"Lecția mea de logopedie nu îl ajută cu nimic. Toate cuvintele astea cu pronunție complicată, pe care îl forțez să le repete, nu îl ajută cu nimic. Nu reușește decât să le pocească, să le strice, iar când strici un cuvânt, strici și lumea. Un cuvânt stricat e o lume stricată e o poveste stricată.

Uneori înțelege ce i se spune sau ce citește și atunci îl apucă panica, de parcă e un copil care, abia născut, pricepe dintr-o dată tot ce se întâmplă în jurul lui, mult prea devreme sau, poate, mult prea târziu."

Sebastian Sifft, "Câinele iubirii", Humanitas, 2018

*

Orice om care a crescut într-o familie marcată de boală știe: boala va primi supranume, pentru că este grozavă și adesea frânge țesătura lumii, înlocuind-o cu un sentiment continuu de nesiguranță.

Frica de boală, de posibilitățile ei nesfârșite de a-ți exploda în față, generează supranume. Pentru că vrei s-o îmblânzești cumva.

Boala va genera ritualuri, în care toată familia caută și practică tehnici de ameliorare: masaje, frecții, pernuțe umplute cu plante, ceaiuri, alifii, poziții de relaxare, practicarea liniștii perfecte pentru a nu trezi somnul și așa firav al celui afectat.

Discuții interminabile despre posibilitatea unor tratamente. Programe de viață sănătoasă, liste cu alimente bune și liste cu alimente de evitat.

Bolnavul e învelit într-o gândire magică − și apropiații încep să ghicească dincolo de suferința sa impenetrabilă: dacă-și ține mâna sub cap când doarme, nu-l mai doare; sau dacă se aerisește dimineața, va tuși mai puțin.

Mulți "dacă", pe care fiecare membru al familiei, grijulie și aseptică, și-i înscrie în istoria personală. Reflexe care nu vor mai dispărea niciodată.

România comunistă și boala, mai ales dacă era una complicată, au fost ingrediente perfecte pentru eticheta de anormalitate. Din cauză că oamenii nu erau cu totul oameni, pentru a fi egali.

Într-un fel, despre asta este romanul "Câinele iubirii", scris de Sebastian Sifft și publicat anul trecut de editura Humanitas.

Despre încăpățânări surde și fidelități împinse până la disperare.

Despre ceea ce rămâne în sufletul unui copil aflat ani la rând în umbra bolii care-i transformă tatăl într-un absent, iar mama, într-o statuie vie a durerii.

Pentru a ajunge totuși să înțelegi ceva, ai nevoie să mergi mai departe, la rădăcini, la istoriile care s-au întretăiat până când ai apărut tu, copilul unei astfel de familii.

Și atunci încep căutările și reconstituirile.

Într-un tablou cu bunici, apar inevitabil ororile mijlocului de secol: superioritatea ucigașă a militarului german, trenurile în care se amestecă vii și morți către lagăre, lașitatea.

Apoi bătăile generoase din închisorile anilor '50, bestialitatea torționarului român care dispune de viața și de moartea deținutului, celulele în care se aglomerează trupuri tumefiate, lașitatea.

Romanul traversează și zilele mai blânde ale comunismului, animate de goana după recamiere și covoare persane, televizoare și mobilă cu furnir. Și ajunge și la democrația anilor '90, cu goana cea nouă, după case și mașini.

Ce-i poate oferi viața unui copil născut la capătul acestor istorii care se întretaie? Se mai poate ameliora cumva boala ce rămâne pe dinăuntrul sufletului?

Ce mai rămâne după dispariția bolii? Și cum poți să faci față, apoi, părintelui care a rămas, cel sacrificat?

Nu știu dacă Sebastian Sifft a vrut să răspundă la aceste întrebări. Mai degrabă a vrut să arate că ele există. Că e normal ca ele să existe și să lase urme pe care adultul le resimte dureros.

Că frica, groaza de acel nimic al bolii care înghite tot, poate să marcheze vieți. Ba chiar să le decidă întregul curs.

În plus, ceea ce m-a captivat pe tot parcursul cărții este scrisul: autorul livrează și se livrează fără rest, într-un șuvoi de stiluri, cu fragmente de poezie, cu pagini de proză pură, suplă și tăioasă, cu momente care nu pot fi atribuite unui anume gen literar.

Textul pare că iese așa cum vrea el, și asta îl face să fie autentic și captivant.

Sebastian Sifft nu se teme de realitate în nicio formă a ei: textură, miros, senzație, sentiment, fractură, iraționalitate. Toate acestea se atenuează și se descrețesc, îndreptate de o iubire care nu se sfârșește decât în moarte, asemeni câinelui.

***

Sebastian Sifft are 41 de ani și trăiește la Bruxelles. A publicat în 2004 volumul de poezii "Smintirea" (Editura Vinea), pentru care a primit Premiul Național de Poezie "Mihai Eminescu", Opus Primum.

În 2017 a publicat la editura Nemira volumul de poezie "Dadi".

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează