Justiție cu televizorul sau dreptatea ca divertisment

"Dacă tot n-am avut un Havel, măcar un Stavroghin să avem și noi, în paștele mă-sii!"

Fragment din romanul "Sindromul Stavroghin"

*

Alina Pavelescu e istoric și directoare adjunctă la Arhivele Naționale ale României. Îi urmăresc de o vreme intervențiile din mediul online, pentru că tratează cu ironie spectacolul societății și minciunile care defilează în pielea goală la știri și în alertele rețelelor de socializare.

Vede realitatea cu un soi de cinism, exasperată şi ea de toate sentințele și certitudinile din comunicarea publică.

În "Sindromul Stavroghin" (Humanitas, 2019), Alina Pavelescu se convertește în prozatoare, pentru a vorbi despre această lume în care faptele au o putere tot mai palidă.

Povestea sa e expresia nedumeririi oricărui om de știință obișnuit să cântărească îndelung și să găsească argumente solide pentru a-și susține ipotezele.

Structura romanului, centrat pe fostul gardian Septimiu Făcăleanu, aduce întrucâtva cu scenariul lui Corneliu Porumboiu din "A fost sau n-a fost".

Acțiunea dospește în jurul unei emisiuni de la o televiziune de provincie, denumită "Dezvăluiri pe canapeaua roșie", unde personajele sunt invitate să susțină și să potențeze mărturia cutremurătoare a unui torționar pus față în față cu foști deținuți politici.

Care este motivația personajului Făcăleanu, de ce decide el să se destăinuie în direct, dezvelindu-și vulnerabilitatea în fața unor jurați prea puțin pregătiți să-i înțeleagă zbuciumul − este o întrebare la care, fără îndoială, autoarea a căutat îndelung un răspuns.

În 2011, Alina Pavelescu scria pe blogul personal despre Ioan Chertiție, fost gardian la închisoarea din Baia Mare.

Acesta publicase o carte intitulată "Am fost torționar", cu care făcuse un tur editorial prin țară, acordând interviuri ample posturilor de televiziune.

Chertiție e sămânța din care s-a dezvoltat Făcăleanu.

Mi-amintesc că am participat la una dintre conferințele unde a fost lansată cartea fostului gardian.

Chertiție părea un tip alunecos, cu un discurs bine exersat.

Lăsa impresia de epigon al unor autentici paznici ai iadului cum fuseseră Franț Țandără sau Alexandru Nicolschi − în filmarea aceea celebră din Memorialul Durerii care îți face, pur și simplu, pielea de găină.

În povestea pe care și-a imaginat-o, Alina Pavelescu leagă firele nevăzute ale biografiei lui Făcăleanu − copilăria lui pășunistă dintr-o casă tradițională românească, cu frică de Dumnezeu, de cariera lui de milițian ateu, lipsit de onoare și de impulsul de a sta măcar o dată în lumina reflectoarelor pentru a se arăta lumii: ăsta sunt eu!

*

"Am râs ascultând discursul de lemn al torţionarului pocăit"

Deşi, ca atitudine personală, fug cât pot, pe unde pot, instinctiv-animalic, de tot ceea ce înseamnă violenţă sau poveste despre violenţă – în fond, Răul îţi iese oricum în cale, aşa că la ce bun să-l cauţi cu lumânarea –, de data asta mi-am zis că nu se poate, trebuie să văd acest documentar (se referă la un documentar despre Ioan Chertiție realizat de Realitatea Tv − n.r.) care se anunţa tulburător de dostoievskian.

Şi care părea să răspundă la o exigenţă tipic românească: aveam şi noi Stavroghin-ul nostru.

M-am aşezat, aşadar, în faţa televizorului cu pumnii încleştaţi şi multe ţigări alături, pregătită să traversez un iad de imagini, cuvinte şi muzici rău prevestitoare. Şi l-am traversat. Râzând.

Nu ştiu cât era râsul meu, dar chiar am râs la vederea acelui bătrânel sfertodoct, convertit la o formă de creştinism primitiv, aşa cum îl înţelegea el, şi care îşi povestea ororile îmbrăcat fercheş într-o uniformă strălucitoare de miliţian, mai potrivită pentru o paradă militară decât pentru un documentar despre mizeria absolută a fiinţei umane.

Am râs şi la dialogul telefonic dintre el şi un fost coleg, tot pensionar, în cursul căruia colegul îl întreba cu patos: "Da' de ce să vă dau eu vouă mură în gură [confesiunea, adică]? Eu ce câştig?"

Am râs ascultând discursul de lemn al torţionarului pocăit, care probabil nu avea alte cuvinte în care să-şi exprime pocăinţa decât acelea, puţine şi betege, pe care le învăţase exercitându-şi fascinanta meserie.

Fragment din 2011 de pe blogul Alinei Pavelescu

*

Dar, în România de azi, nu numai alde Făcăleanu își doresc publicitate.

Lumea de sub lume își dorește să fie validată prin arătare la televizor. Vrea, astfel, să se facă simțită, compătimită și acceptată de societatea cuminte, muncitoare și naivă.

De pildă, când izbucnește revoluția din '89, deținutul Ciucică are o idee împărtășită de toți ortacii:

"− Ce-ar fi să ne scriem revendicările și să chemăm televiziunea, să ne filmeze? Să vadă toată țara cum suferim noi aici de foame și de mizerie, mai rău decât câinii milițienilor?"

Realitatea redusă la concluzii facile, alb-negru, face din adevăr un măscărici, iar din această lume, un mediu satanic în care, adeseori, ziariștii devin agenți ai răului.

Cel puțin asta e haina în care sunt îmbrăcate personajele provenind din această breaslă, un fel de triunghi bulgakovian demonic − Adelina, Silvia și Miron − care defilează pe versurile trupei de metal rock Possessed.

"Victimele devin complicii celor care fac din suferința umană un spectacol".

"Iertarea și regretul sunt niște experiențe foarte personale".

Sunt două idei care se rostogolesc recurent în romanul Alinei Pavelescu.

La adăpostul confortabil al sufrageriei din care televizorul rage, spectatorii pot savura decăderea celorlalți.

Asta în timp ce ling civilizat, din farfurioară, o amandină de La Garofița.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează