Așa a lăsat Weegee orașul New York în pielea goală

Țin pe birou o fotografie importantă. E un portret alb-negru în care, într-o lumină dură, întors brutal înspre dreapta, îmbrăcat într-o cămaşă răvăşită şi descheiată la gât, având o ţigară subţire de foi între buze, cu o căutătură cruntă şi cu globul ochiului stâng nefiresc de alb, stă însuşi Weegee.

Sub fotografie scrie Weegee the Famous, 1968, iar mai jos este semnătura autorului: Bill Jay, 5027 Santa Monica Ave, E San Diego, California 92107. Pe dos, e o scurtă scrisoare datată 3 ianuarie 2005.

Pentru mine e o imagine preţioasă, un cadou nesperat, o sugestie care m-a îndemnat mereu să iau fotografia în serios. E legătura mea indirectă, la a doua mână, cu o mare tradiţie: aceea de a documenta viaţa aşa cum este.

Este o imagine deopotrivă tandră şi dură. În ea regăsim un personaj tragicomic, fermecător, uşor sărit de pe fix, dar certamente imposibil de ignorat. Este un om care a ridicat fotografia de reportaj la un standard greu de imaginat şi de egalat.

Era ianuarie 1928 când Daily News a publicat o fotografie (furată de Tom Howard,  cu un aparat atașat de picior) care a şocat America: Ruth Snyder pe scaunul electric, în spasme, în timp ce tocmai murea.

Era doar un aperitiv, o anticipare a ceea ce televiziunea a dus la un sinistru apogeu, culminând cu 9/11. Mai recent, avem imagini de peste tot, inclusiv de la masacrul din Ghouta (Siria), sau, mai aproape de noi, cu femeia împinsă în fața metroului bucureștean.

Moartea în direct a fost, este şi va rămâne visul pervers şi nemărturisit al mass-media. Tabloidizarea, în general, înseamnă o năvălire fără perdea în spaţiul vieții private. Dar moartea, acest tabu care conține spaima noastră primordială, le întrece pe toate.

Împușcarea lui Dillinger, masacrul mafioţilor de Valentine's Day sau fotografia lui Evelyn McHale cunoscută drept "cea mai frumoasă sinucidere din lume" vând ziarele surprinzător de bine.

Tiraje de milioane de exemplare se suplimentează fiindcă lumea prizează moartea (celorlalți) ca pe nimic altceva. Și, treptat, se creează o foame acută și animalică a pieţei, care se cere mereu săturată.

Hollywood se adaptează rapid la cererea de violență extremă. Iar de la McHale încoace, s-a constatat că majoritatea aruncărilor pe fereastră sau a sinuciderilor din filme sfârșesc nu pe ciment, ci pe capote de mașini.

Pe scena fotografiei de reportaj a anilor '30 apare un personaj perfect adaptat pentru aşa ceva. Şi pentru că el trebuia să poarte un nume, i s-a spus, simplu, Weegee.

Aterizat la New York împreună cu familia sa de emigranţi evrei din Polonia, Arthur Fellig a abandonat şcoala la 14 ani şi a plecat de acasă la 18.

Ca un vagabond veritabil, dormea în gara Penn Station şi pe băncile din Central Park, până într-o zi, când a privit cu interes la o fotografie care avea să-i schimbe complet viaţa.

Era o poză banală cu el însuşi, făcută de un fotograf ambulant. Din acea clipă, fotografia a dat un sens vectorial unei existenţe în derivă, l-a salvat din mediocritate şi l-a transformat în ceva complet neașteptat.

În mintea tânărului ce fusese pe rând spălător de vase, amestecător de pastă pentru bomboane, manufacturier de biscuiţi şi taxator pe omnibuz a început să încolţească perspectiva luminoasă de a deveni fotograf freelancer, în cel mai deplin sens al cuvântului.

Omul nostru renunţă fără regrete la numele lui adevărat şi îşi ia un nume "de scenă". Arthur Fellig devine Weegee, aşa cum îl ştie istoria fotografiei.

Începe de jos, ca asistent într-un laborator foto din Lower Manhattan, unde se simte închis ca într-o cuşcă. Resimte din plin propria delocalizare și faptul că pulsul vieţii e afară, dincolo de gratii.

Strânge din dinţi şi, în timpul liber, îşi încearcă norocul. Iese în stradă ca fotograf ambulant, se îmbracă în clovn şi începe să fotografieze copii, intuind că părinţii lor, oricât de săraci ar fi, vor cumpăra finalmente imaginile cu odraslele lor.

Îşi dă seama că ţinuta de clovn abate atenţia subiectului de la aparat, oamenii fiind convinşi că aparatul nu e altceva decât un accesoriu al unei maimuţăreli generalizate. Va adapta această idee în viața lui de mai târziu, o va rafina și o va duce în zone de neimaginat.

Apoi îşi diversifică interesul: fotografiază evenimente notabile ce se întâmplă în New York-ul marii depresii − greve, incendii, crime, hoţii mărunte, şi reuşeşte să vândă primele imagini unor ziare mici.

Îşi creează un stil aparte: trage de obicei de la aproximativ 3 metri, cu un flash brutal care decupează subiectul din beznă. Fără să aibă habar și fără să-i pese, Weegee continuă tradiția clarobscurului renascentist. Treptat, îl adaptează şi îl personalizează.

După o vreme, semnează cu o agenţie mai mare, dă din coate și în 1938 reuşeşte să-şi lase în urmă competitorii atunci când primeşte aprobarea de a-şi instala, în bătrânul lui Chevy, un radio setat pe frecvenţa poliţiei.

Transformă maşina într-o adevărată redacţie, într-un mobil gata de luptă. Nu de puține ori ajunge la locul crimei înaintea poliției. Nu mai ştie şi nu-i mai pasă dacă e zi sau noapte, stă mereu la pândă, ca un păianjen, doarme mai mereu îmbrăcat, mănâncă la repezeală salam cu pâine și fumează întruna.

Are în dotare maşină de scris, un aparat Speed Graphic 4x5, un flash cât china, o pălărie de fetru şi, mai mereu, un trabuc în colţul gurii. Arată ca un clovn ponosit, care îşi ia rolul prea în serios. Adoptă chiar și un slogan, ce va da titlul unei celebre expoziţii: Murder is my business.

Începe să-şi semneze fotografiile Weegee the Famous. Devine sinonim cu ceea ce azi numim breaking news.

Între 1938 şi 1945 va face exact acelaşi gen de fotografii care îi vor aduce celebritatea. Devine peste noapte artist cu acte în regulă, dar oarecum fără să vrea, fără să priceapă de ce, iar asta îl nemulţumeşte.

Are chiar şi o fotografie celebră, cu un cec primit de la revista Time pe care scrie Two murders – 35$. Nu înțelege cum de instantaneele lui cu mafioți eleganţi împuşcaţi la ceas de seară sau cu şoferi prinşi în mașini făcute zob pot face saltul buclucaş de la ceea ce se vede până în zonele ozonate ale artei cu A mare.

Cum adică derizoriul unor jafuri, greve sau incendii poate fi catalogat drept artă?

A fotografiat în 10 ani peste 5000 de crime, reuşind să satureze piaţa în aşa hal, încât oamenii au început să se plictisească de mafioţi ciuruiţi zăcând în bălţi de sânge pe sub mese de restaurant.

Lui Weegee, ceva i se pare în continuare în neregulă chiar şi atunci când expoziţiile sale sunt surprinzător de bine primite. În plus, cartea lui, Naked City, apărută în 1945, cunoaşte un succes neașteptat. Din iunie până în decembrie e reeditată de 5 ori şi devine una dintre cele mai profitabile cărţi din istoria fotografiei.

Weegee dă acum interviuri, e respectat și plătit tot mai bine, dar suferă în secret de sindromul impostorului. Se teme că, într-o bună zi, clovnăriile lui vor ieşi la iveală şi de celebritatea lui se va alege praful.

Se mişcă în înalta societate ca peştele în apă, face şi fotografie de salon, face şi portret. Ba chiar, cu ajutorul unui megafon și al unei clovnerii de maestru executate din turnul salvamarului, reuşeşte să adune câteva mii de oameni pe plaja de la Coney Island pentru a realiza, în plin soare, un incredibil portret de grup.

Are tupeu, e pe val, fotografiază orice şi oriunde. Sunt momente de graţie în care îi iese totul. Orice atinge se preface în istorie.

Există o serie de imagini care au fost adunate sub titlul Unknown Weegee şi care ne dau adevărata măsură a creaţiei sale. Descoperim acolo un fotograf tandru, ironic, plin de umor (fie el chiar şi negru), un veritabil portretist al absurdului.

Doar că, într-o bună zi, de prea bine, se plictiseşte. Totul îi devine mult prea previzibil. Decide că a venit timpul să se re-inventeze.

Oarecum fără preaviz, Weegee părăseşte oraşul care l-a făcut mare şi merge drept la Hollywood ca să devină un artist în deplinul sens al cuvântului. Sau cel puțin așa cum credea el că trebuie să arate unul.

Următorii 20 de ani nu vor fi altceva decât o strădanie scrâşnită în căutarea unei consacrări ce nu va mai veni nicicând. Încearcă pe rând să devină regizor, chiar actor, face fotografii distorsionate cu celebrităţi, în care subiecţii săi devin de nerecunoscut, experimentează pornografia soft, ba chiar se apucă de scris şi ţinut seminarii prin Europa.

Lucrează în paralel pentru reviste mari, cum ar fi Vogue şi Life, și, practic, face orice pentru a întreţine mitul unei celebrităţi evident expirate. Nu-i iese mai nimic, doar lucruri de mâna a doua, dar de întors la fotografia pe care şi-a clădit reputaţia nu se va mai întoarce niciodată.

În schimb, se va întoarce smerit la New York, orașul pe care îl trădase. Doar că Big Apple e altfel acum. Nu mai e dispus să primească la sânul lui întoarcerea unui clovn abătut care mai e și trădător pe deasupra.

Bill Jay îl găseşte în 1968 bătrân şi decrepit, nefericit și neîmpăcat cu sine, măcinat de diabet şi Alzheimer, aproape incoerent în exprimare, dar supărat pe lumea toată. Din poză, parcă privește înapoi cu mânie.

După doar 6 luni de la fotografia ce stă pe biroul meu, Weegee the Famous moare cam la fel de anonim cum era Arthur Fellig pe vremea când dormea, ca un vagabond veritabil, pe băncile din Lower Manhattan. Iar cercul, ca orice cerc, se închide.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează