Ion Rațiu, în "Jurnalul" său: "Aș vrea să vă pot crede, domnule Maurer"

Ion Rațiu (în dreapta), intervievat la Radio BBC în 1956. Foto: Arhiva personală; reproducere din Jurnal.

"Doresc din toată inima să mă dedic cu totul la prima ocazie cauzei noastre naționale. Vreau să mă întorc în țară, să înființez un ziar și să intru pe față în viața politică".

Acesta era visul pe care Ion Rațiu îl încredința Jurnalului său în iulie 1955.

Pe atunci, Rațiu era un bărbat în putere: avea 38 de ani și vâna cu o energie uimitoare orice poveste care putea prejudicia imaginea comuniștilor de la București.

Călătorea prin marile capitale europene și în SUA pe urmele conaţionalilor care fugiseră din spatele Cortinei de Fier şi, fie că îi intervieva pentru diverse gazete din Marea Britanie, fie că îi punea în legătură cu organizații românești care să le faciliteze adaptarea în Occident, Rațiu era foarte implicat în viețile lor și, în general, în acțiunile diasporei din acei ani.

Volumul doi al Jurnalului său − pe care istoricul Stejărel Olaru l-a editat și adnotat cu răbdare de chinez bătrân − a apărut recent la editura Corint și acoperă perioada 1955-1962. (Primul volum, despre care am scris pe larg aici, conținea însemnări din 1940 până în 1954).

*

Așa cum se știe deja, Ion Rațiu a fost un memorialist prolific − a scris mii de pagini pe tot parcursul complicatei sale vieți.

Și-a consemnat activitățile și gândurile, dar şi atitudinea Vestului față de România sau unele întâlniri surprinzătoare care îi fuseseră relatate de cunoscuți.

Unul dintre evenimentele care au marcat anul 1955 și perioada următoare a fost atacul grupului Beldeanu asupra legației românești din capitala Elveției.

Atunci, cinci români au luat ostatici mai mulţi membri ai personalului diplomatic, cerând eliberarea unor personalități închise în România.

În ambuscadă, ei au vrut să scoată din instituție documente confidențiale, dar unul dintre ei l-a împușcat pe șofer.

Acțiunea s-a sfârșit fără vreo urmare dorită, în afara consecințelor penale împotriva celor implicați.

Ion Rațiu a încercat să acrediteze ideea că nu fusese vorba despre un grup terorist, ci despre o mână de patrioți anticomuniști, care acționaseră din disperare, pentru a-și face cunoscută cauza.

În plus, s-a străduit să coaguleze asociațiile românești din exil pentru a asigura apărarea celor cinci atacatori. În Jurnal, el explică de ce a eșuat această întreprindere.

A participat, totuși, la procesul desfășurat la Berna şi a consemnat o conversație cu Ion Gheorghe Maurer, pe atunci ministru de Externe, cu care se întâlnise pe holurile procuraturii elvețiene.

Maurer: Noi încercăm să reparăm greșelile trecutului. O revoluție nu se poate face fără greșeli. Dar e bine, oare, ce faceți voi aici? Aruncați cu murdărie în noi. Ponegriți regimul, tocmai acum, când oamenii de treabă ies la suprafață, care vor să facă bine. Pot eu să mă întorc în țară și să spun ce ați făcut aici? Voi ne îngreunați situația; voi împiedicați îmbunătățirea atmosferei în România. Noi vrem să facem ce e drept și bine. Vă vrem pe toți acasă, liberi.

Rațiu: Aș vrea să vă pot crede, dle Maurer.

Maurer: Ce pot eu să spun. Îți dau cuvântul meu că e adevărat.

Fragment din volumul doi al Jurnalului lui Ion Rațiu

*

Jurnalul te poate înghiți din pricina volumului enorm de informații și personaje.

Atmosfera care răzbate din text se îngemănează, pe alocuri, cu un fel de romantism interbelic.

Figurile centrale ale politicii și intelectualității românești din exil se întâlnesc la serate somptuoase, cine de familie, ceaiuri în grădină sau cafenele pariziene și discută cu naivitate despre comunism.

Conversația și argumentul sunt singurele mize. De fapt, această protipendadă − în rândurile căreia eșuau din când în când voci speriate de fugari − nu a fost în stare să gândească niciun plan concret de acțiune.

Dezbinarea diasporei, prin racolarea unor personaje-cheie, a fost un obiectiv pe care Securitatea și l-a atins. Cel puțin asta înțelegem din studiul realizat de Stejărel Olaru pe marginea Jurnalului.

Deranjul de imagine externă − alimentat de emigranții activi − a atras investiții masive în munca operativă, iar Securitatea a cumpărat nu doar agenți, ci și tăceri.

Fiindcă tăcerea era considerată o victorie.

Ion Rațiu și fiii săi. Fotografie din Jurnal.

Jurnalul lui Rațiu e o frescă a unei perioade în care comunismul intrase deja în faza de recunoaștere internațională.

Multe cancelarii occidentale erau convinse, de pildă, că nu mai există Cortina de Fier.

E deopotrivă interesant și chinuitor să urmărești cum s-a produs această schimbare de atitudine și cum, treptat, oamenii au înțeles că trebuie să trăiască, fiindcă, nu-i așa, comunismul părea să fie pentru totdeauna.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează