Încă nu știu. Cred că avem o tendință naturală de a căuta frumosul, dar care se cizelează prin interacțiuni umane.

Puterea e naturală, dar cultura e catalizatorul, iar, dacă acesta din urmă nu există, puterea nu se activează.

Dacă ar fi să ne gândim la mâncare, e același lucru. Putem recunoaște, în mod natural, un gust bun, dar trebuie să ajungi să cunoști ce mănânci. Altfel ți-ar putea da orice. Până și rahat de câine cu lapte și miere.

− Putem spune asta și pentru publicul de cinema?

− Putem spune despre orice facem. Când ești mic, dacă ți se dă alcool, nu-ți place. Dar ajungi să-ți placă. E un gust educat. Prin interacțiuni ajungi să-ți dezvolți gustul.

− Filmele tale sunt puternic vizuale. Ai o imagine care ți-a rămas în minte din drumul prin România?

− Da, chiar două... Mergeam din Bran spre Curtea de Argeș, ca să intrăm apoi pe Transfăgărășan. Erau niște peisaje cu adevărat extraordinare. Dealuri vălurite în culori de toamnă.

Într-un loc, cobora un petec de iarbă și am văzut o veche casă românească în vale. Și totul era atât de incredibil de frumos. Era fân... și niște meri... sau peri...

Apoi, ieri, în Sibiu, la Brukenthal, am văzut o pictură fascinantă de Lucas Cranach. Și m-am gândit că ceea ce făceau oamenii ăștia era uimitor. Pentru că nu-mi pot imagina oamenii făcând un singur lucru, fără competiție.

Fiecare își dedica viața complet lucrurilor pe care le făcea. Nu aveai presiunea de a fi cel mai bun. Și asta era special. Să te simți legat de ceea ce faci. Și la asta mă gândeam când mă uitam la peisajele de aici de la țară.

− De ce?

− Pentru că, atunci când am ajuns la București, spuneam că Mexicul fără mafia drogurilor e la fel ca România.

Dar acum, fiind aici, îmi dau seama că nu e deloc așa și că noi, în America Latină, suntem atât de obișnuiți cu sărăcia încât a ajuns să ni se pară normală.

Apoi vii aici și ți se pare că sărăcia e un subiect marginal în comparație cu ce avem noi. Asta m-a surprins. Să văd casele de la țară.

În Mexic, e vorba numai despre capitalism și despre cum pot și săracii să consume, dar condițiile de locuire sunt atât de sărăcăcioase. Dar aici se vede o gândire europeană omogenizantă. În zonele coloniale sau post-coloniale e un dezastru.

− În final, poți găsi câteva cuvinte în care să descrii cinemaul și filmul "Our Time"?

− Cinematograful poate întrupa în întregime felul în care un individ își simte existența. Asta îmi place cel mai mult.

Iar "Our Time" e bătălia interioară pentru lucrurile în care credem. Pentru că lucrurile în care credem pot fi duale și opuse. Asta duce la tragedie.

*

În acest an, "Les Films de Cannes à Bucarest" înseamnă proiecţii în şapte oraşe. După Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi şi Arad, filmele vor putea fi văzute la Oradea şi la Braşov. Programul este aici.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează