Ernesto Bazan e un tip bazat

"Un an nu contează și zece ani nu sunt nimic. A fi artist nu înseamnă a aduna și a socoti, ci înseamnă a aștepta pârguirea. Exact ca un pom, care nu-și grăbește seva, ci stă plin de speranță, înfruntând furtunile de primăvară, fără să se îngrijoreze că vara s-ar putea să nu mai vină.

Vara vine. Însă vine doar pentru cei care știu să nădăjduiască, care stau locului de parcă veșnicia toată li s-ar așterne la picioare, tăcută și fără sfârșit. Cu durere, învăț lecția aceasta zi de zi și sunt mulțumitor să o repet: Răbdarea e totul". (EB, Bazan/Cuba)

*

Destinul de fotograf al lui Ernesto Bazan a început la 14 ani în Palermo, odată cu primul aparat primit în dar de la părinți. A continuat cu o revelație mistică la 17 ani. Apoi cu școala făcută la New York, plus o seamă de granturi și premii de calibru.

A venit pe urmă invitația de a deveni membru în celebra agenție Magnum. După doi ani s-a retras, căutându-și propria cale.

În 2002, primii 8 studenți s-au înființat la ușa lui din Havana. Așa a început o aventură de ateliere foto prin lume și o seamă de albume de referință. Avea să fie expulzat din insulă și împins către un alt destin.

În pielea artistului locuieşte însă şi un foarte bazat antreprenor. Astăzi, Bazan e poate unul dintre cei mai de succes autori și mentori. Prin atelierele lui din Sicilia, Brazilia, Peru sau Mexic au trecut sute de studenți aflați în căutarea propriei voci.

Iar această aventură continuă. Bazan locuiește în Veracruz, Mexic, alături de soția lui, Sissy, de cei doi gemeni ai lor, Pietro și Stefano, și de doi câini, Diva și Ono.

M-am bucurat când a acceptat un dialog în engleză, pe email, despre ce mai înseamnă azi fotografia și cărțile cu poze.

Vă ofer aici o versiune prescurtată, ilustrată cu imagini din primul album al trilogiei sale cubaneze (BazanCuba / Al Campo / Isla).

− Ernesto, de ce nu literatura, pictura, poezia sau orice altceva? De ce tocmai fotografia?

− Nu vreau deloc să sun ca un predicator, dar, pentru mine, fotografia e o misiune chiar serioasă. Aveam 17 ani când am auzit o voce care mi-a spus: "Trebuie să devii fotograf".

Îmi aduc aminte cât de solemn mi-am anunțat a doua zi părinții despre viitoarea mea profesie. Cred și acum că acea voce era a lui Dumnezeu.

De fapt, cred în revelații și azi, fiindcă ele nu au încetat să mi se dezvăluie. După aproape 40 de ani, iată, îmi urmez cu încăpățânare chemarea.

Ce te păstrează atașat de această formă de exprimare care, prin inflație, tinde să se banalizeze?

− Ce mă interesează pe mine la fotografie e poezia vieții ascunsă în banal. Mă interesează descifrarea vieții unor oameni simpli, care nu vor fi niciodată la știrile de seară. Îmi place să-l citez pe Fernando Pesoa:

"Poezia se află peste tot, pe pământ și pe mare, în lacuri și râuri... Este poezie și pe masa asta, în hârtia asta, în călimară, aici; există poezie în mișcarea mașinilor pe șosea, în cel mai mic și mai banal gest a muncitorului care, dincolo de drum, pictează reclama unei măcelării".

Da, poezia poate fi peste tot, dar numai pentru cei care au ochi pentru ea. Apropo de asta, fotografii spun cu aroganță că ei pot vedea lucruri acolo unde alții nu văd nimic.

− Azi nu prea auzi despre oameni care-și urmează destinul pe baza unei voci auzite în noapte. Latinii numeau asta conversia subita. Spune-mi, ce s-a petrecut după? Ai început să vezi lucrurile diferit?

− Da, poți prea bine să-i spui conversia subita. Visul acela, pe care-l consider începutul unor revelații succesive, mi se dezvăluie tot mai amplu, cu fiecare zi pe care o trăiesc.

Ideea atelierelor, a editurii, a modului independent în care-mi produc cărțile, precum și alte decizii din cariera mea, toate sunt parte a unui întreg.

În ultima vreme, după mai bine de 30 de ani de fotografiat fără întrerupere, încep să văd lucrurile cu un ochi interior, unul conectat cu inima, spiritul și sufletul. Mi-a luat zeci de ani să înțeleg cu smerenie că Dumnezeu mi-a oferit o unealtă de care să mă slujesc.

− Primul album al trilogiei se deschide cu niște pagini coborâte parcă din infernul lui Dante: "Lasciate ogni speranza voi ch’entrate". De ce acest ton sfâșietor de trist?

− Trebuie să vezi începutul ca parte a unui întreg. Cartea este pentru mine o călătorie personală, intimă.

Eu văd tristețea mai mult ca pe o melancolie, dar și ca pe o formă de empatie, de iubire față de cubanezii care traversau pe atunci una dintre cele mai dificile perioade ale istoriei lor.

Melancolia asta are ca sursă un sentiment al așteptării fără sfârșit, al apăsării exercitate de regim, al pierderii identității.

Deși e tras pe film alb-negru, albumul "se colorează" mai încolo, în sensul că această tristețe se estompează. Vezi copii jucându-se, vezi afecțiunea soției mele față de gemenii noștri, vezi oameni dansând pe plajă, jucând domino sau scăldându-se în râu.

Doar o privire superficială ar putea cataloga albumul ca pe o coborâre în infern.

− Este fotografia un mediu cinstit? Sau ne minte cu nerușinare? De multe ori pare că operează cu o realitate ficționalizată.

− Mereu avem de a face cu o interpretare, chiar și în fotojurnalism, genul considerat cel mai apropiat de realitate.

Simplul fapt al alegerii unui anumit momentum din fluxul de neoprit al timpului sau alegerea unui anume cadru din miriade de posibilități înseamnă deja o interpretare personală.

De fapt, nici o altă formă artistică de exprimare − fie ea pictură, cinema sau proză − nu e foarte preocupată de descrierea realității sau de rostirea adevărului.

Cu cât mă adâncesc în fotografie, cu atât simt că mă îndepărtez mai mult de interpretarea strictă a realului. Totul devine mai intim, sunt mai interesat în detalii aproape invizibile.

Cu cât privesc viața mai îndeaproape, cu atât îmi dau seama mai limpede că e vorba de o contemplare cu inima și cu sufletul, doi dintre cei mai puternici senzori cu care percepem existența.

Nu mă interesează atât să arăt realitatea așa cum e, ci mai degrabă să arăt ceea ce simt față de mine însumi, față de oameni, de locuri, de animale și peisaje, de momente pasagere. Cu alte cuvinte, de sentimentele și emoțiile care curg constant pe lângă mine.

Vincent van Gogh spune așa:

"Adevărații artiști nu arată lucrurile așa cum sunt, după o analiză seacă și îndelung studiată. Mai degrabă le arată așa cum simt ei că ar fi.

Marea mea dorință e să schimb și să prefac realitatea. Vreau ca opera mea să fie inexactă, o anomalie atât de evidentă, încât să se convertească în minciună, dacă vreți. Fiindcă minciunile adevărate sunt mai bune decât realitatea luată ad litteram".

− Lumea e saturată și sătulă de fotografie. Ce te mână în luptă în condițiile astea, ce fel de încredere nebună trebuie să ai în chemarea ta ca să crezi că poți face o diferență?

− Cum îți spuneam, cu revelațiile nu e bine să te pui. Mulți pot să râdă de ele, dar eu știu în inima mea că acel vis al meu n-a fost doar un vis.

Nu mă interesează că lumea e plină de fotografii și că piața e suprasaturată de imagini nesemnificative. E destul să te uiți la imaginile câștigătoare de la Word Press Photo din ultimii ani. Sunt o invitație deschisă la depresie.

Dacă însă rămâi credincios chemării tale și dacă rămâi sincer, atât ca om, cât și ca fotograf, și reușești să ajuți și să inspiri oameni, atunci nu trebuie să faci altceva decât să persiști în acel lucru în care crezi.

De exemplu, trilogia "Cuba" e rezultatul a 14 ani de muncă neîntreruptă. Preumblându-mă prin diverse locuri, mi-am făcut prieteni, la care m-am întors mereu: Fidel, Miguel, Jose, Inesita și familiile lor.

Am împărtășit aceleași ritualuri: am mâncat laolaltă, am fumat țigări de foi cu aromă de trestie de zahăr, am sorbit rom și am vorbit despre viață.

Modul în care fotografiam s-a schimbat, fiindcă a devenit parte a acestor ritualuri. N-a mai fost o prioritate, ci doar un fel de răspuns la stimuli.

Când fotografiile sunt parte din viața ta − așa cum este ea, în desfășurare −, totul se schimbă. De aceea îmi place să mă întorc la infinit în aceleași locuri, să vizitez aceiași oameni.

În cele din urmă, pentru mine fotografia nu e decât o interpretare a cum simte omul viața și subiectul pe care decide să-l imortalizeze. A fi personal și intim față de un subiect nu înseamnă a rămâne obscur.

De mai bine de 10 ani, de exemplu, țin ateliere în locuri precum Oaxaca, de Ziua morților, sau Cuzco, în Valea sacră. Îmi urmez calea fără să mă gândesc la vreo nouă carte: doar timpul va decide când s-au copt lucrurile.

Tot ce vreau în continuare e să raționalizez mai puțin și să fotografiez mai mult oameni, locuri și lucruri care mă stimulează și mă inspiră. Nu e vorba atât de încredere aici, cât de un instinct de a-mi urma chemarea.

"Privesc la copiile-contact ale pozelor mele. Mă cuprinde un sentiment de adâncă deznădejde. În mine parcă se cască un hău. Și ce e și mai rău: nu pot face absolut nimic. Tot ce-mi doresc e să plâng în tăcere într-o cameră goală.

Iată o aducere aminte despre cât de îngrozitor de greu e să faci o blestemată de poză bună. Tot ce pot face e să accept verdictul, ca un condamnat definitiv". (EB, Bazan/Cuba)

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează