Mennoniții: fuga de lume şi slujirea oamenilor

Fotografii din albumul "The Mennonites" al lui Larry Towell.

Îmi plac cărțile cu poze. Îmi plac autorii care umblă ca pe sârmă între două medii geloase: fotografie și scris. E un miracol cum de le pot împăca. Am un raft întreg cu asemenea lucrări de anvergură, dintre care unele au necesitat ani întregi de muncă.

E o bucurie că printre acestea se regăsesc și câțiva autori români. Uneori, în serile lungi de toamnă mă întorc la aceste albume-spectacol ca la niște pietre de hotar. Și mă minunez. Iar cum nu e frumos să te minunezi de unul singur, iată, îmi împărtășesc mirarea cu voi.

Larry Towell e un canadian de pe lângă Ontario, care a ajuns la scris și fotografie venind dinspre muzică și poezie. Pe cartea lui de vizită, imediat sub nume, scrie Human Being.

Towell a avut norocul să dea peste un ciudat grup etnic, al mennoniţilor, taman în fundul curţii de la ferma lor întinsă pe multe hectare, unde tatăl lui avea un mic service auto.

Acolo, pentru un salariu mizer, David Redekkop făcea curat în micul atelier, iar la sfârşitul zilei îşi sprijinea mătura de perete şi pleca într-un pick-up rablagit, fără numere de înmatriculare, înspre casă, unde îl aşteptau soţia Sarah şi cei nouă copii.

Marginalizaţi, fără pământ, zilieri te miri pe unde, semi-analfabeţi şi lipsiţi de asistenţă medicală, mennoniţii trăiau pe bună dreptate din mila Domnului.

I-a trebuit lui Towell cam un an de răbdare ca să le câştige încrederea, iar în ziua când Sarah şi-a ridicat fusta ca să-i arate o cicatrice undeva, deasupra genunchiului, a ştiut că devenise unul de-al casei.

Între 1990 şi 1999, Towell s-a cufundat adânc în acest proiect şi, nu de puţine ori, a făcut pe şoferul pentru mennoniţii bântuind între Canada şi Mexic – un fel de Moise rătăcind în pustie pe un drum circular către o Ţară Promisă, unde curge lapte şi miere, dar care refuză cu obstinaţie să se lase cucerită.

Familiile la care doarme nopţile și la masa cărora mănâncă sunt prea numeroase ca să fie amintite. Un lucru e cert: deşi, cultural vorbind, mennoniţilor nu le place să fie imortalizaţi pe peliculă, Towell devine un insider şi, din această postură de privitor privilegiat, alege ce anume să fotografieze, să scrie şi să transmită mai departe.

Şi ceea ce face devine foarte interesant, fiindcă el alege cu bună ştiinţă nu să nareze − ar fi fost prea previzibil −, ci construieşte lumea mennoniţilor oarecum prin ricoşeu, din detalii alese cu foarte multă grijă şi tandreţe.

În locul lucidităţii, analizei şi explicaţiilor elaborate, alege să se cufunde pur şi simplu în vieţile oamenilor şi să înregistreze cu sinceritate doar emoții, stări şi senzaţii.

Cu alte cuvinte, Towell alege ca unelte de lucru subiectivismul, experienţă personală directă, intimitatea, empatia și inteligența emoțională.

Dar cine sunt deci mennoniţii, obiectul acestui vast proiect care a necesitat 10 ani de fotografiat şi unul de scris? La fel ca şi amishii sau hutteriţii, mennoniţii sunt un grup etnic ce descinde dintr-o ramură a Reformei din Ţările de Jos, purtând denumirea de anabaptişti, adică oameni care practicau botezul creştin la o vârstă adultă.

Denumirea lor vine de la Menno Simons (1496-1561), unul dintre liderii acestei mişcări, care s-a definit teologic şi ideologic pe la mijlocul secolului al XVII-lea.

Povestea lor e mai complicată şi mai încâlcită chiar decât traseul lor geografic, care, din pricina persecuţiei, îi poartă din Ţările de Jos în Prusia, apoi în Rusia, Canada, America, Mexic, Etiopia şi chiar Bolivia sau Paraguay.

De fapt, după ultimele statistici din 2006, se pare că mennoniții sunt risipiţi în 51 de ţări. E istoria unui popor nu mai numeros de 1,5 milioane de oameni, care fug cu încăpăţânare de o lume rea, degradată, ispititoare, care îi marginalizează şi, nu de puţine ori, îi exploatează.

Fiindcă provin dintr-o ramură radicală a Reformei, ei nu se sfiesc să afişeze acest radicalism.

Sunt reticenţi la orice asalt al tehnologiei, se îmbracă modest şi distinct, se căsătoresc doar în cadrul grupului, au o grămadă de copii şi urmează cu sfinţenie perceptele biblice, interpretate de la amvon de către pastori şi bătrâni ai cultului lor.

Trăiesc în umbra unor liste nesfârşite de reguli care, între noi fie vorba, au prea puţin de a face cu harul mărinimos al lui Hristos şi, poate de aceea, unii dintre ei, mai slabi de înger, îşi iau câmpii sau se apucă de băut.

Altfel, sunt deopotrivă pacifişti şi slujitori – trăiesc acolo unde lumea are nevoie de ei, muncind cu ziua în agricultură sau pe la ferme. Pendulează într-o permanentă tensiune, între fuga de lume şi slujirea acesteia.

Mennoniţii încearcă în continuare să fugă de lume baricadându-se în bisericile lor austere, unde stau pe genunchi şi se roagă, cerşind ploaie peste ogoare, pâine la prunci şi fân pentru vite.

Au chiar un Comitet al dezastrelor şi prin urmare, sunt prezenţi oriunde are loc vreo calamitate, pentru a face voluntariat. Comunitate, dreptate, pace, credinţă, smerenie, simplitate şi slujirea aproapelui sunt cuvintele care îi pot defini foarte pe scurt.

Bisericile locale sunt cele care decid gradul de deschidere spre lume, folosirea telefoanelor sau a curentului electric. Grupurile cele mai tradiţionaliste, numite şi old colony, încă mai vorbesc un dialect german numit Plautdietsch şi se rezumă la aceleaşi garderobe şi meniuri din secolul al XVII-lea.

Fotografiile pe film alb-negru din albumul lui Towell sunt cioburi, piese disparate dintr-un puzzle, frânturi de memorie, stări şi senzaţii lăsate cu bună ştiinţă într-o voită ambiguitate.

Cu fiecare imagine pe care o parcurgi, simţi prezenţa autorului foarte aproape de subiect; el este cel ce ştie, a fost acolo, a trăit intens, inima i-a bătut mai repede şi, cu toate acestea, nu se rezumă la nişte constatări fotojurnalistice seci, ci invită receptorul să devină co-participant la ceea ce se vede.

Starea de spaţiu vast, ameninţător şi plin de deznădejde în care sunt aruncaţi o mână de oameni marginalizaţi e tocmai starea degradantă a lumii în derivă de care aceştia încearcă să scape. Fie că sunt livezi, câmpuri nesfârşite de legume sau lanuri de porumb, ele spun aceeaşi poveste.

Deşi majoritatea imaginilor sunt făcute în coloniile din Mexic şi Canada, regăseşti în ele, uneori chiar frapant, aceeaşi disperare mută din fotografiile americane ale lui Robert Frank.

Apoi sunt obiectele, de obicei cele ce se află pe masa din bucătărie: farfurii, linguri, pahare, firmituri de pâine, un ceainic sau nişte chifle puse pe pat. Modul în care cade lumina pe ele amintește de acea melancolie specifică naturilor moarte din pictura flamandă.

Dincolo de reproducerea minunată a fotografiilor, de măiestria cu care e construită cartea, mai este şi textul, care joacă un rol esenţial în economia întregului proiect. Towell scrie foarte bine. Scrisul lui, la fel ca fotografia lui remarcabilă, nu e decât pe alocuri narativ, în rest e o combinaţie de suprarealism, flux al conştiinţei ca la Faulkner şi realism magic de tip Márquez.

Paradoxal, produsul finit este o simplă constatare a lucrurilor, dar una impregnată de multă poezie. E greu de descris modul în care pune Towell lucruri pe hârtie, aşa că am ales să traduc, cât am putut mai bine, câteva pasaje care îmi plac în mod deosebit.

"Uşa de la intrarea casei cu două camere a lui Cornelius şi a Annei Klassen e bătută de soare şi vânt, de iubire şi tristeţe. De-a curmezişul unui pat aflat la doar câţiva centimetri de masa din bucătărie dorm trei copilaşi. Podeaua este acoperită de coji de arahide amestecate cu chiştoace de la ţigările lui Cornie.

O sobă cu lemne improvizată murmură în timp ce pe afară luna moare. Pe o etajeră se află un lighean cu smalţul sărit, deasupra căruia atârnă un prosop gri, murdar şi umed în mijloc, de la multe mâini mici.

Deasupra prosopului, un fluture de hârtie ce adastă pe minutarul unui ceas cu cuarţ se preumblă în cerc, dând târcoale timpului. Pe o masă din pal melaminat zace un avocado despicat în două, din care sâmburele lipseşte. În loc de inimă nu e decât o gaură neagră."

"Un altar improvizat mărturiseşte despre locul în care cineva şi-a pierdut viaţa într-un accident de maşină, la intersecţia cu autostrada 49. Aici se termină catolicismul. Aerul tremură înghiţind o îmbucătură de spini de cactus şi crengi uscate. Cu degete moarte, tufele de mure ţin pământul laolaltă, să nu se fărâme.

Dincolo de un câmp al umbrelor, praful se ridică dindărătul tractorului ce aparţine unui om care este căsătorit cu pământul şi cu acest loc. Opreşte motorul şi coboară pe câmp. Cu mâinile ridicate spre cer, dansează ca o sperietoare de ciori. Trupul şi duhul una sunt."

"Betty îl iubeşte pe Frank aici şi doar aici, iar el, la rândul lui, o iubeşte aici unde se află, fiindcă aici trăieşte ea şi aici trăieşte el şi aici e singurul loc unde se întâmplă absolut tot ceea ce contează pe lume.

Căsătoria ei e aidoma unei lungi zile în care foamea e lăsată cu gura căscată de către pâinea cea de toate zilele ce se află întotdeauna pe masă şi e mereu îndestulătoare.

Iar iubirea lor este ca o rază de soare ce se reflectă într-o baltă răsărind dintre noroaie din care câinele lipăie de parcă ar fi cupa de împărtăşanie a naturii, ceea ce chiar este, fiindcă Hristos a murit pentru fiecare şi în acelaşi timp a murit pentru noi toţi şi pentru toate lucrurile. Amin."

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează