O descoperire: Juan Gabriel Vásquez

Ce efecte pe termen lung produce un asasinat politic asupra unei naţiuni? Cum se modifică mentalităţile şi comportamentul în urma unui astfel de şoc colectiv?

Dar dacă e vorba despre omoruri care se îndesesc, dacă ele devin parte din cotidian, iar tu, anonimul, rişti oricând să nu te mai întorci acasă doar pentru că nimereşti pe aceeaşi stradă şi la aceeaşi oră cu un complot dus la îndeplinire?

Despre o asemenea atmosferă de teroare şi despre traumele conaţionalilor săi − traume care, în absenţa unor răspunsuri credibile, se moştenesc şi se transmit din generaţie în generaţie, alimentând teorii ale conspiraţiei şi legende locale, vreme de zeci şi zeci de ani – despre acestea scrie columbianul Juan Gabriel Vásquez în ambele romane care i-au fost traduse până acum în limba română: "Zgomotul lucrurilor în cădere" şi "Forma ruinelor".

*

Vásquez e o descoperire.

El are curajul să abordeze evenimente cu maximă notorietate în ţara sa – ceea ce am putea denumi mainstream istoric –, dar pe care nu le consideră defel locuri comune, dimpotrivă.

Se apucă şi le documentează cu minuţie de anchetator, indiferent că s-au petrecut în urmă cu un secol – cum este asasinarea, în 1914, a generalului Rafael Uribe Uribe (care l-a inspirat pe García Márquez în crearea personajului Aureliano Buendía) − sau mai recent, în timpul adolescenţei sale, precum atentatele puse la cale de Pablo Escobar în anii '80 şi în prima parte a anilor '90.

Vásquez îşi asumă, deci, misiunea de a afla tot ce se poate afla despre cele mai influente cauze ale nefericirii din ţara sa. Se ia la trântă cu elefantul din încăpere, nu doar cu propriii pitici.

(Şi nu poţi să nu te gândeşti la teama prozatorilor noştri de a se apropia de figurile şi momentele-cheie din istoria ultimilor 50 de ani, de unde şi lipsa unui mare roman despre Ceauşescu, revoluţie, mineriade sau acapararea statului.)

În "Zgomotul lucrurilor în cădere" − carte apărută în 2011 −, naratorul, tânăr cadru universitar, întâlneşte un bărbat singuratic, întors spre înăuntru, cu care începe să joace biliard şi despre care află că a făcut 20 de ani de puşcărie.

Iar povestea acestui bărbat, Ricardo Laverde, este poarta pe care scriitorul o deschide către fenomenul care i-a devastat ţara − cultivarea şi traficul de cocaină – şi a cărui anvergură noi, în Europa, o descoperim abia acum, datorită unor seriale cum e "Narcos".

E un fenomen care, la fel ca în cazul instaurării comunismului, nu lasă deoparte pe nimeni.

Eşti fie complice, fie victimă. Cine face pactul și cine are puterea de a refuza?

Cât de ispititoare este − pentru populaţia rurală, de pildă − perspectiva îmbogăţirii rapide? Sau pentru un pilot de avion, cum e Ricardo Laverde, cât de tentant poate fi gândul că, după câteva curse peste Caraibe cu aparatul burduşit de droguri, ar deveni milionar în dolari?

Cum se împacă fascinaţia post-mortem pentru regatul exotic creat de Escobar − la a cărui grădină zoologică, cu hipopotami, girafe şi alte creaturi nemaivăzute în Anzi, se mergea în excursie cu clasa −, cum se împacă, deci, amintirile adulţilor de azi cu spaima lor din tinereţe de a mai ieşi pe străzile din Bogotá, după ce puţinii politicieni care îndrăzniseră să îl înfrunte pe şeful cartelului din Medellín, precum ministrul de justiţie Lara Bonilla sau candidatul prezidenţial Luis Carlos Galán, fuseseră omorâţi în public?

Şi de ce asemenea crime, care modifică albia unei naţiuni, sfârşesc de obicei în dosare clasate?

La această întrebare se încumetă Juan Gabriel Vásquez în "Forma ruinelor", roman publicat în 2018.

De ce uciderea unui politician de la primul nivel al puterii nu este niciodată un caz limpede, ba chiar devine obiectul celor mai ramificate şi rezistente scenarii?

De ce un investigator de bună-credinţă, cum e tânărul avocat care asamblează probele privind căsăpirea generalului Uribe Uribe, este transformat, în cele din urmă, într-un inamic public?

Cine sunt ei, conspiratorii care, dincolo de epocă, rămân intangibili? − se întreabă prozatorul odată cu alter ego-ul său din roman.

Cum se poate ca asasinarea din 1914 a lui Uribe Uribe (în urma căreia sunt judecaţi doar executanţii, nu şi instigatorii) să se "repete" după decenii, în 1948, când un alt politician în care-şi pun speranţa milioane de oameni, Jorge Eliécer Gaitán, este eliminat tot în plină zi, în centrul aceleiaşi capitale?

De ce nimeni nu plăteşte pentru un omor ca acesta, care nu doar că blochează o versiune a realităţii, ci stârneşte, cum s-a întâmplat în Columbia, un domino cu sute de mii de morţi, pe care toţi cei născuţi de atunci încoace îl ştiu aşa: Bogotazo?

*

În "Forma ruinelor" − titlu inspirat de o replică din "Iulius Cezar", de Shakespeare: "Thou art the ruins of the noblest man / That ever lived in the tides of times" −, sunt memorabile curajul autorului de a chestiona istoria oficială şi răbdarea lui de săpător în timp.

Dar memorabil e şi un personaj, Carlos Carballo, care te duce cu gândul la galeria de indivizi detestabili a lui Dostoievski.

Carballo e conspiraţionistul obsedat de câteva enigme din trecut, a căror dezlegare o transformă în sensul ultim al vieţii sale.

Doldora de informaţii îndoielnice, el e surd la argumente contrare şi pasiv când e confruntat cu erori de logică, dar se dovedeşte a fi şi motorul acţiunii.

Carballo face posibilă investigaţia naratorului şi tot el este sursa principalelor dileme care stăruie după ce închizi cartea.

Spre lauda sa, Vásquez nu își condamnă personajul, ci îi dă şansa de a se justifica, de a se salva, de a-şi mărturisi în final secretul biografic care-l mână în această luptă lipsită de orizont, dar cu atât mai admirabilă − aceea de a insista, după zeci de ani, că adevărul despre o crimă politică nu este niciodată acelaşi cu varianta predată în şcoli, că oricând are rost să te întrebi cine a dat ordinul, dacă a existat un al doilea sau un al treilea trăgător, cum se explică morţile suspecte ale unor martori, de unde atâtea energii pentru a muşamaliza complotul şi cum se face că, din timp în timp, ca şi cum ar exista o reţetă infailibilă, acelaşi gen de lider este omorât şi aceiaşi "stâlpi ai societăţii" scapă nepedepsiţi.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează