Investește în ceea ce crezi!
Fii alături de noi în promovarea jurnalismului de calitate din România.

O poveste de Paști

Abstract

În lumea noastră majoritar creștină suntem supra-familiarizați cu acest Iisus zilnic, al răspântiilor de drumuri de țară și al artefactelor atârnând grămadă pe oglinda retrovizoare a taximetrelor: un Iisus al contextelor, al religiosului, al mundanului.

E atât de prezent, încât aproape nu-l mai vezi. În vitrinele magazinelor bisericești, la lănțișorul de la gâtul fetei adormite în tren și în sufletul celor care, ca la comandă, își fac cruce în autobuz, când acesta trece prin dreptul catedralei. Iar la Ierusalim, sincer să fiu, nu mai încapi de el.

Iisus a devenit azi un ready made object. Doar că apare, mai mereu, în starea sa intermediară, de om înfrânt, umilit, răstignit barbar pe o cruce. E ca și cum ai vorbi despre un fluture, însă l-ai prezenta mereu în forma sa incertă de pupă.

E o ciudată formă de amnezie, deoarece an de an, la fiecare Paști, ni se reamintește de mormântul gol și de conversația femeilor cu îngerul, cel care le mustră spunând că e o idee cam proastă să-l cauți, printre cei morți, pe cel proaspăt înviat.

Creștinismul, azi cea mai răspândită religie a lumii, stă fondată tocmai pe acest mic, ultim detaliu pomenit de înger. În lipsa lui, religia majoritară este anulată. În lipsa asumării șocantei idei a învierii, credincioșii devin practicanții unui ritual golit de substanță. Credința devine ortopraxie, simplă gestică și formă.

Așadar, m-am întrebat odată, cine e acest Rabbi evreu rătăcitor și cum au arătat acele ultime zile care au schimbat fața lumii pentru totdeauna? Răspunsul este, evident, teribil de complicat. Dar, oare, nu cumva totul ar putea deveni mai accesibil dacă ar fi transformat într-o poveste? Cum ar fi, să zicem...

Povestea Străinului

Samaria

Sfârșitul a început în ziua când Străinul acela făcător de minuni și autoproclamat Mesia, pe numele său real Iisus din Nazaret, a lăsat în blid peştele fript şi s-a ridicat în picioare, hotărât să se îndrepte cu fața spre Ierusalim. Zicea că-i sosise vremea pătimirii.

Dar pe unde s-o ia? Tocmai prin Samaria, un ţinut plin de praf, ciulini şi soare arzător, pe care galileenii îl evitau făcând un mare ocol, ori de câte ori aveau de mers în pribegie la Ierusalim.

Samaritenii le sunt duşmani de veacuri, sunt oameni cu inimile pline de ură, renegaţi trădători ai Torei. Rabinii garantează că apa samaritenilor este mai necurată decât sângele de porc şi, cu toate acestea, Străinul, cu gâtlejul uscat, îi cere o gură de apă unei samaritence cam uşuratice, spunându-i cu obrăznicie cum că el însuşi ar fi apa vieţii.

Discipolii lui sunt tulburaţi şi scârbiţi, ar dori mai degrabă să se facă nevăzuţi în pământul crăpat de secetă. Sau nu, poate ar trebui să se coboare un foc din cer, care să-i mistuie pe aceşti samariteni nelegiuiţi.

La naștere, nu a fost primit în nici un han, așadar Betleemul i-a oferit Străinului un grajd. Iar acum cei din Samaria nu îl primesc nici ei, nu vor să-l întârzie cu găzduirea, văzând că  se îndreaptă spre Ierusalim.

E parcă o uneltire a celor mulţi împotriva unuia, o fortificare a tuturor împotriva acestui pelerin rătăcitor din Galileea, o răzvrătire a bolnavilor împotriva singurului sănătos.

Cuprinşi de o spaimă tragică, ţăranii samariteni intuiesc oarecum că, tocmai din trecerea acestui profet prin ţinutul lor blestemat le-ar putea veni într-o zi izbăvirea, și că provincia lor dispreţuită nu va mai fi niciodată aceeași.

E parcă o conspiraţie a morţii, una care le tulbură ucenicilor minţile în aşa hal, încât nu mai pricep ce se întâmplă. Încercarea lor de a găsi loc de odihnă în ținutul acela nu avusese sorţi de izbândă, iar Străinul părea ostenit peste măsură.

Cu tulburare în glas, le repeta că încercarea lui supremă se apropia cu paşi repezi. Ucenicii se simțeau nu doar deznădăjduiți, ci la capătul puterilor. Și, ca și cum acestea n-ar fi fost îndeajuns, mai apoi s-au petrecut, cu repeziciune, câteva fapte greu de apucat.

Cetatea de aur

Nu era încă Pessah, sărbătoarea Trecerii, a plecării evreilor din Egipt, dar şi sărbătoare a azimilor şi a primăverii. La Ierusalim se adunase lume multă, oameni veniţi de pretutindeni din Palestina, Alexandria sau din Siria.

Mulţimile au un soi de instinct, de fler, care le îngăduie să simtă când stă să se întâmple ceva tragic. Oamenii șușotesc pe la colțuri, întrebându-se dacă Străinul o să vină, dacă va avea curajul confruntării cu înțelepții din Cetatea de Aur, căreia i-a prezis, nu o dată, sfârșitul.

Iată-l, așadar, intrând în Ierusalim călare pe un mânzul unei măgărițe, primit triumfal de mulţimile care aştern înaintea lui, în semn de respect, hainele lor bune și ramuri de finic, strigând cu entuziasm: "Osana, Fiul lui David!" sau "Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!"

Se vorbește chiar de împlinirea unei vechi profeții din Cartea Zaharia, unde se prefigurează tocmai scena care li se derulează oamenilor înaintea ochilor: Un Mesia blând, cu un anturaj ciudat, călărind pe mânzul unei măgărițe. El trebuie că este alesul.

Doar că acesta nu are nimic de rege, urmat cum e de şleahta lui de tovarăşi plini de praf, ce privesc oarecum rușinați, cu ochii în pământ, arătând mai degrabă a vagabonzi. Nişte străini ca şi el, înfometaţi, fără casă și parcă fără țintă. Adunaţi ca o turmă împrejurul păstorului. Printre ei un vameş, nişte pescari, ba chiar și un tip cu talent de contabil, responsabil cu punga de arginți.

Sunt cu toții urmași ai acestui Rabbi fermecător, care le-a sucit minţile cu pildele lui despre ologi sărind în tălpi, fecioare înțelepte, oameni căzuți între tâlhari, dar salvați miraculos, despre seminţe, ţarini şi fii risipitori, care toacă averea părinţilor, doar ca să fie primiţi înapoi cu braţele deschise.

Sau povestea aceea a unei împărăţii fabuloase, cu străzi pavate cu aur și multe lăcaşuri unde, cică, li se pregăteşte, și lor, un loc. Iată o motivație interesantă ca să-l urmeze, deși e un pariu cam riscant.

În ciuda apariției sale smerite pe ulițele de piatră ale Ierusalimului, într-un răstimp extrem de scurt, Străinul cel smerit se schimbă la față și reușește să-i înfurie pe absolut toți, începând cu mai marii cetății, pe care-i mustră cu glas tunător.

Se zice că nu de mult, în Betania, și-a înviat din morți un prieten. Poate că acum face pe grozavul. Chiar, venind vorba de înțelepții cetății, vai... I-a făcut în fel și chip: morminte văruite, fățarnici, pui de năpârci... Și asta nu e totul.

Dă apoi năvală în Templu cu un bici și-i izgonește afară pe preacinstiții schimbători de bani, răstoarnă mese, ba chiar dă drumul porumbeilor de jertfă de pe la tarabe. Blândul vagabond cu aer mesianic s-a preschimbat într-o fiară. Ceva i-a întunecat mințile, de nu mai poate calcula riscurile la care se expune.

Străinul încă nu o ştie dar, în doar câteva zile, urmează să pătimească multe şi să fie răstignit, tocmai aici, la Ierusalim, de Pessah.

Sfârșitul și începutul

Înainte de asta, îşi adună prietenii pentru o ultimă cină. Rezervă un loc în camera de sus. Bea cu ei vin și rupe din pâine zicând, parcă într-o doară, cum că așa se va frânge și trupul lui. Nimeni nu pare să priceapă.

Își ia rămas bun de la ei, dar nu le spune încotro pleacă. Mai ales, nu le spune limpede ce au de făcut pe mai departe. Nu le lasă în scris nici o listă cu indicații. Se poartă ciudat, le spală pe rând picioarele şi vorbeşte de parc-ar fi deja cu un pas pe lumea cealaltă.

"Unul dintre voi mă va vinde", anunţă în treacăt Străinul, iar banchetul său mesianic se transformă pe loc într-o sală de judecată. "Cine, eu?", "Poate el!", "Sau tu!", "Ba nu, tu!"

Altul e de vină, ca întotdeauna. Infernul e mereu celălalt.

După care s-a așternut liniștea. Calmul dinaintea furtunii. Vinerea neagră. A biciuirii, a procesului, a trădării venită din toate părțile. A spălării demonstrative a mâinilor lui Pilat din Pont, guvernatorul Iudeii. A urmat mai întâi trădarea mulțimii uituce, care strigase nu demult "Osana!" Apoi a celor apropiați: Iuda, Petru. La urmă chiar, a venit batjocura: coroana de spini, cuiele, crucea, agonia, sângele și moartea.

Până în ultima clipă, ucenicii au sperat în secret la o mare minune, poate cea mai grozavă dintre toate cele la care fuseseră martori de-a lungul anilor.

Ca tocmai de Pessah, imediat înainte de Shabbath, în fața tuturor oamenilor de vază care l-au condamnat, în fața mulțimii care l-a adulat, dar apoi l-a hulit, și a ucenicilor care l-au iubit, Străinul se va proclama cu glas tare Fiu de Dumnezeu și, arătându-și puterea, va coborî de pe cruce cu calmul cu care a umblat cândva pe marea înfuriată.

Dar nu s-a întâmplat nimic din toate acestea. Străinul a rămas acolo întins pe lemn, în sudalmele amestecate cu bocete ale mulțimii. Apoi a murit la fel cum mor toți oamenii, aidoma tâlharilor acelora doi aflați de-a stânga și de-a dreapta sa, sub ochii plictisiți ai unui sutaș roman, sătul până peste cap de politică, răzmerițe, evrei suciți și crucificări fără noimă.

A murit și pace, apoi s-a lăsat încet amurgul. Odată cu noaptea, începea o nouă zi de Shabbath. Iar evreii aceștia obsedați de-a dreptul de sărbătoarea lor, care le poruncește să nu facă nimic, ci doar să mediteze și să se roage, au început să se zorească, panicați.

Contra cronometru, Nicodim și Iosif din Arimateea, ucenici sub acoperire, au rezolvat rapid cu trupul celui proclamat în batjocură Rege al iudeilor, punându-l într-un mormânt de împrumut.

Cei mai loviți au fost însă ucenicii, răspândiți care pe unde în noapte, ca niște potârnichi speriate: se dăruiseră trup şi suflet mişcării acestui Străin-Mesia, convinşi fiind că el avea să elibereze lumea de rău, pe Israel de aristocraţia Templului şi pe evrei de blestemaţii de romani.

Crezuseră că iau parte la o aventură fără egal, care avea să dea vieţii lor un sens luminos, însă totul s-a terminat cum nu se putea mai prost.

Iar acestei poveşti sinistre i-a pus capac tripla juruinţă a lui Petru, care, zelos cum îl ştiau toţi, le-a convins până şi pe niște amărâte de slujnice că nu avusese niciodată, în ruptul capului, nimic de-a face cu mortul.

Drumul Emausului

După câteva zile, doi astfel de discipoli deznădăjduiți se îndreptau la ceas de seară, spre Emaus, sat aflat doar câteva stadii mai încolo de locul unde avusese loc tragedia.

Aproape pe nesimţite, li s-a alăturat un Străin, un pelerin șters, din aceia care roiau mereu în jurul cetăţii Ierusalimului. Doar că acesta, deși nu era deloc la curent cu ultimele evenimente, spre deosebire de alţii care turuiau întruna, ştia de minune să asculte.

I-au povestit așadar, pe rând, cu înflăcărare, toată istoria acestui Rabbi făcător de minuni, tălmăcitor de pilde, îndemnând la iertarea de aproape și la iubirea de vrăjmași. Și cum, după o intrare glorioasă pe porțile cetății, a sfârșit în chinurile celei mai teribile morți cu putință, părăsit de toți, chiar și de cei mai iubiți tovarăși.

Apoi, lucrurile s-au sucit. Străinul a început să vorbească la rândul său şi le-a tălmăcit, cu răbdare și pricepere, povestea lumii, începând cu Facerea, Moise şi profeţii, ba chiar i-a şi dojenit puţin la sfârșit pentru nestatornica lor credinţă.

Dacă n-ar fi stăruit îndelung ca el să rămână la cină, dus ar fi fost pentru totdeauna, lăsând în urma sa doar o dâră subţire de praf stârnită de sandalele acelea cu talpa cam roasă.

Aşa că a intrat şi s-a aşezat la masă cu ei. Deodată, s-a întâmplat ceva tare curios. Văzându-l cum rosteşte binecuvântarea şi cum frânge pâinea, cei doi s-au privit unul pe altul ca străfulgeraţi de acelaşi gând. Și-au amintit de minunea aceea când o mare mulțime a fost îndestulată doar din merindea unui copilaș de pescar.

Dar, când însă şi-au întors ochii spre el, Străinul nu mai era acolo, doar pâinea frântă de pe masă mai mărturisea că totul se petrecuse aievea şi nu fusese doar o nălucire, un rod al prea marii lor întristări. Iar inimile lor ardeau din nou, ca mai demult.

Surse bibliografice: Jacques Duquesne – Isus ( Ed. Humanitas, 1994) / Părintele Galeriu – Jertfă şi răscumpărare  (Ed. Harisma, 1991) / Constantin Noica – Cuvânt împreună despre rostirea românească (Ed. Eminescu, 1987) / Andre Scrima – Timpul Rugului aprins (Ed. Humanitas, 1996) / Rubem Alves – Cartea cuvintelor bune de mâncat (Ed. Deisis, 1998) / Nicolae Balotă – Calea, Adevărul şi Viaţa (Ed. Eminescu, 1995)

 Fotografiile aparțin autorului

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.