Partidul te vrea tuns și Securitatea trădător

După amiază leneșă de vară. Alungit într-un hamac suspendat între două bârne de lemn cam la 2 metri de la pământ, fiul meu cel mic citea vag plictisit dintr-o cărticică primită de la proful lui de istorie. Măcar avea un titlu incitant – Partidul te vrea tuns.

Ce citești acolo, frate?” Îl întreb. Răspunsul vine mormăit, ricoșând din tavan: ”Comunismul pentru Bac”.

Ce diferențe erau între noi... Eu eram la verticală și trăisem comunismul pe pielea mea. El era alungit la orizontală în aer și studia comunismul ca pe ceva curiozitate, cum ai citi despre ceva trib uitat din jungla amazoniană.

Cum stătea el așa acolo, îmi amintea de tinerii chinezi ai lui Mao citind din Cartea Roșie sau de legionari interbelici studiind Cărticica șefului de cuib. Așa or fi fost și băieții aceia – tineri, dezinvolți și în căutarea unui ideal în viață.

La ora asta, singurul ideal al băiatului meu părea a fi unul singur: “Stai să-mi iau Bac-ul și apoi mai vedem”.

Telenovela cu Bac-ul s-a terminat cu bine. A picat altceva, nu comunismul. A venit rândul meu să mă trântesc în hamacul din camera vecină, să studiez ghidul ilustrat al comunismului, fiindcă muream de curios. E de găsit integral, aici.

Cărticica e mică și densă. Povestește într-un limbaj accesibil și prietenos cum a fost importat comunismul, cu tancul, la noi în țară pe filieră rusească, cum a fost cu alegerile falsificate, cu propaganda și cu stalinismul aplicat în anii ’50, culminând cu reeducarea și Fenomenul Pitești.

Apoi vin cunoscutele: torționari, securiști, informatori, înfometare, țară-colivie, constrângeri ridicole, minciuna ca pâine de toate zilele și bonus de final: Conducătorul iubit, geniul carpatin și Academiciana, chimistă de renume mondial.

Într-o bulă roșie apar chiar și niște versuri de aducere aminte cântate de fostul poet de curte Vadim Tudor, ajuns după Revoluția din ’89 candidat la alegeri. De frică să nu iasă nebunul, l-am votat toți cu foc pe Iliescu, remember? Iată un fragment de odă închinat sinistrei:

Este fiica prea iubită / A acestui brav popor / De luceferi străjuită / Și de steagul tricolor. “

Ultima secțiune a cărticelei de 65 de pagini e dedicată miturilor esențiale ale comunismului, pe care le mai auzi cântate nostalgic de câte un fost activist de partid bombănitor, acum retras la țară și pasionat de răsaduri tradiționale:

1. Aveam o economie beton / 2. Toți aveam o locuință / 3. Aveam locuri de muncă / 4. Pe vremea aia, se construia, nu glumă! / 5. Toți învățam de rupeam. (Iar Bac-ul era serios, nu ca acum.)

Am citit-o cap coadă rapid. M-am distrat, mi-au plăcut maxim textele și creativitatea ilustrațiilor, apoi, ca un bumerang, m-au lovit amintirile și, la pachet, jalea. Mi-a căzut râsu-n călcâie, amintindu-mi cum maistrul ăla dement în halat albastru a aruncat odată cu un ciocan după mine, în sala de atelier. Fiindcă râdeam.

Una e să râzi de desenul gotic socialist de pe copertă portretizând un muncitor înarmat cu o mașină de tuns și alta era chiar să te trimită tovarășa dirigintă la tuns, cu amenințarea zbierată: “Netuns nu mai intri la ore!”

Mă tundeam, ce era să fac? Doar că nu era orice fel de tuns, ci de-ăla ridicol, școlăresc, destinat să îți scadă sever cota de popularitate: scurt, breton cazon, pierdut bine pe la urechi și mai ales la ceafă, ca nu cumva sfântul guler al uniformei să fie maculat cu fire de păr.

Părul ca părul, dar ce aveam pe atunci sub freză era mai dureros. Eram copii și eram ușor de spălat pe creier de vorbele mieroase ale învățătoarei, surogat de mamă într-o lume ostilă. Țin minte emoția resimțită în clasa a doua când niște uteciști din clase mai mari ne-au pus ceremonios la gât, cravatele de pionier. Jur că am suspinat.

Nu uit nici faza cu poezia patriotică. Rudele uitate veniseră în vizită, la oraș. Ca toate rudele de la țară, miroseau a slănină afumată, aveau urechile mari, haine negre, zâmbete perfide și priviri bănuitoare. Mai întâi m-au lăudat cât am crescut. După care m-au rugat să le spun o poezie.

Nici n-am clipit și am început, cu patos: “Oriunde merg, În tot ce simt, Alături ești, Iubit Partid / Ești școala nouă, Cartea frumoasă, Ești pâine caldă, Ce-avem la masă.” Ai mei, veșnici opozanți ai regimului, zâmbeau jenați, iar pisicile se frecau de piciorul mesei cu priviri ironice. Rudele în schimb, pocneau de mândrie socialistă.

Despre mitul bunăstării am amintiri deosebite: variate și lungi cozi la lapte, zahăr, pâine, ulei și hârtie igienică. Euforia penibilă umplându-ți sufletul atunci când îți venea rândul. Și marfa nu se terminase înaintea ta!

Tata, profesor navetist la o școală de țară, oferind cuiva, la schimb, Sonetele lui Shakespeare pe două rude de salam de Sibiu.

Mitul libertății de exprimare și liberă circulație? Frații mamei și cei 17 verișori primari aflați ani de zile în luptă de gherilă cu Securitatea pentru a primi pașaport și pentru a se căra din țară forever, fără să privească înapoi, fix ca Lot spre Sodoma.

O mătușică traumatizată mai trimite și acum pachete cu supe americane instant, convinsă fiind că murim de foame.

Locuință aveam, da. Însă casa noastră cu grădină, flori și fântână, tot mai înconjurată de blocuri, a fost condamnată la moarte prin demolare și odată cu buldozerele nivelând pământul, s-a prăbușit tot universului perfect al unei copilării la fel de perfecte.

Pofta regimului de a plasa omul nou în apartamente nou-nouțe prost făcute, de a construi socialismul strămutând oameni de la țară la oraș, era de nestăvilit.

Drept urmare, consătenii vechiului nostru cartier tradițional de case, cel pe care s-a clădit vertical o lume complet nouă, alienată, conținând azi o sută de mii de cetățeni, au început să dispară pe rând răpuși de o boală stranie, neștiută: moartea “de bloc”.

Lelițele obișnuite să vorbească fluent limba găinilor și uncheșii crescători de porc și iubitori de taifas la poartă, în mână cu un monopol cu dulce, s-au stins tăcuți între betoane, imediat ce lumea lor normală și previzibilă s-a scufundat precum Atlantida.

A, și a mai fost arestarea mea într-o dimineață devreme, direct din pat, în septembrie ’89, pe motiv că am cazat ilegal doi străini, suspectați, de către vechea Securitate, de spionaj.

Au urmat interogatoriul și teroarea. Apoi oferta de a deveni informator plătit. Refuzul ferm. Toate imediat însoțite de propriile interogații: Oare voi mai apuca să merg la facultate sau îmi voi petrece tinerețea în ceva beci insalubru, ca martirii pe la Jilava?

Pe acea vreme, zero zvon de revoluție, comunismul părea instaurat pe vecie, iar colonelul acela de securitate impunător arăta ca ceva zeu cu drept de viață și de moarte asupra oricui.

L-am întâlnit după ani într-un secănd, printre boarfe. Avea părul rărit și în mână o plasă electorală cu Frontul Salvării Naționale, plină cu legume.

Oare să-l pocnesc așa, fără preaviz? m-am întrebat. L-am ignorat. Bine am făcut.

Eram în faza în care încercam din răsputeri să uit trecutul și comunismul, cu toate “binefacerile” lui. Au trebuit să treacă mulți ani până să-l scot de sub preș, să mi-l asum, ca pe o boală uitată a copilăriei, cum ar fi pojarul, de exemplu.

A fost nevoie de și mai mulți ani până să realizez ceva șocant. Totuși, ce șansă enormă am avut! N-am citit comunismul tolănit în hamac, ca pe ceva ficțiune absurdă. L-am înțeles trăindu-l.

Chiar, am stat pe scaunul frizerului ca un condamnat la moarte pe scaunul electric, chiar m-am lipit intim și de nevoie de oamenii cozilor, chiar am înghițit gaze iritante închis într-un cort în armata română obligatorie și am întins aiurea, pe viscol, antene incapabile să prindă ceva vreodată.

Am trăit pe propria piele povestea absurdă a unui regim închis, mincinos, pervers, a unui univers concentraționar conceput ca o mașinărie de tocat și anihilat minți luminoase.

Peste toate, am fost pus în situația dramatică de a alege dacă să devin sau nu trădător. De a alege să pactizez sau nu cu diavolul. Atunci, în acel moment zero al existenței, am aflat despre mine câteva chestii neștiute, de care azi nu mi-e rușine.

Așa că-i mulțumesc din inimă partidului și regimului ceaușist pentru că m-au ajutat să aflu cine sunt cu adevărat, așa cum le mulțumesc editorilor poveștii ilustrate a comunismului românesc, că l-au făcut digerabil și cool pentru noile generații.

Îl salut așadar cu un vechi îndemn pionieresc: ”Tot înainte!

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează