Ferenții. Un om, un metru pătrat

Făgădauă, așa-i zice locului. Nu foarte apetisant, recunosc. Se cuvine să vă previn din start: urmează genul ăla de poveste cu oameni săraci, înfometați, cu copii mai mulți decât trebuie și cu spațiu locativ mult prea puțin.

E o poveste de care nimeni nu mai are chef. În plus, mai trage și a advertorial.

Dacă nu vreți să vă simțiți vinovați când o să vedeți contul de donație de la final, vă puteți opri aici. Eu o să zic povestea așa cum am priceput-o, ca unul care a respirat un pic același aer cu Ferenții, fiindcă așa îi cheamă.

Acolo, pe Făgădauă, trăiesc unsprezece familii de țigani, toți cam rude între ei. Micul lor cartier e plasat între două dealuri, în afara unui sat parcă pierdut de lume − Sâmboleni, comuna Mociu, județul Cluj.

Acolo locuiesc și Ferenții. Numele lor de buletin e scris chiar așa, la plural. Fiindcă da, sunt mai mulți, mai precis 12, strânși toți într-o singură cameră ceva mai mare de 12 metri pătrați. Un metru pătrat de căciulă, cum ar veni.

Față de alte sate tăcute, de deal molcom, ce leagă Clujul de Reghin, centrul comunei Mociu pare o mică metropolă. Pe drum foiesc oameni cu plase, care intră și ies din magazine ca albinele din stup.

Doar drojdierii premianți stau demni locului, cu mâinile sugrumate pe beri ca pe niște gâturi de păsări condamnate. Abia ce a trecut de 9 dimineața, dar acești bărbați întunecați se primenesc deja la căldurică ca gâzele roșii pe vreo scoarță de gorun.

E încă sărbătoare: a treia zi de Paști.

În timp ce iarna pare că în sfârșit s-a dat bătută, mugurii pocnesc a delir și, prin spovedanie și înviere, toate cele vechi se prefac în lucruri noi-nouțe, mirosind a magazin chinezesc.

Păcatele au fost lepădate ca straie de împrumut, fiind livrate popii și istoriei. Începe o nouă era de pace, cald și bine.

"Doar pe adventistu' nu se știe exact ce Dumnezeu l-o apucat, că ieri și-o pornit betoniera și s-o pus pe turnat", zice Dumitru pe sub un cozoroc mâncat de molii.

Și el e tot constructor, dar cumva altfel. "Noi ciocăneam la ouă și el huruia întruna. Nu se face".

Dumitru își suge dinții, face o cruce neconvingătoare și se uită în zare, la dealul dungat ca o pijama: un rând de arătură neagră ca tăciunele, un rând de iarbă verde-turbat, iar arătură și tot așa.

În ograda familiei Ferenții, unchiul bea un cafei și trage cu sete din țigară. Ține un ochi mai închis, să nu-i intre fumul. Toate mișcările lui sunt moi, calculate, de țestoasă bătrână.

Stă pe un canapei roșu, vecin cu un fotoliu ros, care a ieșit din garanție cândva în Pleistocen. În spatele lui, înclinat, e un catreț înconjurat de un petec de iarbă. Din el iese o găină. Plină de zel, ciocănește în iarbă un mesaj încifrat, pe o tastatură imaginară.

Cu talpa ușor rânjită, unchiul face mucul de țigară una cu pământul. Se uită la casa cărămizie cu acoperiș îndoit și tace lung. Se vede pe fața lui că se gândește.

Apoi, deși nu-l întreabă nimeni, se exprimă așa, plenar, ca și cum auditoriul ar fi numai ochi și urechi:

"Dac-ar fi după capul meu, io aș dărâma-o".

Despre casa veche, de pământ, vorbește unchiul. Dar na', lui i-e ușor, că el are spațiu excedentar. Nu și Ferenții. Un metru pătrat de om.

Prin ușa vopsită în albastru azur, deschisă doar pe jumătate, răzbat șoapte și se zăresc o mulțime de picioare, unele desculțe, unele încălțate. În casă forfotesc cam 16 copii, cu ai vecinilor cu tot.

Au venit la joacă. Sunt curioși, dar încă timizi. Așa că stau toți după ușă, ca un grup compact de pinguini vorbitori.

Cele mai încălțate picioare sunt ale unui copil de vreo 4 ani, care a împrumutat papucii supradimensionați ai tatălui.

Care tată, un tânăr oacheș și cu obrazul ras înainte de Înviere, cum stă el așa, cu mâna sprijinită de căruță, transmite o permanentă neliniște în privire și un mic tremur în glas.

Numele lui este Pavel.

"La omul sărac, nici boii nu-i trag, așa se zice, nu? Meream așa pe un drum de țară când, deodată, bum, am făcut explozie. Mi-o stat inima-n loc.

No, acuma de unde găsesc io cameră și cauciuc de 13? Nu-mi ajunge că stau noaptea treaz și mă gândesc întruna cum și ce să mai fac cu copiii ăștia, să crească și ei? Acum stau și cu căruța pe butuci".

Pavel este tatăl celor 10 copii și proprietar al căruței. Oftează cu ochii pe cauciucul explodat, din care răsar sârme. Întoarce capul și se luminează un pic.

Mai încolo pe tarla, rumegă în pace o vacă mare, roșie, în poziția culcat, și paște în patru picioare un cal maro minuscul, de doar 9 luni.

"Veterinarul zice că mânzuca nu tre' înhămată la căruță până la 3 ani, ca să nu i se îndoaie oasele, da' dacă nu o pui de mică, cum o să învețe să tragă când s-o face mare?

Cu Joiana avem mare noroc de lapte. O parte îl dăm la copii, o parte îl dăm la colectat, că ne dă un leu pe litru. Cu cât lucrez eu cu ziua prin sat nu ne ajungem mai niciodată.

Da' bine că suntem sănătoși. Dumnezeu e bun. Vaca ne-o fătat și un vițel. L-am îngrășat și l-am vândut cu 12 milioane. No, am zis că o vreme respirăm.

Doar că o venit la noi un unchi bolnav. L-am dus la spital. După două zile ni l-or adus mort, cu o mașină. O trebuit să plătim mașina, să-l îngropăm și așa s-or dus cu totul 7 milioane..."

Porcul familiei e un animal nedreptățit. Nu are nume, fiindcă nu-i pune nimeni. O să-l taie oricum, la fel ca pe cel de la Crăciun. Și ăla, tot fără nume era.

În schimb, restul animalelor din ograda Ferențiilor au nume. Pe vacă o cheamă, clasic, Joiana. Pe mânzucă, Nadia. Pe mielul care se încurcă printre picioarele copiilor, Țoachi.

N-o să-l taie niciodată, îl vor ține "așa, de suflet". Iar pe cățeaua mică, maro, ce trage cu ochiul prin gard, o cheamă ca pe un sat ascuns după vreo alte 8 dealuri – Cara.

Și Ionela are nume, dar nu pe ăsta. În buletin o cheamă Meda. Dar așa e tradiția la țigani − uneori să-și dea complet alt nume, să nu-i găsească moartea în caz că i-ar trece prin cap gândul năstrușnic să-i caute.

Ionela e mama celor 10 copii. E o femeie încă tânără și frumoasă, împlinită, zdupeșă, cu tenul măsliniu și cu un zâmbet împăcat cu sine.

Așezată în genunchi, Ionela măsoară cu un metru, pentru a nu știu câta oară, dimensiunile fundației subțiri ce stă lipită de casă. Din ciment răsare o țeavă neagră de plastic, promisiune a apei curente care va curge cândva pe acolo.

Stând așa, în genunchi, Ionela visează iar, cum o tot face de ani buni, să lipească de casa de chirpici o cameră din BCA, unde să aibă o baie adevărată, cu apă direct de la robinet.

Dar unul dintre prunci o scoate din visare. Îi sare în brațe și își încolăcește brațele grăsulii în jurul gâtului ei. Fața femeii se luminează pe loc într-un zâmbet larg. Ăla micu' îi șoptește încâlcit, prin păr: "Mami, nu ne pui hinta, ca să ne dăm?"

Hinta agățată de o bârnă chiar lângă ușa casei se dovedește magnetică. Îi scoate pe prunci din amorțeală. Dau năvală afară și parcă nu se mai termină din ieșit.

Brusc, toți vor să se dea. Se ciondănesc, dar până la urmă formează o coadă vag democratică. Răsare și o minge și, odată cu ea, o miuță haotică.

Unul dintre băieți se lipește cu spatele de casă și, cu ochii pe jumătate închiși, savurează fiecare rază al acestui soare călduț, de aprilie.

Țoachi-mielul încurcă pe toată lumea, dar nu se supără nimeni.

Și copiii au nume, dar e imposibil să-i ții minte. Doar Ionela și Pavel, cu rândul, încearcă să împartă dreptate la hinta de plastic, strigându-i pe fiecare.

"Darius, dragul mamii, nu câte doi, că se rupe funia".

"Mai ușurel să vă dați, nu-i da așa avânt".

"Așa, no acum tu, David, dă-te jos, las-o și pe Violeta".

"Apoi vine rândul lui Pavel mic".

"Nu, pe Țoachi nu-l puteți da, că-i mic și i se face rău".

În familia Ferenții sunt 6 băieți și 4 fete. Pe cea mai mare, care face 13 ani la sfârșit de aprilie, o cheamă Andreea, dar nu se știe dacă-i numele ei real. Pe cea mai mică o cheamă Antonia. În 30 decembrie a făcut un an.

Ionela povestește.

"Ușor am născut-o pe Antonia. La Stanca, la spital. M-am dus pregătită cu două cămăși de noapte, două rânduri de haine de bebe, scutece, mâncare, tot ce trebuie.

M-au pus în salonul țigăncilor, împreună cu încă trei. Una avea doar 18 ani și era la al treilea copil. Nu avea nimic, nu știa nimic, era vai de mama ei, cu o fetiţă cât o lingură de lemn. Mi-a fost tare milă de ea, așa că am împărțit cu ea ce aveam.

Copilașii noștri sunt sănătoși toți, mulțumim lui Dumnezeu. Se duc care cum la grădiniță, la școală. Vine mașina și-i ia din deal. Îi conduc în fiecare dimineață.

Lungă a fost iarna asta și greu ne-o mai fost. De dormit, dormim cum putem, care în pat, care pe jos. Și tot visăm să mărim casa, să avem și noi o baie. Și gresie. Că doar conducta de apă de Cluj pe aici trece, pe lângă ogradă".

Unchiul s-a ridicat de pe canapei și ne-arată cu piciorul pe unde trece conducta, pe sub pământ: "Pe-aici". Și rămâne așa, cu piciorul întins, ca o statuie.

O fetiță a atârnat de gâtul lui Țoachi niște mărgele colorate, pe care mielul încearcă să le mănânce.

Dumitru, constructorul, maestrul turnării fundației, gesticulează larg. Văduv de 7 ani, având tot 10 copii și el, "majoritatea la cășile lor", face echipă cu unul dintre băieții lui și cu un ginere. Cum sunt bani, cum se apucă de treabă.

Ca un actor profesionist, a preluat scena. Proțăpit pe fundație, arată pe unde o să fie holul, cum o să fie camera, pe unde vine ușa și cam cât o să fie baia de mare.

Ferenții se uită la el ca la un profet picat din Vechiul Testament. Visează ceva, fiecare cu mintea lui. Își imaginează paturi suprapuse, gresie colorată și robinete lucitoare.

Între timp, un băiet mai înfipt a sărit rândul la hintă și se dă de mama focului. De pe tarla, cu o privire înțeleaptă pentru vârsta ei, mânzuca Nadia s-a oprit din rumegat. Privește tot teatrul din ogradă și, pentru o clipă, pare că înțelege.

Doar Pavel privește îngrijorat la roata explodată de la căruță și nu pricepe de unde o să facă el rost de un cauciuc pe 13.

Între timp, unchiul se trezește iar, vag off topic:

"De chei nu-i problemă, Pavele, să știi. Am io un set de tubulare. Ți le aduc când zici. Când vrei să schimbi roata, adică".

Lăsăm în urmă pijamaua în dungi a tarlalelor. La fel și gospodăriile modeste din râpa de pe Făgădauă, plină de copii și câini în exces.

Urcăm pe un drum străjuit de plopi către o livadă unde pomii par uscați cu toții.

Prin ochelarii ei de soare, Mede se minunează de verdele de afară și turuie în stilul ei, așa cum m-a tocat și la venire. Pe Mede n-o cheamă așa, bineînțeles. Și ea ar fenta moartea, dacă ar putea, ca orice om.

Dacă o privești cu coada ochiului, pare mai degrabă o tinerică, nu o mamă cu trei fete mari, în pragul adolescenței. Chestia asta cu crescutul copiilor îi mănâncă mai toată viața.

Altfel, în timpul liber, e o bombă de energie, pe care și-o consumă ca soție, antreprenoare și idealistă fără pereche. E tunsă băiețește, iar peste blugii mulați e încălțată cu cizme de gumă, "că ultima dată a fost așa un noroooi..."

Când o apucă, scrie cărți pentru copii. Acum însă, a apucat-o asta cu imobiliarele. Ferenții i s-au lipit de inimă și nu mai pleacă de acolo. După cum o știu pe Mede, n-o să se lase până nu-i vede într-o casă omenească.

Doar că cele mai optimiste calcule duc povestea undeva spre 10.000 de euro.

"Am înnebunit o grămadă de lume, am cerșit, m-am umilit și nu o dată era să renunț. Noroc că Ovi al meu mă susține. Și noroc cu unii oameni-surpriză, care chiar au reacționat miraculos, pe bune.

Sunt câțiva pe care nici măcar nu-i cunosc personal, dar au venit aici de capul lor, ca să le dea amărâților ăstora o mână de ajutor.

 Pe mine, Ferenții ăștia m-au cucerit definitiv. Imaginează-ți că mi-au făcut de Crăciun pachet pentru fete, din porcul lor.

O văd pe Ionela cum se raportează la copii, cât îi iubește pe fiecare. Îl văd pe Pavel cât muncește și se îngrijorează. Și mai ales, crede-mă, oamenii ăștia rup din nimicul lor pentru alții și mai necăjiți decât ei. Cum poți să nu-i iubești?

 Numai că m-am băgat ca o vijelie în ceva la care nu mă pricep. Dumitru e și el un amărât, pe care vreau musai să-l ajut. E harnic, e om bun. Doar că pentru fundație a făcut să-mi zboare din buzunare 9.000 de lei cât ai zice 'Făgădauă'.

Acum o iau de la capăt, dar mult mai sistematic. Vreau bonuri pe tot, urmăresc fiecare pas, negociez dinainte fiecare fază a construcției. Iau și compar prețuri la materiale de construcții, apoi mă tot umilesc să implor oamenii să doneze.

Nu mă las până nu-i văd mutați, să știi. Așa că fă bine și scrie și tu ceva, așa, emoționant..."

P.S. Are cineva un cauciuc de căruță pe 13?

Cine s-a emoționat măcar un pic la povestea asta poate contribui la noua casă a Ferențiilor, donând lei în acest cont:

− Asociația Creștină de Întrajutorare "Speranța", CUI: 34913074;

− Cont IBAN: RO51 BTRL RON CRT 0305 650201 (deschis la Banca Transilvania);

Dacă doriți să-i scrieți lui Mede sau să faceți o donație direct prin PayPal, se poate aici: amedeia@yahoo.com .

Fotografii: Voicu Bojan