House of Cards: culisele puterii şi banalizarea răului

Kevin Spacey și Robin Wright sunt președintele și Prima Doamnă în serialul House of Cards. Fotografii: Netflix

Avantajul pe care Netflix îl are în faţa competitorilor ține de faptul că este un serviciu online: platforma poate fi monitorizată mult mai uşor decât programele tv și efectele acestora.

Netflix își folosește baza de date pentru a urmări şi înţelege tiparele comportamentale şi de consum ale publicului său. Astfel, producătorii știu când spectatorul pune un episod pe pauză, când şi peste ce scene alege să sară, când derulează înapoi, ce tipuri de seriale urmăreşte constant și pe care le abandonează foarte repede.

Astfel de informaţii ajută la depistarea acelor poveşti, actori, regizori şi genuri care atrag şi menţin interesul.

Lansat în 2013 şi ajuns la sezonul 5, serialul House of Cards folosește din plin acest algoritm. În promovarea primului sezon al seriei, a fost conceput un trailer pentru fiecare segment al pieţei. Chiar dacă sună simplist, bărbaţii l-au putut vedea în prim-plan pe Kevin Spacey (care-l joacă pe Francis Underwood), iar femeilor li s-au livrat personaje feminine, în frunte cu protagonista Robin Wright (soția lui Underwood).

Fiecare tip de spectator a fost invitat, aşadar, să consume cu încredere acest serial, din diferite motive şi perspective.

Algoritmul a funcţionat atât de bine, încât House of Cards a devenit rapid cea mai urmărită serie Netflix, statut pe care puţine titluri au reușit să îl amenințe ulterior (Stranger Things, Daredevil, Narcos).

Unul dintre argumentele serialului se leagă de carisma pe care Kevin Spacey o aduce personajului Francis Underwood. El dezvoltă o relaţie directă cu publicul, căruia i se adresează ca și cum ar fi acolo, în poveste, și o face chiar din prima secvență a primului episod al primului sezon.

Datorită acestui truc regizoral, privitorii îşi consumă dorinţa de a fi în control, de a avea puterea.

În acea primă scenă, Francis găseşte un câine lovit în faţa casei lui şi îl strangulează pentru a-i curma suferinţa. O face fără vreo urmă de regret sau emoţie, în timp ce monologhează către camera de filmat. Le spune spectatorilor că în viaţă există două tipuri de durere și că trebuie să existe oameni care să o curme pe cea lipsită de rost.

El este un astfel de om. Apoi se întoarce cu spatele spre aparat şi revine în film: îi consolează pe proprietarii câinelui fără să le spună că le-a sufocat animalul.

Cu acest moment, regizorul David Fincher sparge al patrulea zid – bariera psihologică dintre film şi spectator –, indicând de la început cele două constante ale seriei: (1) Francis este un cinic, dar (2) asta o va arăta doar publicului, nu şi majorităţii personajelor cu care interacționează.

Prima scenă a primului episod

Este interesant modul în care sunt intercalate aceste momente de dialog reflexiv, îndreptat spre spectatori. La astfel de intervenţii, personajele din cadru se opresc cât timp Francis Underwood vorbeşte spre cameră. Dar imaginea nu e stopată, tip fotogramă, ci continuă să se mişte.

E un proces similar celui în care punem pauză la jocurile video de tip Mortal Kombat. Oamenii din jurul lui Francis sunt cumva puşi în aşteptare (on hold). Ei îşi mișcă trupul în mod imperceptibil, un uşor balans înainte şi înapoi, aşteptând – artificiu scenaristic – ca el să îşi termine monologul adresat publicului.

Până la începutul sezonului 5, Francis Underwood îşi consolidează poziţia de preşedinte al SUA, dar pierde, totuşi, din credibilitatea publică. El nu mai are susținerea majorităţii populaţiei, aşa că îşi foloseşte abilitatea pentru a rămâne totuşi la putere.

Felul în care el conduce Casa Albă aminteşte mai degrabă de un regim totalitar, unde funcţionează, fără jenă, nepotismele, ameninţările şi loviturile sub centură, iar fair-play-ul nu mai există.

Ajunsă Primă Doamnă, Claire Underwood vrea mai mult. Printr-un tertip, Francis îi oferă postul de vicepreşedinte. În sezonul 3, când soţii Underwood renunţă la relaţia lor amoroasă – care nu mai funcţionează – şi rămân doar parteneri de afaceri, Francis îl acceptă tacit pe iubitul lui Claire, un anume Thomas Yates, scriitor, şi îi acordă un post important în organigrama prezidenţială. Cam aşa funcţionează lucrurile în logica murdară a acestor personaje.

Pentru a-și menține imaginea în ochii publicului, soţii Underwood își aduc persoane de încredere (Doug Stamper fiind prototipul soldatului lipsit de scrupule), despre care ştiu că ar face orice pentru a-i sluji.

Crescut într-o familie modestă, ceea ce i-a creat un complex de inferioritate (caracteristică a tiranilor din Europa secolului XX), Francis vrea acum toată puterea. Provenit din linia a doua a Partidului, el a avansat prin practici oneroase şi, când s-a apropiat îndeajuns de funcția prezidențială, şi-a sabotat fără scrupule superiorul.

Francis nu joacă cinstit, și asta fiindcă miza a ajuns prea mare (pierderea puterii l-ar face să răspundă penal), iar el e genul de oportunist care ar face orice să reuşească.

Kevin Spacey și Paul Sparks (în rolul scriitorului Thomas Yates).

Este Francis omul potrivit pentru un asemenea post? Funcţiile înalte necesită o mare doză de cinism - aceasta pare să fie una dintre tezele cu care operează serialul, fără să spună dacă o şi susţine. E o situaţie remarcată şi livrată ca stare de fapt, deci ca punct de pornire al firului narativ.

Acest joc dublu, în care una se spune în public și alta e realitatea în spatele ușilor închise – cu ironia asumării acestei realități direct spre cameră, către un spectator care nu poate influenţa deloc evenimentele – face din House of Cards un adevărat curs despre metodele de acaparare și de perpetuare a puterii.

Francis a omorât acel câine pentru că eventuala salvare ar fi creat mai multe probleme decât beneficii. Apariţiile sale publice urmăresc ţeluri machiavelice pe termen lung. Deciziile sale politice au relevanţa mutărilor unui joc de şah.

În spatele uşilor închise, Francis elimină persoane pe care le consideră haotice sau prea dificil de controlat. Logica după care îşi guvernează existenţa devine astfel una a compromisurilor ţinute departe de ochii lumii.

Volumul House of Cards and Philosophy: Underwood's Republic, editat de filosoful J. Edward Hackett, aplică un sistem de gândire platonician, conform căruia există o diferență majoră între a cunoaște un lucru și a crede că îl cunoști.

Secretele cele mai negre ale lui Francis Underwood sunt ştiute de spectatori, dar foarte bine ascunse în universul său. Doar câţiva apropiaţi de-ai lui le cunosc, opozanţii pot doar să le bănuiască, iar la mulţimea dinăuntrul poveștii nu ajung, din cauza mecanismului clientelar şi de şantaj pe care Francis l-a rafinat.

În Republica, Platon identifică un anumit Inel al Puterii (mitul lui Gyges) care i-ar oferi posesorului capacitatea de a deveni invizibil şi, astfel, de a scăpa nepedepsit în urma comiterii unor nedreptăţi. Francis pare să fi găsit această verigă.

Francis nu vrea să fie cinstit, dar face totul pentru a perpetua imaginea tipului onest. Pe măsură ce timpul trece şi mizele cresc, el şi Claire ajung să comită infracţiuni tot mai grave (de la sperjur la crimă), pe care, apoi, prin repetiţie, le banalizează.

House of Cards prezintă tot acest parcurs cu ironie, găsind mereu tonul potrivit. Secretul succesului înregistrat de acest serial ţine tocmai de felul cum Netflix se pliază, sezon după sezon, pe realităţile politice şi sociale ale momentului, dar şi pe reacţiile, înregistrate şi procesate, ale abonaților săi.