Johan Cruyff, arhitectul spaţiilor goale

Dacă atingerea mingii n-ar însemna doar o pasă ori o preluare, dacă, pentru orice jucător, decizia aceea care modifică tot ce urmează şi pe care uneori trebuie să o ia în fracţiuni de secundă ar reprezenta chiar contactul cu realitatea, poate că ne-am uita cu alţi ochi la un meci de fotbal.

Dacă orice jucător şi-ar gândi mişcarea din teren ca pe o continuă întretăiere a două dimensiuni temporale, una în care analizează şi una în care acţionează, dintr-o dată i-ar spori atenţia acordată celorlalţi, mai ales celor apropiaţi, dar şi responsabilitatea personală.

Atunci, momentele în care este chemat să intervină ar fi pregătite, nu improvizate. Atunci, decizia ar fi luată mai ales înainte, ca o funcţie a perspectivei, nu simultan cu primirea mingii şi, în nici un caz, ulterior.

Atunci am putea vorbi despre o echipă.

Viaţa fiecăruia dintre noi este influenţată decisiv de un număr destul de mic de oameni. Sunt acele întâlniri, atât reale, cât şi imaginare (de pildă, prin cărţi), despre care, ani mai târziu – fiindcă numai retrospectiv ai dovezile –, vei spune că au fost nişte răspântii.

Sunt acele întâlniri datorită cărora în fiinţa ta începe să crească arborele propriilor curiozităţi ori să se aşeze, răbdător, pulberea fină a credinţelor de la care nu vei vrea să abdici niciodată.

Tot aşa, la nivel mondial, puţini sunt aceia care ajung să rescrie un întreg domeniu al existenţei şi, deci, fiinţa lumii, aşa cum va trăi ea după moartea lor.

Una dintre explicaţii – dar care nu rezolvă nici pe departe răspunsul la întrebarea "de ce ei, şi nu alţii" – este natura obsesională a acestor oameni, dedicaţia lor totală, faptul că ei cercetează şi descoperă treaptă cu treaptă acel domeniu, obligatoriu de dinăuntru şi, de obicei, încă din copilărie sau din adolescenţă.

Sunt oameni care vor să înţeleagă temeiurile şi mecanismele acelei activităţi, care reuşesc să o lege de alte experienţe pentru a o îmbogăţi şi defini mai uşor şi care, la fel de adevărat, riscă să devină, odată cu anii, insuportabili pentru cei din jur, din cauza confirmărilor pe care le-au câştigat şi a inflexibilităţii pe care o determină, mai mereu, certitudinea de sine.

Aceşti oameni creează frumuseţe într-o măsură comparabilă cu aceea în care stârnesc dispreţ şi invidie. Abia postumitatea îi recunoaşte drept acari ai realităţii.

Johan Cruyff alături de Rinus Michels, care i-a fost antrenor atât la Ajax, cât şi la Barcelona.

Johan Cruyff (1947-2016) a modificat pentru totdeauna cel mai popular sport al lumii noastre.

A preluat de la primul său antrenor, Rinus Michels, principiile "fotbalului total" şi le-a transmis, la rândul său, celui mai inteligent ucenic al său: Pep Guardiola.

Viaţa lui Cruyff are doi vectori, aparent contradictorii: matematica jocului văzut de sus (strategia) şi perfecţionismul detaliilor.

La 5 ani, începe să-l ajute la muncă pe îngrijitorul gazonului de pe stadionul clubului Ajax Amsterdam.

"De la 5 ani am știut tot ce se petrecea la club, din vestiar până la primul unsprezece. Stăteam și îi ascultam zi de zi, sorbind totul ca un burete".

La 8 ani i se permite să intre pentru prima dată pe gazon în minutele premergătoare unui meci. În faţa unor tribune pline, aranjează cu furca terenul din faţa porţilor.

"De îndată ce am înfipt furca în gazon, m-am simțit responsabil să le asigur eroilor mei o suprafață de joc perfectă. Sunt sigur că astfel de experiențe timpurii de a contribui la asigurarea acestor detalii, învățând importanța acestor tipuri de standarde, m-au făcut să fiu cel de mai târziu".

Rinus Michels vede în el viitorul lider:

"Aveam 18 ani când Rinus Michels a preluat echipa, eram cel mai tânăr jucător din echipă, dar el mă lua deoparte și discutam despre tactica jocului. Nu mai făcea asta cu nimeni altcineva. (…) acum îmi dau seama, în aceste discuții am elaborat ideile care vor modela stilul unic de joc al echipei Ajax la sfârșitul anilor 1960, în vreme ce toate celelalte cluburi făceau aceleași lucruri pe care le făcuseră și până atunci".

Devine obsedat de detalii:

"Printre jucători, eram capabil să lucrez la detalii de finețe. Este ceva ce nu înveți nici după o sută de ani de antrenament. O ai în tine sau nu".

Odată ajuns antrenor, le va urmări până în pânzele albe, mai întâi la Ajax, apoi la Barcelona:

"Am lucrat personal la multe dintre detaliile legate de fotbal. Cum ții brațul drept când șutezi spre stânga? Cum capeți cel mai bun echilibru? Care sunt problemele cu care te poți confrunta și cum le rezolvi?"

Construieşte şi le predă jucătorilor săi o teorie a deciziei luate înainte de contactul cu mingea, decizie care trebuie să fie determinată de poziţia coechipierilor, ca-ntr-o arhitectură a spaţiilor în mişcare:

"Distanțele dintre grupurile de jucători nu trebuie să depășească 10-15 metri. Și toți trebuie să fie conștienți că acel spațiu trebuie creat când au posesia balonului, iar fără balon trebuie să joace și mai strâns. Reușesc să facă asta, fiind pur și simplu atenți unii la ceilalți. Așa că, imediat ce un jucător începe să alerge, celălalt se ia după el".

"Acea concentrare 100% e esențială dacă joci fotbal pozițional, cu noile triunghiuri care se formează de fiecare dată și cu jucătorul aflat la minge având în permanență două soluții pentru pasă. Însă cel care stabilește alegerea e cel de-al treilea om. (...) vreau să subliniez că nu omul care are mingea decide unde o va trimite, ci jucătorii fără minge stabilesc acest lucru. Felul în care aceștia aleargă determină traiectoria următoarei pase".

"Când ai posesia, 11 oameni trebuie să fie în continuă mișcare. Distanțele trebuie apreciate cu mare grijă. Nu e vorba despre cât de mult alergi, ci despre direcția spre care te îndrepți. Trebuie să creezi în mod constant triunghiuri, ceea ce înseamnă că circulația balonului nu e întreruptă".

În toată viaţa sa, Johan Cruyff, fiul unei femei de serviciu şi al patronului unui aprozar de cartier, nu s-a putut concepe pe sine decât în vârf:

"Cei ajunși sus de tot, indiferent de sportul pe care-l practică, trebuie să câștige din momentul în care s-a auzit fluierul arbitrului sau pistolul de start. Jucătorii care au o astfel de cultură sunt cei conștienți că excelența impune un statut dificil și știu și cât de dificil e de atins. E ceva misterios și nu se rezumă la talent. E vorba despre acordul fin al fiecărui mic detaliu".

*

Johan Cruyff: Driblingul meu. Autobiografia, de Jaap de Groot, traducere de Alexandru Gheorghiaş, Editura Publica, 2017