Omul, regele animalelor

Ce legătură ar putea exista între o suburbie din Colorado Springs, orăşelul Nakuru de la poalele muntelui Kenya, leul pe nume Cecil, patiseriile Fornetti de la colțul străzii și Castelul Károly din Carei, reședință a nobililor maghiari din zona Sătmarului începând din secolul al XV-lea?

Aparent, nici una. În capul meu însă, legătura există. Și numele ei este Vânătoarea.

Vânătoarea de trofee, din pură plăcere, considerată sport de către unii.

*

Colorado Springs, US. Larry stă pe prispă și, legănat de un șezlong, se uită la munți. A mâncat bine și acum se ocupă de digestie. În zare se văd crestele zdrențuite și înzăpezite. Pe unul dintre vârfurile acelea am fost ieri. Cu mașina drept până sus, pe asfalt, că așa e americanul, comod.

Ne-am plimbat pe o alee strict delimitată, supravegheați de rangers cu ochelari de soare vintage și cu mâna pe pistolul din dotare. E arie protejată, fiindcă acolo trăiesc niște licheni rarisimi. Nu departe, o turmă de elani rumegă cu ochii-n soare.

La restaurant au în meniu friptură din carne de bizon. Cam ațoasă, dar gustoasă.

În ranch-ul imens al lui Larry e trântită o casă mică, albă, la care mă tot uit de două zile și mă întreb ce-o fi înăuntru. Arunc întrebarea. Larry zâmbește într-o parte, rușinat-feciorelnic, și se codește să răspundă. Ba n-ar vrea și ba se lasă.

Insist, doar e duminică, tocmai am venit de la biserică și ar merge o confesiune. În cele din urmă, cedează: "E casa trofeelor".

El și soția lui, o familie exemplară de evanghelici republicani, au o pasiune comună pentru vânătoarea în Africa. Îi ține mai uniți, cică.

Periodic, se uită în cataloage, pe site-uri, aleg un animal, apoi se duc acolo, în habitatul lui natural, să-l împuște.

La o vreme după ce se întorc "victorioși" din safari, apare și animalul acasă, gata împăiat, numai bun de adăugat restului faunei care te privește întrebător, cu ochi de sticlă, de pe pereți.

În Africa, împăiatul e o industrie enormă, la fel cum e vânătoarea. În Africa de Sud, de pildă, vânătoarea de trofee bate spre un miliard pe an.

Luat cu zăhărelul, Larry a acceptat să-mi pozeze cu mândrie în camera secretă, care mie, personal, îmi aducea a cameră a ororilor.

Mi-am dat seama atunci că îmi plac mai mult animalele vii. Mai bine să le văd umblând lela decât rânjind strâmb de pe pereți, precum iezii morți în fereastră din scena horror a copilăriei − "Capra cu trei iezi".

Cât de diferiți suntem, cât de pe dos gândim!

După ce mi s-a confesat, Larry n-a mai putut fi oprit. Mi-a povestit cu fervoare amintiri, mi-a dat detalii despre arme și mi-a destăinuit planuri pentru următoarele vânători. Mi-a zis și cât costă distracția.

Meniul de prânz mi s-a căţărat înapoi din stomac și mi s-a oprit undeva în gâtlej. În pragul unui atac de panică, m-am cerut la aer, la loc larg.

Nakuru, Kenya. Dave e un englez palid și deșirat, cu pistrui. Stă într-un apartament frumușel, închis cu grilaj gros, de fier, pentru protecție, unde, împreună cu prietenul meu Cris, am închiriat ieftin o cameră. Trăiască Airbnb.

Mai întâi am făcut cunoștință cu soția lui, o kenyancă frumoasă, apoi cu copilul lor, cu vecina și cu bona. Pe urmă, sorbind cafele, am răsfoit un album de poze de la nunta lor, de undeva pe lângă Southampton.

Din poze rânjeau strâmb mătușici la fel de palide ca Dave, în cap cu pălării ridicole, ca niște broccoli decolorați.

Din privirea lor panicată se desprindea întrebarea: "Cine l-o fi pus pe nepot să meargă-n Kenya? Poftim, cu ce s-a ales! Bașca, acuma se va și muta acolo, o să facă și copii..."

Acum stăm în balconul tinerilor însurăței, care dă în gardul electric al uneia dintre cele mai vechi și mai bine întreținute rezervații naturale din Kenya.

Un safari de o zi costă 90 $ /persoană, plus bacșișul pentru ghid.

Potrivit dictonului stas al turistului modern (O dată-n viață!), îți rezervi locul pentru a doua zi dimineață, la 7, în speranța că te vei plimba cu jeepul prin ograda cu animale și le vei vedea zâmbind, vii și fericite.

Cârdurile de flamingo roz, pe care le găsești în toate pozele de pe Google când cauți Nakuru, au zburat demult în Tanzania, fiindcă a crescut nivelul lacului. Dar, cine știe, poate se întorc într-o zi, că doar ele sunt marea atracție.

Iar lacul, dimineața, chiar și fără flamingo, m-a vrăjit total. Safariul, în schimb, a fost plictisitor. Cu tot cu pană și cu schimbarea unui cauciuc fix lângă niște lei adormiți în iarba uscată − atât de camuflați, că nici n-avea rost să faci poze.

Dave povestește cum, odată, chiar sub balconul lui, leii au răpus un bivol din care, apoi, au mâncat 3 zile.

Mai povestește și despre pericolul babuinilor, care au ieșit din rezervație și au împânzit zona. Sunt nu doar mulți și agresivi, dar se pot cățăra lejer până pe balconul etajului 3, ca să-ți răvășească bucătăria, să-ți fure copilul...

Și mai povestește despre safariurile pentru bogați, care trag a neocolonialism curat. Se merge în savană cu o caravană de camioane, pentru ca bogatul să se lăfăie seara în jacuzzi, în cort cu lumânări și vin scump, ascultând răgetul leilor de la mică distanță.

Kenya e cumva de partea bună, a ales turismul de privit animale, nu de ucis, dar nici nu poate împiedica cererea de suveniruri.

Seara, la tv, e o știre cu niște rangers care au ucis trei braconieri și au confiscat o seamă de AK 47. Băieții vânau lei cu mitraliera. Asta e Africa neîmblânzită, imprevizibilă și periculoasă.

Cecil, leul leilor. Și, uite-așa, înainte de a poposi la noi, la proaspăt renovatul Castel Károly din Carei, care găzduieşte camere întregi de trofee vânate în Africa, e nevoie de un intermezzo: povestea leului Cecil, cel mai faimos leu din Zimbabwe, ucis de săgeata unui dentist din Minnesota contra sumei de 55.000 de dolari.

Cecil a fost un leu alfa, cu o coamă spectaculoasă de păr blond cu negru. Era ceea ce vânătorii numesc un adevărat "animal de trofeu".

Avea GPS și era de ani buni sub observația cercetătorilor de la Oxford, la fel ca alți 62 de lei, ceva mai puțin faimoşi.

Deși făceau parte din Rezervația Hwange, 72% dintre ei au sfârșit, de-a lungul timpului, uciși de vânători, în colaborare cu păzitorii parcului. Cum e posibilă chestia asta?

Iată modelul de lucru:

Dentistului Palmer i se pune pata, la fel cum se pune o mică pată maro pe un dinte, prevestind viitoarea carie. Vrea neapărat ca în camera lui de trofee să aibă un rege-leu pe măsura banilor și a statutului său social.

Vorbește cu Theo Bronkhorst, un alb care e ghid autorizat în acel parc. Acesta vorbește cu paznicii africani. Se ucide mai întâi, pe șestache, un elefant. Leșul lui e pus în afara granițelor rezervației, momeală pentru Cecil. Se organizează pânda.

În noaptea de 1 iulie 2015, o săgeată plecată din arcul lui Palmer îl rănește pe Cecil de moarte. Acesta agonizează 10 ore până când, dimineața, i se dă lovitura de grație, i se taie capul și GPS-ul i se agață într-o creangă de acacia.

A doua zi, lumea ia foc, cu agenții de știri cu tot. Jumătate cer moartea imediată a dentistului, jumătate zâmbesc dând din mână a pagubă. Povestea lui Cecil a împărțit lumea-n două: Conservaționiști și Vânători.

Primii văd peste tot pericolul extincției speciilor; ceilalți văd peste tot animale în exces, care trebuie rărite. Paradoxal, tocmai de dragul conservării. Cică cu cât le împuști mai dihai, cu atât se înmulțesc mai abitir.

În 2014, doar în America − unde se regăsesc 90% dintre vânătorii de trofee din toată lumea −, au venit să se cațere pe pereții camerelor special amenajate, precum cea a lui Larry, 58.423 de antilope Impala.

Țările din Africa se împart și ele în două. Majoritatea câștigă din vânătoare, din mângâiat pui de lei pe cap și scărpinat crocodili pe burtă, în timp ce doar o minoritate se declară conservaționiste.

Africa de Sud și Namibia se jură că liberalizarea vânătorii aduce bani care contribuie esențial la protejarea unor specii. Și că, datorită unor politici deștepte, populațiile de animale protejate au crescut.

Problema e că, dacă iei aceste guverne la bani mărunți, afli că majoritatea banilor se sifonează în buzunarele unor politicieni corupți și ale rudelor lor.

Seamănă cu marile concerte caritabile unde se adună sume impresionante, dar care se tot prefiră pe undeva, astfel că la înfometații de prin Bangladesh ajung doar ultimele firimituri.

Kenya, în schimb, a decis în 1977 protejarea speciilor, pe motiv că vânătoarea ca sport de plăcere e o practică barbară, ce amintește de colonialism, de comerțul cu fildeș și sclavi.

Kenya este pro-conservare, parcuri naturale și protejarea speciilor, însă nu poate opri braconajul. Nimeni în Africa nu poate opri braconajul, așa cum nici la noi nu poate.

Drept urmare, rinocerii sunt pe ducă, populația africană de lei a scăzut în ultimii 20 de ani cu 43%, iar din Africa de Sud s-au exportat ilegal, doar din 2012 încoace, peste 300 de corni de rinocer.

Tot în Africa de Sud există vreo 200 de ferme unde sunt crescute animale special pentru a fi vânate în niște pseudo-rezervații îngrădite. Vorbim de vreo 8000 de feline mari, în speță lei.

Conservaționiștii sunt tulburați, vânătorii sunt fericiți, iar africanii sunt undeva între, fiindcă ei au o cu totul altă relație cu animalele decât restul lumii.

La ei sunt probleme mai mari cu oamenii, așa cum declara pentru NY Times Goodwell Nzou, un doctorand în bioștiințe de la Wake Forest University:

La noi, în Zimbabwe, nu plângem după lei. În satul meu, înconjurat de animale sălbatice protejate de conservaționiști, nici un leu nu a fost vreodată iubit, ci doar temut. Nici unul nu a primit vreun nume sau vreo poreclă afectuoasă.

Noi, cei din Zimbabwe, suntem lăsați mai departe să clătinăm din cap, întrebându-ne de ce americanilor le pasă mai mult de animalele din Africa decât de oameni.

Pogăcele cu jumări și Părintele Fornetti. România anilor 2000 e străbătută de un fior nou de viață. Apar "Fornettăriile", o revelație a mâncatului pe stradă, din mers, de pogăcele moi care ți se topesc în gură că îți par pre-mestecate.

Fiind pionieri în domeniu, apar și cozile aferente la aceste mici patiserii congelate, unde cocăturile sunt livrate calde datorită unui cuptoraș-minune.

Doar că nimeni nu bănuiește că poate exista vreo legătură între îngurgitarea de gogoşele călduțe și populația de lei care, undeva departe, în Africa, se rărește. Chiar, cum se poate?

Plecată din Ungaria, afacerea s-a extins rapid în România, prin francizare, datorită celui cunoscut drept "Părintele Fornetti": Pánczél Zoltán.

Aparținând unei vechi familii nobiliare din zona Sătmarului, Pánczél nu este doar un om bogat, pasionat până la obsesie de vânătoarea în Africa, ci e şi un om universal, posesor al multor titluri, după cum urmează: este, pe rând, Sir, doctor în economie, consul onorific al Ungariei la Timișoara, filantrop, Mecena al artelor, Cavaler de Malta și, pe deasupra, face parte din Ordinul Suveran Sfântul Ioan de Ierusalim.

Pe vastul său domeniu din Brebu Nou (județul Caraș-Severin), unde are cinema şi heliport pentru propriul elicopter, există o mare încăpere cu trofee africane, atracția principală a invitaților. Acestor privilegiați le arată poze și filme de prin safariuri.

Pentru lumea vânătorilor, Pánczél este cam ceea ce reprezenta Cecil, the lion în aria sa "protejată" din Zimbabwe. E regele, e masculul alfa, e "tata" lor.

Îl bagă în buzunar până și pe Niculae de la InterAgro, cel care a ținut să-și aducă acasă, împăiat în întregime, elefantul împușcat în Africa, cu trompa-n vânt de pare că suflă-n ea.

Este exact ca în documentarul Safari, semnat de Ulrich Seidl, pe care îl recomand celor care vor să aprofundeze subiectul.

Așadar, la Brebu Nou, alături de fiecare trofeu împăiat există o poză-martor înrămată, care-l arată pe Pánczél cu animalul răpus: omul are haină de camuflaj, ochelari de soare, pălărie și, neapărat, arma.

Ca să nu existe dubii cine e autorul.

(Puțini știu că, uneori, vânătoarea e aranjată, se petrece cumva "în conservă", pe domenii special amenajate și cu ghizi abili, care duc vânătorul de mână până aproape de animal, doar cât să apese pe trăgaci. Așa vâna și sportivul Ceaușescu urși: nice and clean, fără riscuri și fără efort prea mare.)

Revenind la Pánczél, în 2008 vine criza, iar afacerea Fornetti dă rateuri atât de mari, încât în 2010 își declară insolvența.

Dar nu moare, fiindcă, în 2012, Părintele revine să o salveze, neștiind că stresul îl va băga pe nepusă masă în mormânt, doar peste un an. Odihnească-se-n pace.

În urma sa însă, rămân multe obiecte, printre care zeci și zeci de trofee valorând multe sute de mii de euro, care își caută un loc pe lume. Și aici intră în scenă…

Castelul Károly din Carei. Este poreclit "Peleșul Transilvaniei", la fel cum Hagi, când juca, era supranumit Maradona din Carpați.

A fost renovat frumos pe fonduri europene și acum atrage mulți vizitatori, pe bună dreptate. Mi-l amintesc, în urmă cu 10 ani, sumbru și în cvasi-ruină, nu departe de cinematograful prăbușit de-a binelea.

Totul e minunat în interior, inclusiv figurile de ceară și expoziția de mobilier vechi.

Asta până dai cu ochii de un enorm cap de elefant încadrat în rama ușii. Apoi de coada lui atârnând pe perete, și de labele sale transformate în taburete și suport pentru bastoane.

Când am văzut toate astea, mi-am dat seama că amărâtul de Larry, americanul, juca la "pitici".

În Castelul din Carei sunt patru săli care culminează cu trei bucăți de lei, un rinocer și o amărâtă de girafă − tranşată și ea, cu capul în tavan, aproape de neon. Coada îi atârnă frumos pe perete, pare să aibă atașată chiar și un mâner de fildeș.

Lângă calorifer, pe labele retezate ale girafei stau un pui de cobră și un pui de crocodil, ambii în posturi agresive.

Mie, unuia, spectacolul mi s-a părut cel puțin straniu, așa că l-am întrebat pe Bogdan Georgescu, director al Direcției de Cultură Carei, despre povestea expoziției.

Omul a fost deschis și sincer:

"Pánczél și-a dedicat ultimii ani din viață aproape exclusiv vânătorii. Din această cauză, doisprezece inși am cărat capul de elefant aici. Are peste 200 de kilograme −urechile sunt detașabile − și l-am fixat cu drugi de fier în perete.

Colecția a venit la noi în 2013, e donată pe 20 de ani și este atracția principală a castelului. A fost o întreagă poveste dacă această expoziție are ce căuta aici sau nu. Părerile au fost împărțite.

Castelul are cam 40.000 de vizitatori anual, însă mulți vin specific pentru Expo Africa. Cert este că 10.000 de copii vin anual la Școala Altfel sau în excursii cu clasa și sunt extrem de încântați de exponate. Selfiurile de pe rețelele sociale vorbesc de la sine.

Doar cei de la asociațiile pentru protecția animalelor se declară îngroziți de ceea ce văd și mai comentează. Nu prea înțeleg de ce, fiindcă la Antipa povestea e cumva asemănătoare.

Problema lor sunt picioarele tăiate de elefant, cozile de pe perete, craniile sau alte «piese» detașate din alte animale.

Colecția de arme a lui Pánczél este acum la restaurat și urmează să fie și ea expusă. De altfel, aceste piese necesită să fie întreținute periodic pentru a fi bine conservate".

Concluzii. Că omul e pus pe distrugere și că lumea e întoarsă pe dos nu e mare surpriză. E ca și cum ar mai ridica cineva vreo sprânceană la aflarea veștii că majoritatea politicienilor sunt corupți.

Trăim un fel de apocalipsă zilnică, îngropați în știri sinistre.

Radem sistematic pădurile, curentăm râurile, braconăm tot ce prindem și, pe alocuri, ne omorâm între noi cu aceeași fervoare cu care ciuma bubonică făcea prăpăd în Evul Mediu.

Credeți că e ușor să se măcelărească între ei 800.000 de oameni în doar 100 de zile, așa cum s-a petrecut în Rwanda, în conflictul dintre triburile Hutu și Tutsi? 8.000 de oameni pe zi?

Când realizezi amploarea acestui masacru, mai contează, oare, vânătoarea de trofee animale, fie ele și pe calea extincției, cum ar fi rinocerul răposatului Pánczél? (Vezi poza din deschiderea acestui articol.)

Nu cumva totul e absurd, inclusiv această obsesie a mea de a face legătura dintre ronțăitul de pogăcele și picioarele retezate ale unei girafe, cu copite la un capăt și scrumiere în celălalt?

Azi, unii refugiați bâjbâie pe mări în coji de nucă, alții sunt alungați de pe propriile pământuri cu largul concurs al rețelelor de socializare − noul instrument perfect și anonim de manipulare colectivă.

Între tabăra de refugiați Moria din insula Lesbos și tabăra de refugiați rohingya Kutupalong din Bangladesh, diferențele sunt doar de nuanțe.

Alții își iau câmpii cât văd cu ochii, pentru că aerul toxic din țara lor a devenit irespirabil. Cum ar fi românii, de exemplu, tocmai de sărbătoarea Centenarului lor.

Să nu uităm că, imediat după Siria, care e încă în război, suntem pe locul doi în ceea ce privește ritmul emigrării.

Lozinca asociațiilor de protecție a animalelor e "Make fur history", care s-ar traduce – Faceţi ca blănurile să fie de domeniul trecutului.

Eu am găsit de curând un graffiti simpatic, adaptat realității românești: cineva a adăugat un t, care spune totul.

Şi, da, poate că nu suntem pregătiți pentru protecția animalelor și oprirea braconajului. Dar măcar putem visa ca furtul să devină istorie. O fi și ăsta un început.