Anonima din Berlin. Jurnalul violului ca fapt cotidian

Am început să o răsfoiesc într-o vineri după-masă, când m-am întors de la redacție, și m-am oprit pe la 4 dimineața, cu ochii roșii, după ultima pagină.

E o carte* care te consumă emoțional pentru că îți transmite sentimentul copleșitor al războiului. Oroarea și violența lui nu pot fi înțelese decât în comparație cu gesturile mici − acele obișnuințe învățate acasă care ne fac oameni.

Spre exemplu, decât un calvar de pe front relatat cu amănunte, m-a impresionat mai mult imaginea unui mic dejun în adăpostul antiaerian de la subsolul unei clădiri, în timp ce bombele explodau deasupra și în jur cădea ploaie de tencuială.

Autoarea, o femeie care avea circa 30 de ani la finele războiului, consemnează un astfel de moment pe 26 aprilie 1945.

Fiecare locuitor − scrie ea − încearcă să recompună, pe cât posibil, viața de familie.

"O masă tihnită, aranjată pe cufere, cutii și scaune, cu șervețele de hârtie și mici fețe de masă. Din ceainice sunt turnate în căni fel de fel de băuturi, fierte pe lemne sau pe reșouri cu spirt. Avem și untiere, zaharnițe, borcane de gem, linguri de argint. Pe un foc din lădițe de șampanie dezmembrate, o cafea din boabe adevărate − asta ne face bine".

Femeia care a ținut acest jurnal timp de două luni, din 20 aprilie până în 22 iunie 1945, relatează invazia rusească în capitala Germaniei înfrânte.

Surprinde tocmai acele momente când buboiul urii se sparge pe străzile și în casele din care civilii n-au apucat să fugă și să se-ascundă.

Despre acei oameni se poate spune, în termenii de astăzi, că au fost victimele colaterale ale unei Victorii.

Acel 9 mai celebrat și astăzi le-a adus berlinezilor foamete și spaimă apăsătoare.

Mame, soții, fiice și surori au fost ascunse în pripă în tavane false sau în nișe de pivnițe, dar, în cele mai multe cazuri, degeaba. Fiii, soții, tații și frații au trăit disperarea neputincioasă de a asculta prin ziduri cum cele mai dragi ființe le sunt violate și batjocorite în camerele vecine.

Autoarea recunoaște că acest Jurnal a ținut locul unui psihoterapeut sau al unui confesional. Altminteri, cum ar fi putut să-și vadă de viață o femeie supusă unor violuri repetate?

Povestea Anonimei începe într-un buncăr și se derulează pe trei caiete școlare scrise înghesuit.

Pe timp de război, nici măcar violul nu mai pare a avea același dramatism, iar acesta este cu adevărat un lucru înfiorător.

Se estimează că, în decurs de câteva zile, au fost violate, numai în Berlin, peste 100.000 de femei. Rușii au desfăcut până și șuruburile magazinelor din oraș și le-au trimis cu trenurile la Moscova.

Iar femeile au început să se raporteze la aceste orori ca la un fapt cotidian și chiar să discute între ele.

Violul ajunsese prețul de plătit pentru a rămâne în viață.

"Unul dintre ei mă prinde de încheieturile mâinilor și mă trage pe coridor, în sus. Apoi trage și celălalt de mine, îmi pune o mână la gât, ca să nu pot țipa, să nu mai vreau să țip, să-mi fie frică să nu fiu strangulată. Amândoi trag de mine, în clipa următoare zac pe jos. Ceva cade zornăind din buzunarul jachetei. Trebuie să fie cheile de la casă, adică legătura de la chei".

Fragment din Jurnal

*

Cartea are un ritm extraordinar, poate și pentru că timpul obiectiv în care se petrec evenimentele este comprimat.

E un suspans permanent care te ține treaz, mușcându-ți unghiile. Lucidă și uimitor de ironică, autoarea notează amănunte cu talentul unui regizor.

În plus, nu cade niciodată în patetisme, nu invocă milă, nici înțelegere, nici iertare. Nu insistă pe descrieri și se poziționează ca un martor detașat: nici o slăbiciune pare a nu răzbate din rândurile sale.

Doar o resemnată înțelegere a naturii umane, care, în asemenea momente de umilință, transformă și conștiința într-un sclav obedient.

Anonima era o femeie educată, studiase la Sorbona și făcea parte dintr-un cerc de literați germani.

Aproape un deceniu mai târziu, scriitorul Kurt W. Marek − care citise jurnalul și îl considera documentul unei epoci − a convins-o să predea textul unui editor din New York.

Astfel, Jurnalul a apărut prima oară în traducere, în 1954. Abia după ce i-a fost publicat în engleză, suedeză, norvegiană, olandeză, daneză, italiană, japoneză, spaniolă, franceză și finlandeză, autoarea a fost de acord să apară și în limba sa natală, în 1959.

Cartea a iscat un adevărat scandal, fiind reeditată abia în 2003. Și abia atunci, punând cap la cap informațiile, Anonima a fost identificată în persoana unei jurnaliste, Marta Hillers, care murise în 2001. După război, emigrase în Elveția, unde se și căsătorise.

La Londra, în memoria femeilor care au ținut în picioare industria țării, în timp ce bărbații lor se aflau pe front, li s-a ridicat un monument pe o arteră care duce spre Parlament.

Monumentul înfățișează pardesiuri și pălării, agățate pe un cuier imaginar de proprietarele lor care întârzie să le îmbrace.

În Germania, acele Trümmerfrau care au lucrat până la epuizare să îndepărteze molozul din orașele distruse de bombardamente sunt încă privite cu suspiciune; se consideră că au cedat prea mult în fața inamicului, practicând prostituția.

E cel puțin o variantă masculină asupra istoriei. E o istorie descărnată de circumstanțele cele mai abjecte, care au făcut din sute de mii de femei o pradă prea ușoară în calea unei Armate Roșii dezlănțuite.

*

"Anonima. O femeie din Berlin. Însemnări de jurnal din 20 aprilie până în 22 iunie 1945", traducere de Radu-Mihai Alexe, editura Humanitas, 2018

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează