Când călătorului îi șade rău cu drumul

Taxiul groazei

Între 6 și 7 dimineața, din Cluj decolează nu mai puțin de 6 avioane. Cele care zboară spre vest trec pe deasupra patului meu. Când dorm, le aud. Nu și azi.

E ora 5 și taximetristul gonește prin smoala nopții ca un apucat. Sunt mult prea anesteziat ca să pot protesta. Aș bâigui măcar o rugăciune, dar nici măcar ea nu se leagă.

Alți taximetriști gonesc și ei pe lângă noi, de parcă am fi ceva colegi de raliu: Londra, Zaragoza, Tel Aviv, București etc. Fiecare client vrea să prindă un avion, cât de mic.

Șoferul meu e cât pe ce să nu vadă o mașină oprită pe banda a doua, chiar lângă linia dublă continuă. Omul acela voia, e clar, să facă o "românească" interzisă. Avem 110 kilometri pe oră, atâta apuc să zăresc de pe bancheta din spate.

În ultima clipă, șoferul trage brutal de volan, înjurând. Roțile scrâșnesc și ratăm la mustață un panou de reclamă ce năvălea spre noi cu viteză.

Ne redresăm. Dau cu tâmpla de geam. O mică bucățică din filmul vieții apucă să mi se deruleze, șchiop, pe dinaintea ochilor.

Plătesc și cobor năuc. Pământ sub tălpi: ce minune, gravitația! Cu pași nesiguri, intru pe ușa automată de la Plecări internaționale. Aici, cum era de așteptat, haos. Acum însă, îl ador.

Mulțimea mă ia cu ea, mă înghesuie familiar în coadă. Mă simt ca fiul risipitor întors acasă. Mă simt ca unul care își trăiește viața în prelungiri.

În loc de Tel Aviv, puteam fi bine-mersi la morgă, așteptând să fiu recunoscut de către aparținători. Aflat la 8000 de metri în aer, încă reflectez cum acea secundă mi-ar fi putut schimba destinul.

Pericolul de a coborî din pat. Pericolul poftei de a pleca în lumea largă. Surprizele pe care ți le poate oferi călătoria. Despre ele vorbesc aici.

Am ales, drept urmare, aceste trei mici întâmplări revelatoare. Fiindcă trebuie să fii foarte naiv să crezi că o călătorie e doar miraj, mirare și miracol.

Uneori, poate deveni coșmar și blestem.

Caracas, Venezuela. O întârziere de 84 de ore

 A început pe nebănuite. Pe panoul electronic, cursa Caracas–Madrid a apărut cu o întârziere de 2 ceasuri. Un fleac, mi-am zis. Aveam marjă de siguranță o zi întreagă, așa că mi-am băgat nasul înapoi în carte.

Aeroportul era friguros, sărăcăcios, făcut cumva în pripă, de arhitecți comuniști repetenți. Vântul puternic de afară își croia loc prin pereții prost izolați.

Avea o singură zonă de haleală, dispusă în cerc și total neinteresantă. În rest, părea un coridor nesfârșit, cu porți cam golașe și bănci total incomode. Niciun magazinaș de pierzanie, menit să anestezieze mintea drumețului cu parfumuri, reviste sau ciocolățele.

Umbla vorba pe afară că în țara lui Hugo Chavez, prietenul Fidel al lui Castro, era sărăcie, corupție și degringoladă politică. Cam la fel ca în Cuba, de unde tocmai veneam după vreo lună de peregrinări.

Dar ce căutam în Caracas? Fusese cea mai ieftină rută, la ofertă. Și, ca să fiu șmecher până la capăt, luasem un bilet low cost de la Madrid la Cluj.

În combinația asta imbatabilă, ar fi trebuit să economisesc cam 250 de euro în loc de tradiționalul Air France, care ultima dată îmi mâncase pe aceeași rută vreo 850, fără a arăta o minimă compasiune.

După următoarele 8 ore de întârziere anunțate, sângele fierbinte al majorității călătorilor a început să fiarbă. Vociferările disparate s-au unit într-un cor tragic, plângăcios de-a dreptul.

După 16 ore a apărut un reprezentant al liniei aeriene Conviasa, să-i liniștească. Am primit toți vouchere de mâncare. Fiindcă oamenii care mestecă nu pot vocifera. Răscoalele se fac cu burta goală, nu plină.

Ni s-a promis că se lucrează la problemă și că aeronava va apărea curând. S-a aflat mai apoi ce se petrecuse. Avionul nostru, burdușit cu câteva tone de cocaină, fusese sechestrat la Madrid, iar tot echipajul, arestat. Eram așadar blocați în no man's land...

După 48 de ore, pierdusem nu doar avionul low cost de la Madrid către Cluj, dar și toate speranțele că mă voi mai întoarce vreodată acasă, în Ithaca, la fel ca Ulise.

Mă împrietenisem cu cimentul de pe jos. Era mereu foarte aproape de fața mea. Oamenii, când nu urlau în cor "Vrem avion!", mâncau biscuiți sau dormeau care pe unde.

Își pierduseră ultimele fărâme de decență. Aveau figuri pământii, de refugiați, și nici măcar nu se mai oboseau să doarmă prin colțuri: care cum apuca se punea pe jos, își lua ciorapi în sandale, se învelea în haine murdare și în prosoape colorate ridicol, închidea ochii și ațipea, ca să uite coșmarul ce părea nesfârșit.

După 60 de ore, revolta a ajuns într-un punct de fiebere. Atunci a ieșit generalul din bârlogul său și ni s-a arătat nouă, muritorilor.

Era taman șeful aeroportului. Costum Armani, păr dat cu briantină, țiitoare frumoasă foc, plus doi reporteri care-i sorbeau cuvintele. A ținut un discurs calm, rațional și egal, de dictator sud-american cu experiență.

La sfârșit, ne-a dat tuturor vouchere grase la Big Mac. Ne-a zis să avem încredere în el, că rezolvă. Ne-a vrăjit ca șarpele Kaa din Cartea Junglei.

Apoi, cu burta plină fiind, am adormit la loc. După 80 de ore, când deja ne intrase tot cimentul aeroportului în ființe, am fost anunțați că decolăm peste 4 ore. N-a mai crezut nimeni.

Când, după alte 30 de ore, am aterizat la Cluj − cu un bilet "low cost" de la Madrid, care costase 350 de euro −, soția mea, care mă aștepta credincioasă, n-a știut unde să se ascundă de rușine, fiindcă, în loc să o îmbrățișez pe ea, m-am întins pe burtă în aeroport și am sărutat cu foc cimentul patriei mele. De trei ori, jurându-mi în gând să nu mai plec nicăieri, niciodată.

Varanasi, India. Locul unde mi-am dat întâlnire cu moartea

 "Ai grijă la Varanasi, s-ar putea să ai un șoc cultural", mi-a spus cândva un prieten. Nu l-am luat prea în serios, normal. Doar India toată e un șoc.

Noaptea, pe tren, o mână de pelerini au cântat cu foc imnuri religioase. Ritmate, cu falseturi și patos. Ai nevoie de pregătire ca să dai ochii cu orașul sfânt al zeului Shiva, distrugătorul.

Sala mare a gării din Varanasi era plină de oameni dormind sau mâncând aloo poori bhaji direct pe jos, din farfurii de carton.

Monotonia era spartă de sari-uri în culori vii, în contrast cu o vacă sfântă ce trona drept în mijloc. Cu botul cauciucat și umed, mesteca alene o turtă, probabil sfântă și ea.

Am dat banii pe ricșă degeaba. E mai ușor să faci cei câțiva kilometri de la gară pe jos, către malul fluviului. Te strecori mai simplu prin ceva care nu se poate numi trafic.

E un fel de flux compact de atelaje, mașini, animale și oameni, mișcându-se ca un râu leneș, la vale, într-un vacarm de zgomote, mirosuri și praf, mult praf.

Urmează labirintul de străzi nu mai late de 2-3 metri. Ele te conduc la un loc larg, spre așa-numitele Ghat, un ansamblu spectaculos de trepte ce coboară dinspre templele cocoțate pe malul stâng al fluviului sfânt Ganga, până jos, la apă.

Malul drept e aparent pustiu. Uneori, acolo se adună puținii membri ai unei secte stranii: aghori, asceți practicanți ai canibalismului. Vopsiți pe trup cu cenușa morților, ei beau alcool din cranii de om și fumează ierburi pentru a accelera iluminarea.

Departe, în zare, se deslușește o pădure. De acolo, casta daliților, cei-care-nu-pot-fi-atinși, aduce lemne pentru rugurile pe care, zi și noapte, ard morți. Pentru săraci se folosesc lemne banale; pentru bogați, lemn de mango sau de santal, aduse uneori pe bani grei din toate părțile Indiei.

Nici măcar în moarte hindușii nu sunt egali. Un rug trebuie pregătit cu multă vreme înainte, iar lemnele, uscate. De cât lemn e nevoie ca un om să ardă complet? Cam 350 de kilograme, vreo 8 ore și trei ciocli pricepuți în perpelirea cadavrului.

Brahminii din casta superioară sunt arși pe altare de marmură, mai sus. Sărmanii se mistuie pe treptele de jos, de lângă râu; adesea, bucățile nearse sfârșesc drept hrană peștilor și crocodililor.

Tot daliții sunt, de generații întregi, cioclii oficiali ai locului. E vorba de câteva sute de oameni, numai bărbați, care au dezvoltat un business cu reguli stricte, a cărui activitate de bază e una singură: moartea.

Mircea Eliade scria în 1930: "Câteodată, când apele vin mari și rele, piciorul alunecă de pe lespede și trupul e prins în vâltoarea galbenă. Cât ai clipi, omul dispare, luat de valuri. Căci moartea la Benares e moartea plăcută zeilor. Pe mal, rudele și prietenii nu îndrăznesc a plânge pe cel luat de Mama Gange".

Doar că moartea e un lux pe care nu și-l poate permite oricine. De ce? Fiind un loc atât de sfânt, încât e capabil de a întrerupe ciclul fatal al reîncarnărilor și de a obține moksha − cu trimitere directă în Nirvana, mulți vin să se cazeze în așa-numitele hoteluri ale morții.

Acolo, recepționeri cu experiență te măsoară și evaluează cam cât mai ai de trăit. Apoi stabilesc tariful. Urmează ultimul drum spre apa sfântă a Gangelui, purtat pe umeri de rude, pe o targă, cu cântec.

Nu o dată m-am lipit de zidul unei străduțe înguste când mortul plutea pe orizontală, învelit doar într-un cearceaf, la câteva palme de fața mea.

Despre apă, nenea Google îți va spune că e mai poluată de zeci de ori decât orice râu al planetei. Dacă întrebi un sadhu (ascet), îți va spune că zeul Ganga nu poate fi impur.

Barcagiul bătrân și uscățiv care m-a dus pe celălalt mal și m-a lăsat să vâslesc nu merita întrebat. Aplecat peste marginea bărcii, el lua apă în căușul palmei și o bea în cel mai firesc mod, așa cum bem noi dintr-un izvor de munte.

Doar la Manikarnika Ghat, unul dintre locurile sacre din Varanasi, sunt incinerați 80-100 de oameni pe zi. După trei zile, mirosul de carne arsă ți se pare firesc.

Resturile de cenușă, oase și ce-o mai fi rămas se aruncă ritualic în râu. Asta după ce s-a scotocit bine după podoabe și aur.

De foc scapă doar următorii, toți considerați sfinți: copiii sub 10 ani, femeile însărcinate, sadhus − fie ei autentici ori șarlatani, oamenii mușcați de cobre și leproșii. Acestora li se leagă un bolovan mare de piept și sunt aruncați în mijlocul râului.

Pe maluri, în straturi groase de zoaie, plutesc zei împletiți din paie de orez, veșminte ale morților (roșu pentru femei, alb pentru bărbați, culorile tradiționale de nuntă), animale moarte umflate, ghirlande de flori albe de iasomie ale pelerinilor, dar niciodată lacrimile celor îndurerați.

Fiindcă durerea și plânsul nu au ce căuta în orașul cel sfânt – ele nu fac decât să împiedice desprinderea totală de lume a celui plecat spre Nirvana. Bocitoarele și sufletele sensibile nici măcar nu au ce căuta la înmormântări.

E dimineață devreme. Soarele stă să răsară. Deasupra orașului tăcut, un zmeu de hârtie scăpat de un copil se zbate ca o pasăre într-o cușcă prea mică.

Cufundat în apa rece a râului, un sadhu cu păr negru ca smoala tremură tot, dar se roagă fierbinte cu ochii spre răsărit: Ganga Ma Ki Jai. Mângâie apa cu palmele de jur împrejur. Face valuri.

Nu departe, un om așezat pe vine se spală pe dinți cu sârg, cu un băț de lemn despicat în fire subțiri, ca o perie. Își clătește gura cu apă din râu, o dată și încă o dată. Scuipă.

Un pic mai încolo, la vreo 10 metri în aval, cinci câini zvelți sfârtecă sistematic hălci din cadavrul în descompunere al unei femei. Pe brațul ei drept, un colier fără valoare depune mărturie despre ființa sa trecătoare, care cândva a râs, și-a dorit lucruri, a visat și o fi sperat la fericire.

Astfel am văzut, cu ochii mei, cum se poate amesteca viața cu moartea, la Varanasi, într-o dimineață devreme, pe care n-o s-o pot descrie ca lumea niciodată, dar nici n-o s-o pot uita, ca pe zmeul de hârtie lăsat liber, câte zile voi trăi.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează