Lacrimi de copii și balene pe Tamisa

Alături de debutanta Isaure Multrier, Vincent Lacoste construiește, în "Amanda", un rol care îi cimentează poziția între tinerii actori francezi ai momentului Foto imdb.com

Plânsetele copiilor au fiecare tonurile lor aparte și apasă cu precizie pedala reacției adulților. Însă, spre deosebire de strigătul înciudat, ritmat de bătaia din picior, sau de urletul de durere de după un genunchi bine julit, ale căror cauze sunt relativ ușor de recunoscut pe linie fizică și politică, există unul mai tulburător, a cărui declanșare spontană te pune în mare dificultate: lacrimile care curg pentru ceva ce nu poate fi pus în cuvinte.

Ca primele coșmaruri când încă nu ai învățat ce-s visele. Ca acel sentiment difuz al unei pierderi pe care nu îl poți explica, pentru că, la fel, nu ai învățat cuvintele pe care să i le pui pe etichetă.

Pe acesta din urmă încearcă să-l cuprindă și să-l liniștească "Amanda"*, programat emoționantul film al regizorului francez Mikhaël Hers, care are premiera săptămâna aceasta în cinematografe.

David (Vincent Lacoste), un tip de 24 de ani care trăiește din toaletarea copacilor de prin Paris și tot felul de alte comisioane, are o relație foarte apropiată de sora sa, Sandrine (Ophélia Kolb), și de fiica de șapte ani a acesteia, Amanda (Isaure Multrier).

Prima parte a filmului curge într-un decupaj rapid de scene banale, dar luminoase. O discuție despre Elvis, foitajele cu cremă ale Amandei, flirtul lui David cu Léna (Stacy Martin), profesoara de pian care tocmai s-a mutat vizavi, noul bărbat descoperit de Sandrine pe Facebook și pregătirea unei excursii la Londra.

Totul într-un Paris de-turisticizat și neconflictual, căruia pelicula de 16mm de care s-au folosit Hers și Buchmann îi dă un aer aproape neverosimil de idilic.

După jumătate de oră, un atentat într-un parc din oraș distruge totul, iar David și Amanda sunt obligați să învețe să-și accepte noua fragilitate și să-și găsească forța de a merge mai departe împreună, cu personaje care se mișcă în jurul lor, ca mici piloni de susținere.

Spre deosebire de alții, Hers încearcă să atingă și să mențină până la final o notă care face ca personajele sale să aibă un ceva foarte particular în poziționările politice ale filmului european contemporan.

Supraviețuitorii lui sunt victime și atât. Nu par să caute sau să-și dorească răzbunarea și nici să afle mecanismele eșecurilor care conduc spre actele de teroare. Sunt doar vieți distruse care încearcă să-și regăsească modul propriu de a depăși coșmarul.

Pentru că știe, însă, că nu poate să extirpe complet tumorile lumii post-11 septembrie, regizorul alege să le atrofieze, dar totuși să le rezerve colțuri de cadru sau fragmente de dialog, ca în scena în care faptul că văd o femeie musulmană certată de o pariziancă din cauza hainelor pe care le poartă nu devine pentru protagoniști decât pretextul pentru a-și discuta propriile opinii față de religie, în general.

Deși pare doar o opțiune simplistă, ea nu e fugitivă, ci indiciile pe care le obții en passant sunt totuși precis plasate în interiorul personajelor, dar cei doi scenariști fac tot ce pot ca să evite tiradele.

Din fericire, această impresie de dez-angajare e contrabalansată de prezența actoricească a lui Lacoste care, la fel ca Stacy Martin, e una dintre speranțele cinemaului francez de azi, și de senzația de decupaj în firesc pe care Hers o construiește la fel ca în filmele sale anterioare. Din păcate, o parte din scenele de final și excesul muzical care, oricât de șarmant ar fi, dă "Amandei" un convenționalism datat lucrează în contra naturaleței proprii.

Finalul filmului reușește, însă, să ofere expresia exactă a încercării regizorului francez de a găsi linia de plutire între un optimism debordant față de capacitatea personajelor de a-și închide rănile și trauma care se ascunde în adâncuri, ca în situația disperată a balenelor care se rătăcesc și ajung pe Tamisa, întâmplări spectaculoase pentru unii, dar tulburătoare pentru alții.

"Amanda” (2018). Regia: Mikhaël Hers; Scenariul: Maud Amelin și Mikhaël Hers; Imaginea: Sébastien Buchmann; Muzica: Anton Sanko; Cu: Vincent Lacoste, Isaure Multrier, Stacy Martin, Ophélia Kolb, Marianne Balser.

Distincții: Premiul Lanterna Magică – Festivalul de Film de la Veneția; Cel mai bun scenariu și cel mai bun film – Festivalul Internațional de Film din Tokyo; nominalizări pentru cel mai bun actor și cea mai bună muzică – Premiile César.

On/Off-screen

* Netflix a reușit să lanseze săptămâna trecută un debut cu mare succes la critica de peste ocean, dar, paradoxal în raport cu genul și temele alese, fără priză la public. "Ne vedem ieri" / "See You Yesterday" e dezvoltarea în lungmetraj, cu aproximativ aceeași distribuție, a scurtmetrajului din 2017 al tânărului regizor Stefon Bristol.

Doi adolescenți inventează călătoria în trecut și sunt nevoiți să abuzeze de ea după ce fratele unuia dintre ei e împușcat mortal de un polițist care îl confundă cu autorul unui jaf. Din acest moment, schema de "Înapoi în viitor" / "Back to the Future" (indicată clar prin apariția scurtă a actorului Michael J. Fox, protagonistul seriei care a marcat finalul anilor 1980) se lovește de cunoscutele probleme etice ale călătoriei în timp, dar și de conflictele rasiale ale ultimilor decenii.

Departe de a declanșa revelații, "Ne vedem ieri" devine interesant tocmai în punctele în care e cel mai previzibil, adică în omagiile "la mare vedere" aduse propriilor sale surse.

* Oamenii inventează mașinile, roboții și inteligența artificială pentru a-și ușura viața. Invențiile se dovedesc eficiente și cresc randamentul și productivitatea.

Eficiența lor face ca marile companii să-și crească profiturile. Banii câștigați nu se întorc, însă, spre muncitorul al cărui efort a fost redus. Mai mult, i se pune în pericol existența prin dispariția locului său de muncă sau, în situația fericită, i se oferă șansa recalificării.

"Viitorul locurilor de muncă", reportajul special realizat de Vice și distribuit de HBO, încearcă să sublinieze urgența unor măsuri clare și eficiente pentru a preîntâmpina posibilul colaps social pe care îl va atrage imposibilitatea oamenilor de a mai funcționa prin meseriile pe care și le-au ales și pentru care s-au format.

De la efectele financiare la cele psihologice, reporterii încearcă să atingă clar toate straturile a ceea ce identifică a fi o viitoare "reacție în lanț", care poate afecta aproape un milion de oameni în următorii 10-15 ani.

* Când, anul trecut, CBS anunța producția unui nou serial de televiziune dedicat faimosului căpitan al USS Enterprise Jean-Luc Picard, jucat tot de Patrick Stewart, pentru trekkies a început numărătoarea inversă.

Zilele acestea au apărut și primele imagini din Star Trek: Picard, care combină reîntoarcerea personajului din cele șapte sezoane ale Star Trek: The Next Generation (1987-1994), cele patru lungmetraje care i-au urmat și imaginile atât de familiare ale legendarului domeniu viticol Picard.

Serialul se va lansa, cel mai probabil, la finalul acestui an și va avea zece episoade.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează