Memoriile unui scriitor homosexual din prima generație născută în România Mare

"În cei 20 de ani de la eliberarea Ardealului de sub pajura cu două capete, în sfârșit istoria își arată fața luminoasă, dovedind că și românii au o stea a lor care poate străluci fără întrerupere. Aceste simțăminte triumfaliste aparțineau generației mele, născută și crescută în România Mare, căreia i se inculcase credința în trăinicia victoriei reparatoare a vitregiilor trecutului".

Memoriile lui Ion Negoițescu, critic literar, poet și eseist, au fost reeditate de editura Humanitas în 2017, în apropierea Centenarului Marii Uniri. Şi poate că nu există moment mai bun pentru a ne aminti şi a celebra o Românie cu care am pierdut aproape orice legătură.

În paginile cărţii, România interbelică se descoperă cititorului ca aflându-se în același țesut social și cultural cu celelalte țări europene.

E o societate care își comandă cărți de la Paris și aparate radio din Germania, merge la teatru și la operă, ascultă muzică simfonică și își face vacanțele "la băi", în țară, într-o zumzăială de cunoștințe și rude neobosite în a dezbate politică, artă și literatură.

Vorbim, desigur, despre o clasă de mijloc care ocupă apartamente spațioase și comode în centrele marilor oraşe. Pentru că, de fiecare dată când tânărul Negoițescu ajunge la periferie sau la țară, se lovește de o sărăcie cruntă, dublată de mizerie și boală.

Este, totuși, perioada în care un adolescent, fiu al unui ofițer de carieră stabilit la Cluj, pe strada Kogălniceanu (una dintre cele mai frumoase din centrul orașului), își permite să-și comande cărți de la faimoasa editură franceză Gallimard și să aștepte, emoționat, momentul în care le va tăia paginile cu un stilet special: "Cine ar mai avea azi răgazul pentru asemenea plăceri, în cazul că editurile nu ne-ar oferi paginile gata tăiate?"...

Acest tânăr citește Kierkegaard și Heidegger în franceză, dar se declară îndrăgostit și de poezia lui Mihai Beniuc, contemporan al său. E fascinat de romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, devorează D'Annunzio și are fantasme cu dansatoarea Ida Rubinstein.

Dedesubtul acestei dantele artistice, creşte conștiința băiatului, și apoi a adolescentului, că este diferit, că îl animă dorințe pe care nu le recunoaște la colegii săi de joacă.

Dar totul este cufundat într-o strălucire diamantină, nevinovată: de la jocul "de-a operația" cu o vecină care se dezbracă în fața copiilor din curte și apoi se lasă pipăită, până la primele apropieri de ordonanțele tatălui său − experiențe homoerotice care, uneori, devin extatice pentru fostul băiețel.

Nostalgia cu care, la bătrâneţe, autorul îşi revede copilăria, traversând zeci de ani înapoi în timp, poartă o aură de fericire. Însă numai aceste amintiri cu prieteni, jocuri și curţi misterioase, numai bune pentru a fi descoperite, poartă pecetea luminiscenței.

Autorul își notează cu o amărăciune la fel de intensă lipsa de iubire din familie, lipsa atingerilor şi a gesturilor de afecțiune părinteşti. De pildă, îşi aminteşte slăbiciunea mamei sale, care îl naște prin cezariană și căreia e necesar să-i fie extirpat un sân din cauză că nou-născutul refuză să sugă.

De fapt, ceea ce traversează aproape electric cele două capitole de memorii ale volumului este o sinceritate debordantă, dublată din loc în loc de efuzii curate și entuziaste.

Ion Negoițescu i-a avut ca profesori, printre alţii, pe Lucian Blaga și pe I.D. Sârbu. Sursa foto: Wikimedia

Vorbim, totuși, despre o generație născută și crescută la focul aspru al visului îndeplinit − o Românie Mare.

Toate acestea se reflectă în pasiunile unui licean care își descoperă pulsiunile erotice tot mai puternice, fără să știe că nu este singurul de felul său, așa cum își închipuie.

Veți regăsi în paginile cărţii portretele unor mari intelectuali români surprinși în glorie, înainte ca regimul comunist să caute a-i reduce la simple numere din dosarele de urmărire.

Veți putea strecura un ochi curios în lumea culturală efervescentă dinaintea celui de-al doilea Război Mondial; aici, Negoițescu e mult mai pasional și deschis decât, de pildă, Mihail Sebastian.

Dar poate mărturia cea mai autentică a volumului este cea a propriei suferințe:

Când iubesc și nu sunt iubit, sufăr, văzând în indiferența și cruzimea ființei iubite un semn al inferiorității față de mine. Atât de mare e această suferință, încât îi spun: iubește pe altcineva așa cum ar trebui, cum aș vrea să mă iubești pe mine. Și, dacă lucrul s-ar întâmpla, dacă la îndemnul meu ființa iubită ar revărsa întreaga dragoste, sub forma sacrificării, asupra altcuiva, aș muri de gelozie, dar aș muri fericit.

După instalarea comunismului, Ion Negoițescu este arestat din cauza caracterului decadent al poemelor sale. Este încarcerat la Jilava trei ani, apoi eliberat.

După anii '60 poate să publice din nou, însă în condiții umilitoare. Este șicanat de Securitate și supravegheat. În 1977 i se alătură lui Paul Goma în solidarizarea cu Carta 77.

Este șantajat și anchetat din cauza orientării sale homosexuale, și își dezminte sprijinul oferit lui Goma. Mai târziu, în anii '80, părăsește România și se stabilește la München, de unde nu mai revine niciodată.

Straja dragonilor, autobiografia în care își mărturisește cu seninătate și bucurie atât orientarea sexuală, cât și pasiunile literare ori suferințele, este publicată pentru prima dată în 1994, după un an de la moartea sa.

*

Ion Negoițescu, Straja dragonilor. Memorii 1921-1941, ediţia a II-a, Editura Humanitas, 2017