
Ce legătură ar putea exista între o suburbie din Colorado Springs, orăşelul Nakuru de la poalele muntelui Kenya, leul pe nume Cecil, patiseriile Fornetti de la colțul străzii și Castelul Károly din Carei, reședință a nobililor maghiari din zona Sătmarului începând din secolul al XV-lea?
Aparent, nici una. În capul meu însă, legătura există. Și numele ei este Vânătoarea.
Vânătoarea de trofee, din pură plăcere, considerată sport de către unii.
*
Colorado Springs, US. Larry stă pe prispă și, legănat de un șezlong, se uită la munți. A mâncat bine și acum se ocupă de digestie. În zare se văd crestele zdrențuite și înzăpezite. Pe unul dintre vârfurile acelea am fost ieri. Cu mașina drept până sus, pe asfalt, că așa e americanul, comod.
Ne-am plimbat pe o alee strict delimitată, supravegheați de rangers cu ochelari de soare vintage și cu mâna pe pistolul din dotare. E arie protejată, fiindcă acolo trăiesc niște licheni rarisimi. Nu departe, o turmă de elani rumegă cu ochii-n soare.
La restaurant au în meniu friptură din carne de bizon. Cam ațoasă, dar gustoasă.
În ranch-ul imens al lui Larry e trântită o casă mică, albă, la care mă tot uit de două zile și mă întreb ce-o fi înăuntru. Arunc întrebarea. Larry zâmbește într-o parte, rușinat-feciorelnic, și se codește să răspundă. Ba n-ar vrea și ba se lasă.
Insist, doar e duminică, tocmai am venit de la biserică și ar merge o confesiune. În cele din urmă, cedează: "E casa trofeelor".
El și soția lui, o familie exemplară de evanghelici republicani, au o pasiune comună pentru vânătoarea în Africa. Îi ține mai uniți, cică.
Periodic, se uită în cataloage, pe site-uri, aleg un animal, apoi se duc acolo, în habitatul lui natural, să-l împuște.
La o vreme după ce se întorc "victorioși" din safari, apare și animalul acasă, gata împăiat, numai bun de adăugat restului faunei care te privește întrebător, cu ochi de sticlă, de pe pereți.
În Africa, împăiatul e o industrie enormă, la fel cum e vânătoarea. În Africa de Sud, de pildă, vânătoarea de trofee bate spre un miliard pe an.
Luat cu zăhărelul, Larry a acceptat să-mi pozeze cu mândrie în camera secretă, care mie, personal, îmi aducea a cameră a ororilor.
Mi-am dat seama atunci că îmi plac mai mult animalele vii. Mai bine să le văd umblând lela decât rânjind strâmb de pe pereți, precum iezii morți în fereastră din scena horror a copilăriei − "Capra cu trei iezi".
Cât de diferiți suntem, cât de pe dos gândim!
După ce mi s-a confesat, Larry n-a mai putut fi oprit. Mi-a povestit cu fervoare amintiri, mi-a dat detalii despre arme și mi-a destăinuit planuri pentru următoarele vânători. Mi-a zis și cât costă distracția.
Meniul de prânz mi s-a căţărat înapoi din stomac și mi s-a oprit undeva în gâtlej. În pragul unui atac de panică, m-am cerut la aer, la loc larg.