"Murind cum trebuie, îţi dai sens vieţii"

Costică Brădățan este profesor universitar de filosofie în Statele Unite și, uneori, scrie texte de opinie în The New York Times. Unul dintre ele − In praise of failure (Elogiul ratării) − a stârnit ample dezbateri la momentul publicării sale, în 2013.

Recent, lui Costică Brădățan i-a apărut și în românește, la Humanitas, volumul "A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filosofilor", a cărui ediție originală, în limba engleză, a fost scoasă de editura Bloomsbury.

Am vrut să aflu de la el dacă eroismul de-a muri pentru o idee mai mișcă astăzi vreo inimă. Dacă mai este la modă sau cool.

Am sfârșit prin a vorbi despre produsul în care ne-am transformat în ultimii ani și care tinde să devină ceva tot mai îndepărtat de om, în esența lui.

*

− În eseul "In praise of failure", publicat în New York Times, vorbeați despre unele personaje din cartea pe care tocmai ați lansat-o la București. Cum ați ajuns de la tema ratării la tema morții pentru o idee?

Costică Brădățan: Să refac puțin contextul. În primul rând, cronologic, e invers: m-am ocupat mai întâi de acești autori, Lev Tolstoi și Ingmar Bergman, în cartea pe care ați menționat-o, și apoi am revenit la ei din alt unghi, în eseul respectiv.

Poate și din cauza background-ului meu est-european, acești artiști – Bergman, Tolstoi, Dostoievski – m-au marcat profund.

Sunt figuri de care nu poți scăpa: orice-ai face, oriunde te-ai duce, te lovești de ei. Ce vreau eu să fac, atunci, e să mă întorc la ei de fiecare dată altfel – mi se pare că așa-i înțeleg mai bine.

În eseul din 2013 și în cartea la care lucrez acum − care, de altfel, se bazează pe acel eseu și poartă același titlu −, o să revin la ei în alt mod decât i-am prezentat în volumul "A muri pentru o idee".

Cartea despre care vorbim acum, însă, nu e despre eșec. E vorba chiar despre un fel de reușită: ce poți să faci cu viața ta, cum să-ți transformi precaritatea, fragilitatea, într-o izbândă.

În miezul cărții e situația unui filosof care, într-o bună zi, e pus să aleagă între a rămâne fidel propriilor idei și, astfel, a muri sau a-și trăda propriile idei și a rămâne în viață. Foarte simplu, nu?

Este, de fapt, o dilemă extraordinară, care îi împinge pe filosofii despre care vorbesc în carte să facă o alegere radicală, și să prefere o moarte violentă unei vieți, în opinia lor, nedemne.

Dar e o moarte fertilă – o ratare, dacă o putem numi așa, creatoare –, fiindcă ceea ce urmează e o strălucită carieră postumă. În posteritate, oamenii ăștia ajung să fie priviți ca fondatori de tradiții și mișcări filosofice.

Socrate, primul filosof-martir, e văzut ca fondatorul filosofiei europene însăși. Filosofii aceștia, așadar, pot să răstoarne complet situația și să scoată maximum din ea.

− Vorbiți despre moarte în niște termeni cu care oamenii nu sunt obișnuiți. De obicei, moartea e ceva groaznic, de care ne ferim și despre care, în general, nu prea vorbim. Din ce perspectivă am putea s-o privim pentru ca ea să devină o semnificație?

− Moartea e, într-adevăr, ceva groaznic. Este o experiență urâtă, brutală. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să vorbim despre ea.

Dimpotrivă, trebuie s-o facem, să ne apropiem constant de subiect şi să-l îmblânzim – pentru că, la urma urmei, moartea e ceva sălbatic, de necontrolat, de nestăpânit.

Abia astfel putem produce o schimbare semnificativă în noi înșine. Altminteri vom muri prost și, în felul ăsta, vom fi și trăit prost. Cele două – cum să mori și cum să trăiești – se leagă, vedeți.

În carte schițez o istorie a filosofiei ca artă de a trăi, dar, la limită, această artă reprezintă, de fapt, o artă de a muri. Murind cum trebuie, îți dai sens vieții.

− Cartea este o suită de povești ale unor filosofi care mor pentru ideile lor. Ei mor pentru idei sau pentru ceea ce ei consideră a fi Adevărul? Credeți că adevărul mai este o idee pentru care să mori în acest secol?

 E și o chestiune de optică la mijloc. Trebuie să vă spun că titlul ăsta, "A muri pentru o idee", a fost alegerea editurii Bloomsbury, care a publicat ediția originală, engleză, a cărții.

Eu am avut altă idee, dar ei au venit cu argumente și am cedat. Propunerea mea inițială era: "Filosofia ca artă de a muri". E o chestiune de nuanță, la urma urmei, dar una care trebuie precizată.

− N-ați vrut să muriți pentru titlul dumneavoastră...

 Hahaha! E ușor înșelător, nu-i așa? De fapt, în tradiția de care mă ocup în carte, nu se moare neapărat pentru o idee anume, ci se moare pentru un anumit tip de existență etică și intelectuală.

Oamenii ăștia mor, de fapt, pentru ideea de coerență cu ei înșiși. Trebuie să-ți păstrezi integritatea, să rămâi întreg, adică să nu-ți fie gândirea una și fapta, alta.

Când cele două sunt în acord se cheamă că ai "integritate". Și asta mi s-a părut important.

În carte sunt mai multe cazuri de oameni care își rămân fideli lor înșiși. Chiar dacă contextele în care au trăit și murit au fost diferite, preocuparea lor majoră a fost aceeași: să nu-ți trădezi biografia, proiectul filosofic.

Când am scris cartea, am avut senzația că scriu numai despre trecut, că tot ce scriu e o chestiune istorică, la urma urmei.

Sunt povești interesante, înălțătoare, dar de natură istorică – astăzi nu se mai întâmplă așa ceva, nu-i așa?

Între timp, în ultimii câțiva ani, s-au petrecut mai multe lucruri ciudate, neașteptate, care m-au făcut să îmi schimb puțin ideile.

În afară de dictaturile tradiționale, se instituie sisteme politice abuzive în multe locuri în lume,chiar în societăți tradițional democratice.

Nu e vorba aici despre o dictatură în adevăratul sens al cuvântului, dar tentația rămâne și se poate ajunge la o dictatură propriu-zisă dacă nimeni nu face nimic.

Mi se pare că populismul, de pildă, din unele țări europene, dar și din SUA, conține în el germenii totalitarismului.

Exploatat cum trebuie, fără o opoziție coerentă, populismul poate duce la forme politice dictatoriale. Și atunci tema mea de lucru re-devine brusc importantă.

Asta face ca lumea să citească cartea în cheie politică. Înainte să vin la București, am fost în Turcia, pentru lansarea traducerii turcești.

Ei bine, acolo cartea a fost citită în cheie politică. Lumea a venit la lansare cu așteptări politice. Oamenii voiau să găsească în carte un fel de program politic, ceea ce, de fapt, cartea nu și-a propus să ofere. Dar așteptările astea sunt grăitoare, nu?

− De fapt, dumneavoastră propuneți în carte cinci soluții de viață exemplară, printr-o moarte exemplară.

Într-adevăr. Evident că mai mulți oameni au murit pentru credința lor, nu doar cei cinci din carte: Socrate, Hypatia, Thomas Morus, Giordano Bruno și Jan Patočka.

A trebuit, însă, să aleg un număr finit de cazuri, altfel proiectul ar fi devenit oarecum greoi.

− O să mai vedem oameni care mor pentru adevăr?

 Ține, până la urmă, de umanitatea noastră să se întâmple asta. Știu, poate părea un pic cinic să spui: "Da, vor mai muri și alții". Dar tentația asta de a protesta "până la capăt", de a face gesturi radicale, a existat tot timpul în istorie, și în cele mai diverse culturi.

La rigoare, protestul ăsta radical înseamnă că cineva e dispus să moară pentru ceva mai înalt decât propriul lui sine mărginit.

− În Europa se va mai muri, la un moment dat, pentru democrație, de pildă?

 Ironia face ca primul dintre eroii mei, Socrate, să fi murit într-o societate democratică – cât de democratică putea fi în contextul istoric dat.

Socrate a fost ucis chiar de... democrație. Totul a fost perfect legal, de altfel, iar, procedural, judecata nu a avut fisură. Socrate a fost condamnat la moarte în chip legal, după legi instituite democratic.

Vedeți, o chestiune pe care o ridic în carte este aceea că, în toate aceste cazuri de morți martirice, e nevoie de o conspirație de factori.

Bustul lui Socrate din Muzeul Vaticanului.

Nu ajunge doar să moară un om ca să apară un martir.

Mai e nevoie, de exemplu, și de sensibilitatea etică a celor din jurul lui.

Și de un povestitor, un martor cu harul povestirii, care să ducă povestea mai departe. Sunt foarte multe cazuri în care oamenii au murit, practic, degeaba.

− Dar pentru... ştiu eu, veganism, de pildă, vă închipuiți pe cineva să moară?

 Asta ar fi o moarte destul de stranie, nu? Veganismul se bazează, în mod esențial, pe non-violență, e un mod eminamente pașnic de a te plasa în lume.

Să ajungi să mori o moarte violentă pentru asta ar fi o situație absurdă. Pe de alta parte, noi nu putem controla ce se întâmplă.

De cele mai multe ori, stăm deoparte, privim și încercăm să înțelegem. Cele mai importante lucruri se petrec în pofida noastră, fie că ne place, fie că nu. Dacă tot nu putem face nimic, atunci măcar să nu ne scape semnificația lor, să le pricepem cât de cât.

− Vorbiți la un moment dat, în carte, despre creația de sine și sinele ca operă. Mai este acest lucru de interes azi, când suntem înconjurați de tehnologie din toate părțile, toată lumea își postează selfie-uri și totul e o comunicare de sine? Sau lumea de azi e deja produsul acestei idei?

 De fapt, ce se întâmplă acuma vine la capătul unui proces istoric care durează de câteva sute de ani – eu îi stabilesc originea undeva în Renaștere.

Acum s-a ajuns, evident, la forme aberante, dar, la rigoare, vorbim despre același proiect istoric de creație de sine.

Însuși cuvântul selfie trimite direct la acest proiect. Mi se pare însă că proiectul inițial – grandios, îndrăzneț – a fost deturnat de o complicată mașinărie capitalisto-tehnocratică: nu mai e vorba acum despre creație de sine, ci de exhibiționism gol – de fapt, e o renunțare la sine.

Totul e pregătit, la îndemână, ți se oferă până și bățul acela (selfie stick) − practic, tu nu mai trebuie să faci nimic, nu mai poate fi vorba despre nici o creativitate la mijloc: sistemul face totul.

Centrul creației de sine, în paradigma clasică, era căutarea autenticității: imperativul era să fii tu însuți. Acum suntem orice altceva decât noi înșine.

Nefiind nimic anume, ne copiem unii pe alții, ne reproducem la infinit disperarea și singurătatea, și apoi o postăm pe Facebook.

Astfel ne livrăm, de bună voie și nesiliți de nimeni, unui sistem care ne devorează și ne transformă în marfă.

De fapt, cineva care ar vrea azi cu adevărat să se creeze pe sine ar trebui să stea departe de Facebook, și de toate celelalte.

28 martie, Bucureşti. Costică Brădăţan semnează autografe pe volumul "A muri pentru o idee".

− Ați menționat cuvântul marfă...

 Da, devenim cu toții o marfă. Crezi că ai un cuvânt de spus, că ai o voce, te ascultă lumea... Nimic mai fals: nu ești utilizator, ci utilizat.

Mașinăria asta, mult mai mare decât putem noi concepe și pricepe, te golește de viața proprie și te transformă în cu totul altceva.

Cum s-a văzut foarte bine nu demult, creația de sine e ultimul lucru la care s-au gândit cei ce au creat Facebook.

− De fapt, noi ne transformăm în marfă?

 Așa e, ne-o facem singuri. Nu te obligă nimeni să-ți faci cont pe Facebook, dar toată lumea își face, nu poate scăpa presiunii.

− În contextul acesta, al rețelelor de socializare, în care ne transformăm în marfă, mai este cunoașterea de sine o miză?

 Mi se pare că tocmai acum cunoașterea de sine e mai importantă ca niciodată. Sigur, nu mai e la modă, nu mai e practicată cum trebuie, dar mie mi se pare că rămâne singura soluție.

Știu, tot ce spun sună radical, și întoarcerea în timp nu mai e cu putință. Nu vreau să par pășunist ori utopic. Dar există soluții.

Ceea ce faci poți să faci cu prudență, să-ți păstrezi opțiunile, autonomia și personalitatea fără să fii devorat de rețea.

Ca orice tehnologie, şi Facebook-ul poate fi folosit în tot felul de scopuri.

− Deci, până la urmă, este tot responsabilitatea noastră cum alegem să folosim tehnologia?

 Cum se întâmplă adesea, tehnologia s-a mișcat mai repede decât capacitatea noastră de înțelegere. Mintea noastră a rămas în urma evenimentelor.

Abia acum începem sa ne dăm seama, de exemplu, de unele implicații mai adânci ale rețelelor de socializare – de exemplu, de manipularea politică la scară enormă pe care o fac cu putință.

Toate acestea erau acolo de la bun început, evident, dar noi abia acum începem sa înțelegem.

− Pentru că nu înțelegeam foarte bine cum funcționează mintea noastră?

 Sau pentru că nu vrem să înțelegem până la capăt ceea ce ne displace. Alții au înțeles mai repede și mai bine – cei de la Cambridge Analytica, de exemplu.

− Spuneţi în carte că s-ar putea ca filosofia să înceapă cu rușinea, nu cu mirarea. Cum se aplică asta la lumea în care trăim, unde rușinea e un sentiment aproape absent, o amintire clasică?

Acolo eram ușor ironic, însă doar ușor. De fapt, cred în ideea asta. Sentimentul rușinii este important pentru că te trezește – o experiență filosofică foarte importantă.

Te rușinezi de ce-ai făcut și în momentul ăla te vezi dintr-odată drept insuficient: ceva îți lipsește, ești o persoană care lasă de dorit. Și golul ăsta te poate pune în mișcare.

Sentimentul rușinii rămâne foarte important, el face parte din arhitectura ființei umane. Rușinea ține de programarea noastră emoțională ultimă.

"Sentimentul rușinii este important, pentru că te trezește. Te rușinezi de ce-ai făcut și în momentul ăla te vezi dintr-odată drept insuficient: ceva îți lipsește, ești o persoană care lasă de dorit. Și golul ăsta te poate pune în mișcare".

− Dacă ne uităm la sfera publică, în momentul în care un politician minte, poate să vină repede comunicatorul lui și să spună: nu a mințit, a prezentat o realitate alternativă! Tocmai pentru a-l proteja de rușine.

 E adevărat, dar asta ține si de cultura respectivă. Într-o țară nordică, de exemplu, e mai greu să se întâmple așa ceva. Și mai ține și de educația oamenilor: generația următoare s-ar putea să nu mai înghită orice.

− Există câteva seriale la modă în care oamenii își transferă conștiința dintr-un trup într-altul – un soi de nemurire. Putem să ne închipuim o viață fără de moarte?

 Ideea e veche, evident, ea există în culturi străvechi. Reîncarnarea, faptul că ceva rămâne după moarte și se transmite în alte corpuri e o banalitate în lumea budistă sau hindusă, de exemplu, chiar dacă, pentru noi, e ceva destul de exotic.

Pe de altă parte, e și o parte nouă aici, o chestiune de fantasmă, de dorință nerealizată și irealizabilă.

Se vorbește tot mai mult despre o transformare a omului în altceva, despre o îmbunătățire a omului. Și atunci vom fi post-oameni, post-umani.

− Un fel de cyborgi?

 Da, "îmbunătățiți" într-un fel sau altul. Datorită ingineriei genetice sau a unor implanturi, mintea noastră va funcționa, asta ar fi ideea, cu precizia și viteza unui computer; memoria ne va fi lărgită indefinit, iar viața, prelungită la nesfârșit. Ni se va lua de atâta perfecțiune.

Dezbaterea e interesantă până la un punct, dar mă întreb: ce fel de oameni vom mai fi atunci? Ce fel de dezbateri pot să aibă niște mașini între ele?

Pe de-o parte, mi-e pur și simplu greu să mă gândesc la așa ceva, iar pe de altă parte, mi-e frică. Pentru că vorbim despre cu totul altceva, despre o cu totul altă formă de umanitate.

− Dacă ne uităm înapoi în timp, de pildă în Renaștere: credeți că unul ca Giordano Bruno ar fi spus același lucru despre civilizația noastră de acum?

 Da, e foarte bună întrebarea. O parte din ce se întâmplă astăzi a fost imaginat încă de atunci. Aparatele de zbor năzărite de Leonardo da Vinci puteau fi văzute la vremea respectivă chiar așa, cam cum îi vedem noi pe cyborgi astăzi.

Giordano Bruno.

La rigoare, există un anumit orizont înlăuntrul căruia operăm – gândim, visăm și imaginăm –, un orizont care nu e bătut în cuie, care e împins ușor-ușor de către fiecare generație.

Întrebarea este: cât de mult poate să se lărgească acest orizont înainte ca noi să ne transformăm în cu totul altceva?

− Ce voiam să spun este că noi judecăm intervenția tot mai intensă a tehnologiei în viața noastră în termeni de bine și rău. Privit din perspectiva asta, dintr-un trecut mai îndepărtat, voiam să știu dacă credeți că noi, acum, suntem într-un viitor bun sau rău față de cum își închipuiau ei umanitatea.

 Dar cine definește binele și răul? Pe linia tradiționalistă, fie ea păgână sau creștină, mult din ceea ce vedem acum în jur e "rău", nu? Dar în dezbaterile de azi, linia tradiționalistă nu mai înseamnă mare lucru.

Definițiile binelui și răului sunt oferite acum chiar de cei implicați în joc: de producătorii de tehnologie, de exemplu, de industriile vizate de acele dezbateri.

În nevoia de a-și spori profiturile, ei vor redefini binele si răul dupa cum le va cădea la îndemână.

"Aparatele de zbor năzărite de Leonardo da Vinci puteau fi văzute la vremea respectivă chiar așa, cam cum îi vedem noi pe cyborgi astăzi. La rigoare, există un anumit orizont înlăuntrul căruia operăm – gândim, visăm și imaginăm –, un orizont care nu e bătut în cuie, care e împins ușor-ușor de către fiecare generație. Întrebarea e: cât de mult poate să se lărgească acest orizont înainte ca noi să ne transformăm în cu totul altceva?".

− Pentru că ei nu ne dau niște definiții, ci niște poziționări pe piață.

 Exact! Logica lor se mișcă între profitabil și neprofitabil. Și atunci promovăm nu ceea este bun, ci ceea ce aduce mai mult profit. Aici e vorba despre o logică economică, din care etica lipsește cu desăvârșire.

− Putem spune că s-a produs un soi de dislocare a cuvintelor pe care le punem în centrul existenței noastre? Am luat niște termeni precum adevărul și etica și i-am înlocuit cu o logică economică?

 Ceea ce se întâmplă e că tu nu ai nevoie neapărată de un anumit produs, dar îl dorești pentru că alții îl au deja. René Girard să trăiască!

Și atunci, evident că e vorba despre o înstrăinare de sine: tu nu mai ești tu, ci alții. Nu altcineva anume, ci alții, în general.

Eşti o entitate străină și opresivă care nu încetează să-ţi domine viața și să-ți dicteze alegerile. Ăsta e secretul marketingului, îmi imaginez.

− Să fii ceilalți?

 Da, un celălalt dezirabil, asa cum îl și arată reclama: un bărbat frumos, o femeie frumoasă, o personalitate interesantă, "glamoroasă" etc.

Dacă îți cumperi produsul pe care îl promovează ei, de fapt nu cumperi doar produsul, ci și apartenența iluzorie la modul lor de a fi, cumperi un pic din ființa lor.

− În ce moment al vieții ați început să vă gândiți serios la tema ratării?

− Păi, ca român, te gândești la ratare cam de când te naști. Lăsând gluma la o parte, nu-mi dau seama de când anume, au fost mai multe episoade. Iar după ce am început să lucrez la carte, nu m-am mai oprit.

− Poți să și eșuezi cu succes?

- Mi se pune mereu întrebarea asta, mai ales când prezint cartea undeva: "Ar trebui să eșuezi ca să ai cu adevărat succes cu ea! Dacă n-ar ieși nimic, abia atunci ai reuși".

− Adevărul este că trăim într-o societate care ne învață că dezirabil este succesul. Nu știm cum să gestionăm eșecul.

 Dar eșecul este mai palpabil, mai la îndemână decât succesul. E peste tot.

Succesul e iluzoriu, vine și pleacă, pe când eșecul e real, stă cu noi, nu pleacă niciunde. Și atunci, e vital să înțelegi cât mai bine ce înseamnă, de fapt, a eșua.

Căci dacă nu știi să ratezi, ratezi și mai mult. Ca și cu moartea: dacă nu știi să o trăiești, pierzi mult mai mult.

Filozofii din cartea "A muri pentru o idee" cred că e mai grav să eșuezi în moarte decât în viață.

Trebuie să-ți înțelegi finitudinea, să-ți întâmpini moartea, să ți-o apropriezi. Trebuie să-ți mori moartea proprie, nu alta. Altfel îți ratezi nu doar moartea, ci și viața.

*

Costică Brădățan are 47 de ani și este profesor de studii umaniste la Texas Tech University din Lubbock (statul Texas), precum și profesor onorific de filosofie la Universitatea Queensland din Australia.

Este absolvent al Facultății de Filosofie de la Universitatea București și doctor în filosofie al Universităţii din Durham.

A publicat două volume de eseuri și numeroase studii în presa națională și cea de specialitate din SUA.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează