Investește în ceea ce crezi!
Fii alături de noi în promovarea jurnalismului de calitate din România.

Cei 7 ani buni și cele 7 vaci grase ale lui Etgar Keret

"O inimă frântă e o inimă întreagă. O scară înclinată e o scară dreaptă". (Simcha Raz, un exemplu de înțelepciune hasidică)

*

Cartea "7 ani buni" te pune în alertă începând din titlu. Nu doar cifra 7 în sine, care e interpretabilă în tot felul de moduri, cât mai ales trimiterea biblică.

Dar să o luăm așezat − "pe după șură", cum se zice în Ardeal. Să chestionăm puțin trimiterea la Cartea Genezei și la povestea incredibilă a lui Iosif.

Ca supraviețuitor al Holocaustului, tatăl lui Etgar Keret a hotărât, imediat după eliberare, că viața e un cadou mult prea prețios pentru a mai fi tratată cu lipsă de fantezie.

Drept urmare, s-a decis să trăiască mai multe vieți într-una singură, schimbându-și profesia din 7 în 7 ani.

Evident, tatăl, probabil cu un scop, nu alegea întotdeauna cele mai productive meserii, drept urmare Etgar îl întreba periodic: "Tată, acum stăm bine sau suntem săraci?".

Așa că anii buni, grași, alternau cu anii răi, slabi, exact ca în vechea povestea cu visul recurent și straniu al Faraonului.

În acel vis apăreau 7 vaci slabe și urâte care le mâncau pe cele 7 vaci grase ce pășteau fericite pe malul Nilului.

Nici un înțelept n-a putut explica sensul acelui vis, cu excepţia tânărului evreu Iosif, cel vândut cândva de frații săi și între timp întemnițat în Egipt.

Cele 7 vaci grase însemnau că urmau 7 ani buni, de belșug şi de grâne, urmați de 7 ani de criză.

Astfel, cititorul de visuri Iosif ajunge la dreapta Faraonului ca dregător și gestionează cu înțelepciune acei 7 ani buni, culminând cu reîntregirea familiei sale. Dar asta e o poveste mai lungă.

Ideea e că de aici pornește Keret cu volumul lui de povestiri, care te trimit la prozele scurte ale lui Kafka, Kundera sau Capote. Deși nu ni se explică nicăieri, eu cred că autorul se scaldă în ape mai adânci decât pare.

Aparența de scriitură simplă, aproape minimalistă, cu un aer jovial și haios, e doar o perdea de fum.

De fapt, Keret pune la bătaie, ca un jurnalist observațional, tot soiul de situații similare pe lângă care ai trecut şi tu, cititorul, dar pe care nu le-ai observat îndeajuns de percutant ca să te mai și apuci să le descrii.

Și mai toate au o bătaie mai lungă. Omul descrie cam așa zborul cu avionul, scenă în care m-am regăsit perfect, cu sucul de roșii aferent:

"Eul meu care trăiește între decolare și aterizare e un om complet diferit. Eul din timpul zborului este dependent de suc de roșii, băutură de care nici nu-mi trece prin cap să mă ating când sunt cu picioarele pe pământ.

În aer, acest eu urmărește avid comediile de la Hollywood care te spală pe creier pe un ecran de mărimea unui hemoroid și plonjează în paginile catalogului de produse din buzunarul scaunului din față ca și cum ar fi o variantă actualizată și îmbunătățită a Vechiului Testament".

Etgar Keret, cred eu, trebuie luat foarte în serios, mai ales atunci când te face să râzi.

Ușurătatea lui seamănă cu cea a îngerilor care, dacă vor să zboare, trebuie să pună jos toate greutățile care-i pot ține lipiți de pământ și să se ia pe ei înșiși în răspăr, ușor, nicidecum în serios.

Doar că el nu e defel un înger.

Să ne înțelegem.

Etgar Keret e din Tel Aviv, poate cel mai secular loc evreiesc de pe planetă.

Deci, nu e un tip religios, însă adoră să se joace pe acest teren, băgând în echipă familia întreagă, cu băieții în roluri de atacanți: fiul Lev, fratele mai mare, pe care încearcă disperat să-l copy/paste, tatăl ca figură emblematică, model rarisim de tip trăznit, plin de autoironie și curaj.

În roluri de fundași joacă mama, soția și sora − cea din urmă, mamă şi ea a 11 copii fiind eșuată în cel mai ultra-ortodox cartier al Ierusalimului.

Keret se joacă permanent pe terenul tradiției și al textului sacru. E acolo, e subliminal, deși se leapădă de el fățiș, repetat.

"Eu, când vine vorba de religie, nu am Dumnezeu. Când sunt bine, n-am nevoie de nimeni, iar când mă simt de rahat și-n mine se cască un hău mare, atunci știu că nu a existat nici un dumnezeu vreodată care să-l poată umple și nici nu va exista.

Deci, chiar dacă s-ar ruga o sută de rabini pentru sufletul meu rătăcit, tot nu le-ar folosi la nimic. Nu am Dumnezeu, dar sora mea are și, pentru că o iubesc, încerc să mă port respectuos cu el."

Dacă sapi puțin, dai de substraturile din care autorul își trage seva. Întorsăturile de fraze și situații seamănă cu frunzele galbene plutind toamna pe un lac de munte adânc.

Sub ele, regăsești tocmai adâncul: misterul legilor și întâmplările greu de apucat ale Vechiului Testament, misticismul din Tora și din Kabbala, plus rezonanțe din înțelepciunea hasidică.

Și dacă acestea n-ar fi destul, mai e și iadul numit Holocaust, cel prin care i-au trecut ambii părinți.

Drept urmare, pentru că mama şi tatăl autorului au crescut fără cărți de copii, doar cu povești inventate de către propriii părinți, decid la rândul lor că doar părinții leneși le citesc seara copiilor, în vreme ce părinții cu adevărat creativi sunt inventatori de povești unice, care se spun o singură dată, apoi dispar.

În timp ce mama inventează povești cu zâne și pitici, tatăl livrează pe bandă rulantă povești atât de fascinante, petrecute într-un bordel din sudul Italiei pe vremea când el era traficant de arme, încât Etgar, atunci când creşte mare, ajunge să se viseze fie mafiot, fie bețiv, locuind neapărat printre prostituate.

Explicația tatălui? După ororile naziste prin care trecuse în lagăr, toți aceștia, prostituate, bețivi și mafioți, erau întruchiparea unei umanități suave, personaje care l-au primit între ei ca pe un om − și nu ca pe un evreu rătăcitor, care trebuia exterminat.

Și cum tatăl s-a simțit atunci fericit, de ce nu i-ar spune fiului povești fericite?

Filonul e de regăsit în înțelepciunea hasidică, mișcare de înnoire plecată din Europa de Est în secolul al XVIII-lea.

"Încercând să reconstitui poveștile pe care tata mi le spunea la culcare cu mulți ani în urmă, îmi dau seama că, dincolo de intrigile lor fascinante, toate conțineau o lecție.

O lecție despre nevoia aproape disperată a omului de a găsi bunătatea în cele mai neplauzibile locuri.

O lecție despre dorința nu de a înfrumuseța realitatea, ci de a persevera în căutarea unui unghi din care urâțenia să apară într-o lumină mai blândă și să trezească afecțiune și empatie față de fiecare neg și rid de pe chipul ei plin de cicatrice."

Iar "7 ani buni" nu e doar o înșiruire de povestiri răzlețe și ușurele, ci, în bună tradiție evreiască, oglindește doar mici frânturi dintr-un adânc teribil − care nu poate fi rostit, așa cum pe vremuri înțelepții se fereau să rostească sau să scrie numele lui Dumnezeu.

Acești ani buni ai lui Keret cuprind un interval: cel dintre nașterea fiului său și moartea tatălui.

E intervalul când autorul se situează în acest mijloc fericit al existenței, când poate fi numit deopotrivă tată și fiu.

Sunt 7 ani buni, în care cele cele trei generații se suprapun, ca un semn al continuității și biruinței. Numerologia întâlnește Genealogia.

Să ne amintim, așadar, de paginile întregi cu liste ale Vechiului Testament în care ni se relatează sec cum "cutare a născut pe cutare", și tot așa.

Ar mai fi lucruri de zis − de pildă, că poveștile aparent banale ale lui Keret sunt impregnate de un misticism firesc, care vine din acea lume stranie și greu de apucat, dar mai bine să încheiem într-o notă "optimistă", despre misiunea scriitorului de proză scurtă pe această lume:

"Scriitorul nu e nici sfânt, nici țadik (lider spiritual − n.a.), nici profet care profețește la porțile orașului; e un păcătos ca oricare altul, însă ceva mai lucid și dotat cu un limbaj ceva mai precis pentru a descrie realitatea de neconceput a lumii în care trăim.

El nu inventează nici un sentiment sau gând – toate au existat cu mult înaintea lui. Nu este cu nimic mai bun decât cititorii săi – uneori e chiar mult mai rău − și așa și trebuie să fie.

Dacă scriitorul ar fi un înger, hăul care îl desparte de noi ar fi așa de mare, că scrisul lui nu s-ar putea apropia suficient de mult ca să ne miște.

Dar pentru că este aici, lângă noi, îngropat până la gât în mocirlă și mizerie, el este cel care, mai mult ca oricine, poate împărtăși cu noi ce se întâmplă în mintea sa, în zonele iluminate, dar mai ales în colțurile întunecate."

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.