Deschide
Închide

Cine a ucis Colinda, Capra și Călăul?

Cică două zile s-au chinuit cei trei gropari să-i sape unuia mormântul în cimitirul catolic din deal. Sunt deja două săptămâni de când termometrul refuză să coboare sub −20 de grade în Cârlibaba, un fel de pol al frigului din Bucovina.

Aici mi-am petrecut vara-iarna mulți ani, împreună cu ai mei, ba la Dispensarul din localitate, ba la o casă de peste drum, cu un nume frumos – Poem.

În ciuda frigului, lângă pod, ca o statuie, femeia care vinde semințe de bostan cu livrare direct la buzunar, înfofolită toată în jersee de lână și năfrămi, se încăpățânează să mai facă un bănuț. Mai e un pic și vin sărbătorile.

O babă singură, pe o vale mai lăturiș de comună, a înghețat noaptea în casă, învelită-n pături. Adormise la o telenovelă, uitând să mai bage lemne în sobă. I-au degerat degetele de la picioare.

Doctorul Mircea Gordan, de 40 de ani medic de familie în acest loc, se încăpățâna, spre disperarea localnicilor, să facă vizite la domiciliu pe bicicletă, deși frigul părea mai veșnic decât în Narnia.

Doctorul i-a dus babei o cremă home made, pentru degerături. Clienții lui sunt, de obicei, bețivii care adorm pe lavițe, pe la porți, nu oamenii care adorm în paturile lor, treji.

O căprioară, probabil căpiată de frig, și-a înfrânt orice urmă de timiditate și a coborât din pădure pe uliță, la cerșit. A căpătat colac de la mort direct din mâna celor proaspăt ieșiți de la biserică.

Mihai Fierarul și-a închis atelierul din curte până după sărbători. Cică dă și el o pauză sclerozei care-l chinuie.

Pe ușa lui, ca să fie treaba clară, scrie cu vopsea neagră: "Nu lucrez pe datorie. Plata pe loc. Nu ai bani? Nu-i nimic. Vii când ai. Atunci facem treaba".

În Cârlibaba, bărbații mutau cu sârg tot timpul anului lemnul din păduri către gatere, vara dirijau ciupercile și fructele de pădure către Italia, femeile trebăluiau cât era ziulica de lungă pe la galițe, vaci și porcine, copiii se ocupau de jucat și ronțăit napolitane, iar la Dispensar, doctorul nu-și vedea capul de pacienți.

Pe hol era mereu coadă. Dacă era vreme rea, bolnavii veneau cu căruța, căreia i se spunea, pompos, faeton. Câte unul mai apărea noaptea cu o șapcă de ouă și rugămintea să-i scoată măseaua, "că nu mai pot".

Totul decurgea conform unui plan foarte bine stabilit, deși planul nu părea să fie știut de nimeni, nici măcar de dom' primar.

Decurgerea asta părând că există de când lumea, se oprea, la fel cum închizi un robinet, atunci când veneau Sărbătorile de iarnă. Atunci, totul avea voie să se dea peste cap. Să fie pe dos, altfel, cum-necum, cu susu-n jos.

Atunci, nimeni nu mai era ceea ce fusese până atunci. Ca în niște cizme de gumă nevăzute, mulate, toți intrau în alte încălțări. Se împielițau în alte piei.

Doctorul lepăda halatul alb și devenea simplu cetățean îmbrăcând o cămașă în carouri, bețivul satului devenea ceva căpetenie de oștire turcă din vechime, vecinul de peste drum se preschimba în călău, bolnavul de cancer se prefăcea în muzicant sănătos și băiatul fierarului, nu se știe de ce, vopsit pe față cu funingine, devenea brusc om de culoare, căsătorit cu prietenul lui din copilărie, acum travestit în fecioară, cu bujori roz în obrăjori.

Toți se pregăteau să joace, să bea, să râdă și să uite.

Cum se lăsa seara de Ajunul Crăciunului, pe ulițe începeau să umble dracii. Fugeau de colo-colo, îmbrăcați în straie cusute cu clopote, băgând groaza în prunci și vestind acest timp nou, răsturnat, de carnaval sfânt. Timpul sărbătorii.

Dispensarul, până atunci locul izbăvirii de boli ușoare gen "roșu-n gât", liman pentru căutătorii de motivări la școală, coșmar pentru clienții vaccinărilor obligatorii și punct de pornire pentru diverse bilete de trimitere, devenea scenă pentru o sumedenie de actori de ocazie.

Aceștia dădeau iama în dulapuri, urcau ritualic în poduri, suflau praful de pe cuferele cu costume, le îmbrăcau o dată pe an și deveneau brusc, Per-so-na-je Im-por-tan-te.

Primii care apăreau erau Colindătorii. Ordinea era bine prestabilită: de la cei mici la cei mărișori.

Erau serioși, aveau caiete cu versuri și se purtau ca la serbările de la școală: sobru, precis, cu lecția bine învățată. Straiele erau simple, cu coifuri ca de cruciați, aripi de înger sau cojoace întoarse pe dos, pentru impresie artistică.

Fetele erau cu fetele, băieții cu băieții, nu se amestecau. Cei din urmă își pictau bărbi cu funingine, ca să pară bărbați. Printre ei, neapărat, trebuia să fie unul în uniformă militară. Și un casier, care colecta banii.

Veneau, ziceau o colindă, două și plecau. Erau un soi de avangardă.

Apoi veneau cei cu Capra. Aceștia erau zăluzi tare. Niște extremiști. Nu păreau să aibă altă regulă în afară de a se dezlănțui.

Muzica era stridentă, tropăielile maxime, ritmul ța-ța-ța, dat de bătaia din fălcile de lemn, era absolut isteric, iar chiotele umpleau spațiul unde, de obicei, sobra Tanti Nela completa fișele de observație ale pacienților, făcea măsurători de înălțime sau lua tensiuni și glicemii povestind cu oamenii.

Astăzi, nu: localnicii aveau voie să ia în stăpânire Dispensarul cel cu reguli stricte și privit cu spaimă de oameni. Astăzi nu putea păți nimeni nimic, decât, eventual, mici accidente pasagere cauzate de beție.

De-asta cei cu capra se grăbeau să bifeze autoritățile locale în ordine şi deveme, cât încă mai erau treji: primar, popă, medic, șef de post etc.

În cele din urmă, își făceau intrarea și cei mai așteptați, în frunte cu un personaj de groază – Călăul. Prin alte locuri, membrii unui astfel de grup se cheamă irozi sau juni.

Aceștia interpretau an de an aceeași scenă – cea tragică, cu martiriul fiilor lui Brâncoveanu la Înalta Poartă. Era o mini-piesă de teatru în toată legea, cu roluri, costume și texte standard.

Dialogul-cheie se repeta pentru fiecare dintre fii: "Te lepezi de Hristos? Nu!"

Aici venea scena de groază, pe butucul din mijlocul încăperii: Jap, căpățâna! Călăul era îmbrăcat în negru tot, având o sabie înspământătoare.

Turcii erau în roșu, înzorzonați, cu bărbi și mustăți desenate, plus figuri voit crâncene. Românașii noștri, în schimb, erau dalbi ca neaua de afară, cu ii și cușme, exprimând un soi de puritate naivă amestecată cu fatalism. Trăgeau a ciobani din Miorița, vag abțiguiți.

Am urmărit toate acestea an de an, cu detașarea celui convins că i se cuvin, până într-un Crăciun ciudat, când nimic n-a mai fost la fel. Nici ninsoare n-a prea fost, nici frig adevărat nu era.

Colindătorii au fost puțini și neconvingători, iar pe restul i-am așteptat degeaba, până la 5 dimineața. N-au mai venit. Nici măcar nu se porniseră.

Iar nouă nu ne-a venit să credem că oamenii n-au mai suflat praful de pe costume, ca să intre iar, în fiecare an, în vechile lor piei de actori.

În locul spectacolelor venise criza. Oamenii erau dezamăgiți, cu mai toate orizonturile de așteptare înșelate. Peste toate, simțeau cum supărarea se pogora peste ei, de sus, cam la fel cum pățim noi zilele acestea, la ani buni distanță, parcă într-o tragică reluare.

S-a lăsat atunci ca o negură peste toată comuna, care n-avea nimic de-a face cu bucuria, fie ea și artificială, a Crăciunului, aceea cu beteală, zorzoane și beculețe colorate. Și nimic, niciodată de atunci încoace, n-a mai fost la fel.

Iar o dată pe an, de fiecare Crăciun, îmi permit să devin nostalgic și să mi se facă foarte dor de toți acei oameni frumoși, care transformau în scenă Dispensarul din Cârlibaba, acum pe punctul de a deveni, încet, o ruină.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează