După cel puțin douăsprezece tentative nereușite de asasinat, în mai 1610, regele Henric al IV-lea al Franței, iubit de mulțime, este părăsit de noroc: sfârșitul îi vine sub forma unui pumnal mânuit de un fanatic catolic.

Tăișul metalului își croiește drum prin hainele sale bogate, cusute cu fir de argint și aur, îi străpunge pielea și îi răvășește țesătura anatomică fragilă și complicată a pântecelui.

Bunul rege Henric, cum l-au numit supușii, mai ales pentru promisiunea că, atâta timp cât Dumnezeu îl va păstra viu, niciunui țăran nu-i va lipsi din strachină, duminica, o bucată de găină, își găsește astfel prima odihnă.

Dar, pentru că nimeni nu deține puterea de a spune cu adevărat când începe și când sfârșește destinul unui nume, povestea regelui va continua într-un chip ciudat.

Să verificăm, de pildă, o știre publicată în decembrie 2010 − la 400 de ani după asasinat:

"Oamenii de știință au reușit să autentifice capul regelui Henric al IV-lea, denumit și Henric cel Mare, regăsit după mai multe secole de peregrinări rocambolești la un pensionar, în 2008, o descoperire stupefiantă care ar putea aduce la lumina zilei și alte rămășite regale uitate, relatează AFP".

Aflăm astfel că, în timpul Revoluției Franceze, capul regelui a fost desprins de trup și a pornit într-o călătorie misterioasă, trecând de la un proprietar la altul și ridicându-se, din vreme în vreme, la suprafața istoriei, prin vagi mențiuni: oferit spre vânzare la o licitație publică, menționat în colecția unui om de afaceri german...

Închipuiți-vă doar că în 2008, în podul unui fost funcționar parizian însărcinat cu încasarea impozitelor, acum pensionar, printre documente vechi, praf și uitare, odihnea capul mumificat al faimosului rege...

Capul mumificat al regelui Henric al IV-lea, așa cum a fost descoperit. Foto: medievalists.net

Drumul acestui craniu are deja toate ingredientele și atuurile pentru a deveni o poveste bună. Dar scriitoarea Diana Adamek reușește cumva să o desăvârșească.

În Adio, Margot, roman publicat în vara acestui an la Editura Univers, ea recreează destinul neîmpăcatului cap regal − încă de la desprinderea sa de restul osemintelor, într-o noapte sângeroasă în care furia revoluționarilor francezi se revarsă asupra timpului însuși.

Cadru cu cadru, călătoriile involuntare ale acestui personaj ciudat − ţeasta celui devenit rege al Franţei pentru a stăvili cumva ura dintre catolici şi hughenoţi − recompun traume din istoria ultimelor secole.

De la miresmele Senei către aerul sărat al unui sat francez de pe malul mării, între zidurile unei mănăstiri italiene cu livezi de lămâi, apoi mai departe, în Lumea Nouă şi înapoi în Europa, cu un popas alături de arheologii care scormonesc după misterele piramidelor egiptene, cititorul este atras într-o atmosferă care învelește povestea craniului ca un giulgiu din cuvinte ocrotitoare.

Iubirile mistuitoare par una și aceeași, iar singurătățile personajelor seamănă cu nedumeririle acestui cap obligat să călătorească sute de ani într-o lume unde războaiele izbucnesc cu aceeași violență, răutatea și ignoranța surpă comunități, lăcomia ucide, iar bunătatea apare ca o lumină neașteptată și înduioșătoare, singura capabilă să schimbe cu adevărat destine.

Dar poate cel mai mare merit al romanului este că are poveste. Am găsit în el toate deliciile la care tânjeam citind romane recente pline de nedumeriri autobiografice și tristeți moderne, soluții de succes pentru vieți fericite sau, dimpotrivă, nevroze disecate și psihanalizate la rece și la sânge.

Dacă vreți să citiți drame de scriitori îngândurați și triști, nu e cazul să vă deranjați cu romanul Dianei Adamek.

Dacă, în schimb, vreți să evadați măcar pentru două zile din feed-ul de Facebook direct în poveste, deranjați-vă.

Fiți pregătiți pentru o aventură presărată cu prafuri din aripile fluturilor de noapte, multe secvențe ale descompunerii și o înțelegere tandră pentru fragilitatea acestei treceri prin lume la care suntem supuși cu toţii, deopotrivă oameni neştiuţi sau capete încoronate.

*

Diana Adamek, Adio, Margot, Editura Univers, 2017