Investește în ceea ce crezi!
Fii alături de noi în promovarea jurnalismului de calitate din România.

Când ne vom întoarce pe Lună, va fi pentru totdeauna

"În timp ce fac ultimul pas al omului pe suprafața Lunii pentru o perioadă − sperăm noi că nu prea lungă −, sunt convins că istoria va consemna că provocarea Americii de astăzi a format destinul omului de mâine. Părăsim Luna din valea Taurus-Littrow, plecăm așa cum am venit și, dacă vrea Dumnezeu, așa cum ne vom și întoarce, cu pace și speranță pentru toată omenirea. Drum bun, Apollo 17!"

Acestea au fost, până acum, ultimele cuvinte spuse de un om aflat pe Lună.

Eugene Cernan − astronautul american care le-a rostit în 14 decembrie 1972 − era al doisprezecelea om care pășise pe satelitul natural al Terrei şi făcea parte din a șasea misiune trimisă de NASA pe Lună în intervalul decembrie 1968 - decembrie 1972.

Au fost 4 ani de triumf pentru America, finalul glorios al unui program care începuse cu doar 8 ani înainte de prima aselenizare.

Programul Apollo a implicat 400.000 de oameni și 20.000 de companii private, un efort ingineresc și economic care nu a mai fost reprodus până acum.

Costurile au fost pe măsură: 25,4 miliarde de dolari, adică 107 miliarde de dolari la valoarea actuală.

În urma acestei aventuri, pe Pământ au fost aduse 382 de kilograme de rocă, pe Lună au fost amplasate niște oglinzi care folosesc la măsurarea exactă a distanței dintre cele două corpuri cerești, iar savanții au aflat că omul poate traversa în siguranță centurile de radiație din jurul Terrei.

Însă rezultatele misiunilor cu echipaj uman nu au putut justifica prelungirea programului Apollo.

Teoriile conspirației susțin că omul nu a ajuns pe Lună. Ascunderea unei astfel de conspirații ar implica o jumătate de milion de oameni. În plus, în urma celor şase misiuni a rămas echipament care e vizibil de pe orbita Lunii, iar sovieticii n-au pus niciodată la îndoială că americanii au ajuns acolo.

*

Nimeni nu-și imagina atunci, în anii '70, că vor trece aproape 50 de ani până când oamenii își vor pune din nou problema de a zbura pe Lună.

O generație întreagă a copilărit visând să ajungem pe Marte și pe alte planete, ba chiar în afara sistemului solar.

Nimic din toate acestea nu s-a mai întâmplat, dintr-un motiv foarte simplu: cursa spre Lună a fost una politică, nu științifică. În confruntarea sa ideologică și strategică cu Uniunea Sovietică, America trebuia să demonstreze lumii că domină spațiul.

Câștigurile științifice și economice au venit indirect, prin tehnologiile dezvoltate și adaptate apoi în domenii civile.

S-a calculat că fiecare dolar investit în misiunile spațiale aduce 14 dolari în economia americană, însă acest efect are loc în timp, iar politicienii nu mai pot justifica atât de ușor programe întinse pe un deceniu când alegerile bat la ușă din doi în doi ani.

A venit timpul, totuși, ca omenirea să se întoarcă pe Lună. Şi după ce, timp de aproape jumătate de secol, au găsit justificări pentru a nu investi în misiuni selenare, americanii au stabilit acum anul 2024 ca ţintă pentru revenirea pe Lună, conform vicepreşedintelui Mike Pence.

Se pare că ascensiunea fulminantă a programului spațial chinez a reprezentat "argumentul" decisiv.

Echipajul Apollo 14 arată roci aduse de pe Lună în 1971. Sursa foto: NASA/JSC

Din orbita joasă a Terrei spre spațiul îndepărtat

Pentru 50 de ani, omenirea a rămas pe orbita joasă a Pământului, astronauții fiind feriți de radiații și de celelalte pericole ale spațiului îndepărtat.

Misiunile de câte un an reușite între timp datorită stațiilor orbitale ne-au învățat foarte multe despre modul în care spațiul afectează corpul uman, însă prea puține despre ce s-ar întâmpla dacă astronauţii ar rămâne câteva luni în afara scutului protector al Pământului, fie pe Lună, fie pe Marte.

Dar omul nu poate rămâne prizonier pentru totdeauna la câteva sute de kilometri de planeta sa de origine. Omenirea e destinată să se răspândească pe alte planete, iar Marte este ținta principală în secolul XXI.

O vreme, s-a spus că Luna nu ne poate ajuta prea mult în cursa noastră către Marte. Iată că percepțiile se schimbă, iar calendarul următorului deceniu este deja destul de aglomerat.

În primele zile ale lui 2019, o navă spațială chineză denumită Chang'e-4 a aselenizat pe partea îndepărtată a Lunii. Din ea s-a desprins roverul Yutu-2 (Iepurele de jad), care a parcurs până acum peste 163 de metri, în trei "zile" lunare întinse pe câte două săptămâni.

Această misiune va fi urmată de alte câteva, tot robotizate, de pe urma cărora China vrea să se aleagă și cu un transport de rocă lunară.

Pe orbita Lunii tocmai a intrat și prima navă spațială privată, Beresheet, care va aseleniza pe 11 aprilie 2019, dacă toate lucrurile vor merge bine.

Participantă la concursul Space X, echipa israeliană Beresheet este compusă în mare parte din zeci de voluntari și a avut nevoie de peste 100 de milioane de dolari pentru a-și vedea visul cu ochii: să pună un lander pe Lună.

Sonda israeliană Beresheet e primul vehicul privat care va atinge Luna. Sursa foto: SpaceIL / Wikimedia

Urmează indienii, cu sonda Chandrayaan-2, a cărei lansare a fost amânată de repetate ori, dar și alte misiuni robotizate, unele sponsorizate parțial de companii auto precum Audi sau Toyota.

Se pare că Luna va deveni, cel puțin în următorii 3-4 ani, teritoriul favorit pentru campanii de marketing la nivel cosmic.

De data asta, costurile sunt ținute cu mare atenție sub control. Dacă tot programul spațial Apollo a costat echivalentul a 107 miliarde de dolari în decursul a 10 ani, programul Stației Spațiale Internaţionale a costat 160 de miliarde în 20 de ani.

De fapt, asta arată de ce omul nu s-a mai întors pe Lună: era incomparabil mai scump.

Cea mai lungă misiune pe suprafața Lunii a durat 74 de ore, în timp ce restul misiunilor au fost sensibil mai scurte, de circa o zi fiecare.

Prin comparație, Stația Spațială Internațională (ISS) este locuită permanent de 18 ani și 5 luni de mai mulți astronauți, cu riscuri incomparabil mai mici.

America a furnizat peste 100 de miliarde din costul total de până acum, iar ISS este proiectată să reziste până în 2030.

Cu alte cuvinte, saltul din orbita joasă a Terrei înapoi spre spațiul îndepărtat al Lunii aduce cu sine o sumedenie de riscuri și de costuri care nu se justificau până acum.

Însă, dacă vrem ca omenirea să ajungă să colonizeze Marte în acest secol, avanpostul permanent de pe Lună este o etapă obligatorie.

Modulul Orion din 1972. Sursa foto: NASA/JSC

Cum ajungem înapoi pe Lună

În primul rând, spre deosebire de ce spunea vicepreședintele american Mike Pence, în acest moment nu există o cursă care să vizeze Luna.

Programul spațial chinez nu cuprinde nici o misiune cu echipaj uman pentru următorii 10 ani. Beijingul se concentrează pe explorarea robotizată și pe clădirea unei stații spațiale proprii, pe care ar urma să o finalizeze în 2022.

China nu a fost implicată în dezvoltarea și operarea ISS, așa că vrea să realizeze un program propriu, cu prezență permanentă: stația sa spațială e proiectată să adăpostească trei astronauți și să dureze cel puțin un deceniu, timp în care nu o va împărți cu nimeni.

În ceea ce îi priveşte pe ruși, ei nu au nici interesul, nici capacitatea financiară să țintească Luna.

"De data asta, când vom merge pe Lună vom rămâne acolo. Nu ne vom duce să lăsăm steaguri și urme de pași, iar apoi să nu ne mai întoarcem pentru alți 50 de ani. Vom merge în mod sustenabil. Ca să rămânem. Cu landere și roboți și rovere − și cu oameni".

Jim Bridenstine, administratorul NASA

*

Cu alte cuvinte, "cursa" către Lună pare a fi, la fel ca în anii '60, una cu un singur competitor, care aleargă împotriva lui însuși.

De data asta, putem spera ca sectorul privat să preia "greul" de la politicieni, pentru că revenirea pe Lună doar de dragul naționalismului nu aduce nicio îmbunătățire substanțială a programului spațial american.

Esențială în aceste planuri este capsula spațială Orion, dezvoltată de NASA.

Rod al colaborării dintre NASA și ESA (Agenția Spațială Europeană), Orion va fi vehiculul care va transporta astronauții pe orbita Lunii, mai întâi în misiuni de explorare, apoi în misiuni de asamblare a stației spațiale Lunar Orbital Platform-Gateway (LOP-G).

Aceasta din urmă va fi pusă pe orbita Lunii și va servi drept stație de transfer între vehiculele care vin dinspre Terra și modulele care sunt trimise către Lună.

Pentru ca Orion să ajungă în spațiu, NASA lucrează de ceva vreme la propriul vehicul spațial de transport orbital, SLS, considerat a fi cea mai puternică rachetă din istorie.

Cu această rachetă se pot executa misiuni orbitale, lunare și chiar spre planeta Marte, însă întârzierile și depășirile de buget deja obișnuite vor forța NASA să utilizeze, cel mai probabil, o rachetă comercială pentru prima lansare în jurul Lunii a capsulei Orion.

Misiunea este planificată pentru vara anului viitor și va avea loc fără echipaj uman.

Din fericire, există Elon Musk cu a sa SpaceX, care tocmai testează viitorul său vehicul spațial orbital, Starship.

În teorie, această navă ar trebui să reducă de 10 ori costurile lansării pe orbită a unui kilogram de cargo față de o lansare cu actualele rachete Falcon 9, care sunt sensibil mai ieftine decât furnizorii tradiționali de transport pentru NASA.

Pentru prima misiune cu capsula Orion, aceasta ar putea folosi actuala rachetă Falcon Heavy.

Dacă Elon Musk îşi realizează planul, o misiune cu echipaj uman spre Lună este într-adevăr posibilă până în 2024.

NASA ar putea prelua apoi "greul" lansărilor spre satelitul Pământului, pentru că rămânerea acolo depinde de reușita de a construi stația Lunar Orbital Platform-Gateway, care ar putea fi întârziată tocmai de planurile de a grăbi aselenizarea.

SpaceX nu are în planurile sale actuale un modul propriu de aselenizare cu echipaj uman. Rațiunea este simplă: acesta ar costa, de fapt, aproape tot atâta cât o rachetă Starship.

Elon Musk face deocamdată ce știe mai bine: vehicule de transport orbital, care coboară mult costurile ajungerii pe Lună și pe Marte.

Nici NASA nu are încă un proiect final pentru lander (modulul de aselenizare), denumit deocamdată Advanced Exploration Lander. Acesta va face legătura dintre Lună şi staţia LOP-G și va fi folosit pentru crearea primei baze selenare cu echipaj uman.

Din păcate, deși atât oficiali europeni, cât și americani au vorbit despre o astfel de bază, încă nu există planuri avansate în acest sens. NASA s-a mobilizat însă, așa că le vom vedea destul de repede, dacă e să ne luăm după oficialii agenţiei.

Starship este racheta cu care Elon Musk poate reduce masiv costurile drumurilor între Terra și Lună, apoi chiar spre Marte. Sursa foto: SpaceX

De ce ne întoarcem, de fapt, pe Lună

Luna pare aproape de Terra, dar realitatea este că o misiune permanentă ar fi foarte solicitantă pentru organismul uman, incomparabil mai grea decât prezența pe ISS.

Noaptea durează două săptămâni, temperaturile oscilează între -173 C și 127 C, radiațiile sunt mult mai puternice decât pe Pământ, iar gravitația e doar o șesime din cea cu care suntem obişnuiţi.

Prima bază lunară cu echipaj uman va trebui creată, cel mai probabil, într-un crater care să o ferească de o parte a luminii directe a soarelui. Ea va trebui să fie îngropată sub regolit ("solul" lunar) și protejată împotriva radiațiilor cosmice.

Din aceleași motive, fiecare ieșire a astronauţilor pe suprafața Lunii va dura doar câteva ore, fiind similară cu o ieșire în spațiu efectuată azi în jurul ISS.

Absența luminii solare timp de două săptămâni pe lună va trebui compensată printr-un reactor nuclear, iar apa necesară astronauților va trebui să fie dusă inițial de pe Pământ.

Abia apoi vor învăța oamenii să folosească regolitul ca material de construcții, să-și extragă singuri apa de pe Lună și să-și creeze un ecosistem care să-i susțină cu cât mai puține intervenții din partea planetei-mamă.

Este lecția absolut necesară pentru a face primii pași interplanetari.

Acesta este motivul fundamental pentru care trebuie să ne întoarcem cât mai repede pe Lună.

Din păcate pentru visători (și pentru scriitorii de science-fiction), Luna va rămâne în următoarele două decenii doar o destinație pentru cercetători și pentru oamenii extrem de bogați care sunt dispuși să-și riște viața.

Poate că nu vor trece alți 50 de ani până când o călătorie pe Lună nu va mai costa zeci de milioane de euro, dar cu siguranță că astrul nopții va rămâne mult timp o destinație interzisă pentru omul de rând.

Indiferent dacă americanii vor aseleniza din nou în 2024 sau mai târziu, putem spera ca, la orizontul anului 2030, să fie gata întreaga infrastructură spațială care va permite prezența permanentă a oamenilor pe Lună.

De-abia din acel moment omenirea va putea să-și ridice privirile spre Marte, planetă pe care vom ajunge, cel mai probabil, abia după încă un deceniu de explorare spațială.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.