Ierusalim − un oraș, trei credințe. Și niște zăpadă

Fotografii: Voicu Bojan

Cândva, demult, Karen Armstrong și-a propus să-l găsească pe Dumnezeu. Pentru asta s-a călugărit. Vreme de 7 ani, l-a tot căutat între zidurile unei mănăstiri catolice. Apoi a renunțat. S-a întors printre oameni și s-a apucat de cercetare și de scris.

A urcat la catedră. A făcut emisiuni tv, cum ar fi seria despre Sfântul Apostol Pavel. A devenit expert în istorie religioasă. Azi le dă lecții rabinilor și face parte din înalta societate de studii sociale musulmane. E peste tot și deopotrivă nicăieri, așa cum îi stă bine unui true British scholar.

Când a apărut în românește cartea ei Istoria lui Dumnezeu, am privit titlul cu mirare și mi-am pus două întrebări:

1. L-o fi găsit Armstrong, în sfârșit, pe Dumnezeu?

2. Poate fi Yahve circumscris de istorie, de timp?

Cartea e povestea unei căutări, nu a unei găsiri. Mare, echidistantă, sobră și destul de greu digerabilă.

Jerusalem. One City. Three Faiths. Cu această carte, lucrurile stau ușor diferit. Nu conține atât de multă teologie, ci e mai degrabă o combinație savuroasă de istorie, geografie și teologie.

Documentarea a durat cam 3 ani. Karen Armstrong încearcă să fie nepărtinitoare și e limpede că Ierusalimul o fascinează.

Ea scrie această carte cum tăia bunica pătrunjelul, duminica: rupt direct din grădină, adunat în smoc, tocat bine de tot, mărunțit până curge seva din el și apoi presărat deasupra supei de găină, care în Ardeal era numită popular "leveșă".

Rezultă un parfum, o stare, o emoție.

Cartea vorbește despre sacralitatea unei geografii. Abia când te cufunzi în această geografie înțelegi cu adevărat că nu vei înțelege niciodată. Căutarea, în schimb, e neprețuită.

Recent, pe nepusă masă, ca și cum ar fi fost trezit din somn prea devreme, domnul Trump a tras cuiul de la grenadă declarând Ierusalimul capitala statului Israel.

Apoi a trecut la golf, fără să mai privească înapoi. Și fără să-i pese prea mult că grenada stă să explodeze în mijlocul uliței. Acum, o seamă de oameni își bat capul cum să bage cuiul la loc.

Între timp, ambasada americană din Ierusalim așteaptă un semn ca să-și deschidă porțile. Ce implică asta e o poveste complicată rău. Omul însă, senin cum e, a jucat corect: asta a promis în campanie, asta a zis.

Iar cum eternul proces de pace israeliano-palestinian se afla oricum într-un evident impas, președintele Americii s-o fi gândit să reactiveze combustia geopolitică a regiunii. Ceea ce, se pare, tocmai se întâmplă.

Odată am visat că ninge la Ierusalim și că zăpada acoperă totul: toată istoria tumultuoasă, pasiunile legate de locurile sacre ale celor trei religii avraamice, toată lupta politică fără sfârșit, tensiunile sociale, competiția demografică prin care dușmanul ar putea fi înfrânt pentru totdeauna, inclusiv tot bazarul de pe Via Dolorosa cu milioanele lui de cruci și copilași Isus.

Eram la Haifa într-o iarnă, când vremea s-a schimbat brusc. Circulația s-a blocat. Atunci am luat ultimul tren spre Ierusalim înainte ca viscolul să dea totul peste cap.

Am ajuns pe înserat și am mers pe jos, prin nămeți, până în orașul vechi. Ningea, era aproape beznă, curentul se întrerupsese. Era liniște și era Shabbat.

Am așteptat două zile blocat într-o cameră minusculă de lângă Poarta Jaffa, uitându-mă pe geam la așa-numitul Turn al lui David, despre care știam că n-avea nici o treabă cu Regele David, ci fusese inițial un fort construit de Irod, peste care clădiseră pietre mamelucii și otomanii. Tipic pentru Ierusalim, unde toate pietrele își strigă o istorie doar de ele știută.

Am așteptat cu răbdare o dimineață senină, cu zăpada aceea izbăvitoare pe care o visasem.

Și ea a venit.

Am ieșit pe un frig pătrunzător, înainte de răsăritul soarelui, m-am plimbat prin orașul pustiu și am meditat făcând fotografii. Am coborât în Valea Kedronului, am trecut pe lângă Grădina Ghetsimani, apoi am urcat printre morminte ce așteaptă Judecata de apoi până pe Muntele Măslinilor.

Și atunci mi-am amintit de cartea lui Karen Armstrong.

Există în carte o scenă recurentă, edificatoare, care s-ar traduce cam așa: Cineva, de-a lungul istoriei, apare pe Muntele Măslinilor și privește cetatea.

Dacă e o dimineață însorită, cum era aceea, perspectiva către zidurile de aur ale orașului vechi și către Muntele Templului, unde azi se află Domul Stâncii cu cupola sa aurită, e perfectă.

Acel cineva contemplă cetatea, apoi trece valea Kedronului, intră pe una dintre porți și provoacă o schimbare a cursului istoriei.

Prin simplă prezență, validează cetatea, apoi răstoarnă realitatea și îi tulbură pacea. Pe rând, toți acești oameni dispar în istorie, la fel cum au răsărit.

Cetatea însă, în mod miraculos, rămâne locului, în ciuda repetatelor distrugeri. Și ea continuă să inflameze mințile oamenilor până la o tulburare inexplicabilă.

Nu știu să existe în lume un peisaj mai încărcat simbolic decât zidurile vechi ale Ierusalimului și Muntele Sion privite de pe Muntele Măslinilor dimineața devreme, când oamenii încă dorm.

Prezint aici, așadar, pornind de la această idee, câteva dintre evenimentele-cheie pe care Karen Armstrong își construiește structura liniară, cronologică, a cărții − documentată minuțios, scrisă cu limpezime și, pe alocuri, având accente de roman bun.

Templul. Proaspăt uns Rege al lui Israel, David cucerește fortăreața Sion și își stabilește cartierul general în cetate. Așa începe geografia sacră a locului.

Unele locuri ale lumii, din pricini complicate, devin sfinte. Ele se inserează apoi în textele sacre și toate procesiunilor din jurul lor le validează.

David aduce în cetate Chivotul Legământului. În 970 î.Hr., Solomon, fiul lui David, construiește Templul. Și nu oricum, ci după planurile poruncite de Cel Preaînalt, prin profeții săi.

Exilul. În august 586 î.Hr., babilonienii lui Nabucodonosor distrug Templul, iau tot ce e prețios, scot ochii regelui Sedechia, nu înainte de a-l pune să privească uciderea fiilor săi, și îi duc pe evrei în robie.

Zidurile cetății Ierusalimului sunt nivelate și totul e transformat în deșert. Nu doar că moare o lume, dar moare puțin și Yahve odată cu ea.

Cum adică un zeu gelos și atotputernic ca acesta nu e în stare să-și apere poporul ales? Sau de ce l-a abandonat?

Profetul Ieremia scrie Plângerile și îi sfătuiește pe evrei să nu înceteze a spera în reîntoarcere. Apare o nouă tradiție, continuată până azi – plânsul printre ruine, lacrimi care scaldă pietrele cetății sfinte.

Astfel, Ierusalimul transcende planul geografic, trece în suflete, devine tânguire și vis. Urmează reîntoarcerea și construirea celui de-al doilea Templu.

Grecii. Ierusalimul e acum un oraș sărman, de margine, care nu se află pe nici o rută comercială, cu un Templu mult mai modest decât primul. E locuit de un popor ciudat de recitatori ai Torei, care tot așteaptă ca Yahve al lor să revină în forță în Sion.

În 323 î.Hr., moare în Babilon Alexandru cel Mare. În doar câțiva ani, macedonenii cuceresc orașul de 6 ori.

Locuitorii lui trăiesc elenismul ca pe ceva violent, distructiv și militarizat. Antioh începe prima persecuție religioasă împotriva evreilor și transformă Muntele Templului într-un fel de Olimp second hand.

Romanii. Deodată, pe buza Muntelui Măslinilor, care e mai mult un deal domol, apare cineva pentru care sfințenia cetății ce i se desfășoară la picioare nu face doi bani.

În luna septembrie a anului 63 î.Hr., Pompei contemplă cetatea, coboară în ea și măcelărește 12.000 de evrei înainte de a intra în Devir, în Sfânta Sfintelor din Templu, pe care-l profanează. Orașul e din nou distrus, iar zidurile sale făcute una cu pământul.

Nazarineanul. Călare pe mânzul unei măgărițe, un personaj ciudat coboară de pe Muntele Măslinilor și intră în cetate. E un profet obscur din Nazaretul Galileii, care va reseta pentru totdeauna istoria.

Se declară Fiul lui Dumnezeu. Oamenii îl primesc ca pe un rege: își aștern hainele înaintea lui pe drum, agită frunze de palmier și finic, strigă Osana, îl numesc Fiu al lui David și chiar Mesia.

Dar entuziasmul mulțimii va face loc, în numai câteva zile, celei mai umilitoare morți posibile – răstignirea pe cruce. Nu peste multă vreme, apare zvonul unei minuni de neconceput: învierea sa din morți. Se naște creștinismul.

Aelia Capitolina. În 67 d.Hr., romanii se întorc. Sub generalul Vespasian, viitor împărat, începe asediul Ierusalimului și, odată cu el, distrugerea. Titus preia conducerea în anul 70.

După 3 ani, revolta zeloților e înăbușită odată cu sinuciderea colectivă din fortăreața Masada. Cel mai cumplit lucru e însă altul − Templul e complet distrus.

Yahve se dovedește din nou un zeu incapabil să-și apere poporul și, implicit, casa lui de pe pământ. Tot ce rămâne dintr-un munte de moloz amestecat cu sânge e zidul de vest, care va deveni Zidul Plângerii, locul sacru unde evreii se roagă neîncetat, cu gândul la reconstruirea Templului.

Cetatea primește un nou nume: Aelia Capitolina. Urmează primul pogrom roman al evreilor din toată Iudeea.

Jelania. Prin secolul III d.Hr., evreilor, izgoniți și asupriți, li se permite să se adune o dată pe an ca să-și aducă aminte. Au voie să urce pe Muntele Măslinilor și să-și plângă, mai întâi de la distanță, cetatea și Templul.

Pelerinii stau desculți și își sfâșie hainele, strigând: "Sanctuarul este distrus!". Apoi intră în cetate pe platforma unde fusese Templul și jelesc printre ruine.

Pelerinajul cândva zgomotos și vesel prin care celebrau Prezența lui Yahve în mijlocul poporului său este acum o procesiune de o sfâșietoare tristețe, amintind despre o Absență.

Totul se încheie cu înconjurarea cetății ce le este refuzată și cu salutul ritualic: "La anul, la Ierushalaim!"

Creștinii. Odată cu victoria lui Constantin asupra lui Maxențiu, victorie atribuită Dumnezeului creștinilor, totul se schimbă. Creștinismul devine religie oficială.

În 313, Eusebiu ajunge episcop de Cezareea. Interesul lui pentru Aelia, la fel ca al celor mai mulți dintre creștini, e minimal. Pentru ei, Ierusalim, această veche denumire aproape uitată, reprezintă o realitate din altă lume, echivalentă cu Sionul ceresc.

Cultul pentru altare, moaște sau locuri sfinte ține de un tip de gândire primitivă. Așa că, de pe Muntele Măslinilor, Eusebiu privește detașat ruina orașului. Geografia sacră îl lasă rece, la fel ca transformarea pietrelor Templului în altare păgâne și teatre.

Religia lui, propovăduită de Hristos, nu ține de legea veche a jertfelor, ci e har, e realitate augumentată, exclusiv spirituală. Și aici urmează o mare și complicată dezbatere teologică, ce culminează cu Conciliul de la Niceea, din 325.

Noul Ierusalim. Dar Eusebiu pierde partida în favoarea lui Makarios, care e fan ruine. Acesta îi cere împăratului Constantin permisiunea să demoleze Templul Afroditei care, se presupune, era construit tocmai peste mormântul lui Hristos.

Până și pământul de sub pietrele Templului Afroditei e scos din cetate și aruncat departe. Păgânismul e repudiat, forțele întunericului, înfrânte.

Se descoperă Golgota, locul crucificării, dar și locul unde se credea că a fost înmormântat Adam. Începe o cursă de identificare a locurilor sacre și o febrilitate a înălțării de biserici.

Odată cu ea, se naște un cult pentru locurile și lucrurile sfinte, care continuă neîntrerupt până azi. Prin pipăire, sărutare, adulare, ele scurtcircuitează distanța care îl desparte pe om de Hristos.

Până mai ieri persecutați, creștinii se află acum într-o postură privilegiată. Și de acolo, de sus, din Orașul Sfânt devenit al lor, încep să disprețuiască, să stigmatizeze. Iar inamicii lor preferați devin evreii, ucigașii lui Hristos.

Orașul Sfânt. Ca o piatră de mare preț, Ierusalimul devine un obiect de dorit, naște pasiuni și dorințe. În 614, persanii, aliați cu evreii risipiți, cuceresc orașul și ucid 66.555 de creștini. Locurile sfinte sunt distruse, iar oamenii, duși în robie, în frunte cu Patriarhul Zaharia.

De sus, de pe Muntele Măslinilor, exilaților li se permite să mai privească o ultimă dată spre orașul lor, acum în ruine. Bieții oameni se trezesc că reproduc o lamentație tipic evreiască, până mai ieri profund disprețuită: plâng, își sfâșie hainele și își toarnă peste capete praful drumului.

În 625, Heraclius recucerește Orașul Sfânt. Prima lui măsură? Botezul obligatoriu al tuturor evreilor.

Islam. Până la revelația lui Mahomed de la Mecca, din luna Ramadan a anului 610, triburile arabe nu păreau altceva decât o adunătură de sălbatici într-o permanentă luptă pentru putere.

Prin noul profet, în sfârșit Allah-Dumnezeu li se arată și lor, așa cum, spun ei, de-a lungul istoriei s-a revelat printr-un șir lung de profeți, începând cu Adam și terminând cu Isus.

Cuvântul islam se traduce prin capitulare existențială, iar cartea conținând cei 20 de ani de revelații, Coranul, înseamnă recitare. Istoria ia viteză și triburile unificate ale musulmanilor, având acum un profet, o carte revelată și un ideal, devin o forță imposibil de ignorat.

Iar Ierusalimul devine semnificativ pentru noua religie, odată cu minunea petrecută cu Mahomed.

Într-o noapte a anului 620, însoțit de îngerul Gavril, acesta zboară noaptea pe un cal înaripat de la Mecca la Ierusalim, în locul sacru pe care se va zidi Domul Stâncii, exact unde se aflase, sute de ani înainte, Templul evreilor.

Al Quds. Sfântul. Orașul Sfânt. Acum și pentru musulmani, care, în 638, cuceresc Ierusalimul în cel mai pașnic mod posibil. Nu ucid pe nimeni, nu distrug nimic, nu obligă pe nimeni să treacă la islam.

Califul Omar e anume îmbrăcat în haine zdrențăroase, ca să rămână smerit. Călărește o cămilă albă. Contrastul dintre el și hainele scumpe ale prelaților bizantini e izbitor.

Pentru prima dată în istorie apare ideea co-existenței pașnice a celor trei religii. Propunerea lui Omar e simplă: evreii și creștinii devin minorități protejate.

Drept urmare, nu au voie să poarte arme, în schimb trebuie să plătească un soi de taxă de protecție. La fel trebuie să plătească taxă de intrare pelerinii care vor să se închine în Al Quds. În schimb, musulmanii vor apăra cetatea.

Între timp, se construiește febril din toate părțile, mai puțin evreii, a căror prezență e din nou repudiată. Construcțiile devin puternice instrumente ideologice. Orașul renaște și ajunge la 100.000 de locuitori.

Cruciadele. În anul 1096, în mintea Papei Urban al II-lea se naște ideea de eliberare a Ierusalimului printr-un război sfânt împotriva păgânilor. Se organizează patru armate.

Drept încălzire, cruciații germani execută un masacru al evreilor de pe Valea Rinului. O alambicată judecată teologică se strecoară în mintea lor, de regăsit mai târziu și la conchistadori și colonizatori: Biruința lui Hristos, Prințul păcii, înseamnă moartea și distrugerea celorlalți.

Cruciații pleacă spre Țara Sfântă. După un drum chinuitor de trei ani, imaginea cetății, privită de pe Muntele Măslinilor, le tulbură mințile.

Începe carnagiul a zeci de mii de localnici musulmani și evrei, inclusiv femei și copii. Vreme de luni de zile, orașul sfânt emană duhoarea cadavrelor ciopârțite și abandonate pe străzi. Pe Domul Stâncii se pune o cruce.

Jihadul. Jihad nu înseamnă doar "război sfânt", ci și "strădanie". Musulmanii sunt îndemnați la strădanie pe cale, după voia lui Allah.

La 1187, Saladin vede de pe Muntele Măslinilor crucea de pe cupola din Haram Al Sharif și se întristează.

Le ține soldaților săi un discurs despre sacralitatea locului, despre călătoria de noapte a Profetului și despre cât de importantă este cucerirea pașnică a orașului, astfel ca "toți creștinii să țină minte bunătatea pe care le-am arătat-o".

Încercarea de coexistență pașnică renaște, cu tensiunile de rigoare, imposibil de descifrat până azi.

Otomanii. În 1453, harta lumii este redesenată odată cu cucerirea Bizanțului de către otomani. În 1516, e rândul sultanului Selim să privească de departe Orașul Sfânt înainte de a-l cuceri.

Locuitorii îi predau cheile orașului, simțindu-se eliberați de o mare povară. Otomanii reinstaurează legea și ordinea. Curăță platforma vechiului loc sacru musulman, devenită între timp rampă de gunoi.

Apoi, sultanul Suleiman Magnificul aduce nu doar bunăstarea, ci și renașterea culturală. Reface complet zidurile cetății, pe care un diliu de rege mameluc le făcuse una cu pământul, spre disperarea localnicilor.

Tensiunile politice, religioase și sociale se adâncesc. Încercarea lui Napoleon de a elibera Palestina de sub jugul otoman, la finele secolului al XVIII-lea, eșuează.

Renașterea. La 1800, Ierusalimul, cândva înfloritor, are doar 8750 de locuitori: 4000 sunt musulmani, 2750 − creștini, 2000 − evrei.

Fiecare grup stă strâns adunat în jurul locurilor sale sfinte. E suficientă o scânteie, cum ar fi incendiul din Biserica Sfântului Mormânt, ca un grup să-i acuze pe ceilalți.

Cu toate acestea, filantropia, comerțul și cultura reînvie în orașul aflat sub dominație turcească. Se naște mișcarea sionistă. În urma pogromurilor din Rusia, în 1882 se înființează primele colonii sioniste din Palestina.

Theodor Herzl, un evreu nici foarte religios, nici foarte original în idei, devine liderul mișcării. El are viziunea unui Nou Ierusalim situat în afara zidurilor demult compromise ale vechii cetății, văzută ca un furnicar de pasiuni incontrolabile.

În 1902, un nou val sionist vine din Rusia și din Europa de est. Printre militanți, un socialist pe nume David Ben-Gurion. Se naște ideea Statului Israel. Se pun bazele orașului Tel Aviv, ca un model de gândire sionistă.

Statul Israel. Până una-alta, la 11 decembrie 1917 generalul britanic Edward Allenby intră pe jos pe Poarta Jaffa, cucerind pașnic Ierusalimul după o dominație musulmană de 1300 de ani.

Incapabilă de reacții coerente în fața Europei, mișcarea naționalistă arabă pierde progresiv teren. Între timp, în Europa are loc cutremurul numit Holocaust.

După proclamarea Statului Israel în 1948, arabii devin ceea ce fuseseră evreii timp de secole: niște disprețuiți, dezrădăcinați și rătăcitori într-o țară de acum străină.

Războiul de 6 zile din 1967 toarnă mult gaz pe foc. La încheierea lui, evreii controlează nu doar Ierusalimul, ci și Fâșia Gaza, Înălțimile Golan și West Bank (Cisiordania).

Aceste luări în stăpânire prin forță, cu încălcarea tratatelor internaționale, le dau bătăi de cap tuturor, până azi.

Trei oameni de zăpadă (creștin, musulman și evreu), așa cum i-am găsit în trei zone diferite ale orașului.

Peace, Salaam, Shalom rămân cuvinte la fel de sacre ca geografia locurilor pentru fiecare dintre cele trei religii crescute din aceeași rădăcină.

Fiecare dintre creștinii, musulmanii și evreii care se intersectează pe străzile înguste ale Orașului Sfânt visează la un altfel de deznodământ al istoriei, complet diferit de al celorlalți.

Clopotele catedralelor răsună pe tonuri diferite, cântecul muezinului cheamă la rugăciune, iar tânguirea de la Zidul Plângerii nu încetează.

Peste toate, aceeași zăpadă ca un armistițiu suprem, care încă se lasă așteptat. Iar istoria, odată cu declararea Ierusalimului drept capitală a Statului Israel, pare că va consemna o nouă și dramatică turnură.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează