Constantin Popovici, pe persoană fizică

Constantin Popovici a intrat, la 30 de ani, în elita săritorilor în apă de la mare înălțime. În noiembrie 2018, a luat argintul la Cupa Mondială de la Abu Dhabi, la doar a patra sa participare la un concurs de high diving.

Performanța este uluitoare în condițiile în care, în urmă cu șapte ani, el era nevoit să renunțe la sportul de performanță. Se săturase să se antreneze doar pe "bureți" și să aibă acces la un bazin doar câteva săptămâni pe an.

A plecat din țară în anul în care, din lipsă de fonduri, se sistaseră lucrările la Complexul Olimpic de Natație de la Otopeni (2011) și a ales să lucreze în spectacole de circ organizate pe vase de croazieră.

În acest an a revenit la lotul național, cu gândul să facă în paralel sărituri în apă şi high diving. Complexul de lângă București tot nu e gata.

Ne-a oferit un interviu în care și-a derulat evoluția sportivă, de la aterizarea pe saltele prăfuite într-o sală improvizată din București până la recenta clasare între cei mai buni 10 săritori din circuitul Red Bull.

Aceasta e povestea lui Constantin Popovici, spusă la persoana întâi.

*

Platforma e montată la o înălțime între 27 și 29 de metri. În jur de 3 secunde de cădere liberă și o intrare în apă cu o viteză de aproape 90 de kilometri pe oră: pe scurt, așa arată o săritură la high diving.

Anul acesta am reușit să obțin medalia de argint la Cupa Mondială de sărituri de la mare înălțime de la Abu Dhabi și să devin unul dintre cei 10 concurenți permanenți de la Red Bull Cliff Diving 2019.

La începutul lui 2018, nici nu visam că se va întâmpla atât de repede.

A fost mai întâi un concurs la Copenhaga. Am primit un wild-card, am sărit de pe acoperișul Operei și am aterizat printre sportivii de top. Presa de la noi m-a prezentat drept Constantin Popovici − românul care, la 30 de ani, sare de pe un bloc cu 10 etaje.

Suna aproape neverosimil pentru un sportiv care a "copilărit" la un fel de parter înalt. Să mă explic.

O bună parte din viața mea de sportiv am sărit doar pe saltele cu bureți, în București, probabil singura capitală din lume fără un bazin cu trambulină și platformă.

Vedeam apa două sau trei luni pe an, doar în cantonamentele de la Sibiu sau Bacău. În rest, aveam bureții, în fiecare zi. Era ca și cum ar fi trebuit să simulezi că mănânci o prăjitură.

Dar s-o luăm cu începutul.

A fost o perioadă în care aveam impresia că lucrurile astea au legătură cu mine. Unde apăream eu se închidea un bazin, fie de tot, fie pentru renovări care durau o eternitate.

Am copilărit în București și, o vreme, am făcut în paralel înot și sărituri. Într-o zi, antrenorul de la Liceul cu program sportiv "Emil Racoviță" mi-a spus că, dacă îmi propun să excelez vreodată, trebuie să mă concentrez doar pe sărituri.

Am "excelat" doar un an, până s-a închis bazinul acoperit de la "23 August". Mai târziu avea să se închidă și Ştrandul Tineretului, unde ne antrenam pe timp de vară.

Într-o zi, a venit antrenorul și ne-a zis: "Nu se mai poate așa. Mi-am găsit de lucru la clubul din Bacău". Ne-a întrebat pe toți, vreo 15 inși, dacă vrem să-l urmăm. La Bacău era bazin. Am zis da, imediat.

Aveam 12 ani când am plecat în Moldova. Fericirea că ne putem antrena zilnic într-un bazin cu apă n-a durat prea mult. S-a închis și la Bacău, pentru renovare. Și a stat câțiva ani închis. Ne-am mutat la Sibiu.

Pe la 15-16 ani am schimbat antrenorul. M-am întors în București, la Steaua. Și la bureții din bazinul "23 August". Vedeam apa doar 3-4 săptămâni înaintea campionatelor naționale sau internaționale, când ne duceam în cantonament la Sibiu.

Era un bazin acolo, există și acum, nu într-o stare excelentă, dar mai bine decât nimic. Oricum, nu era suficient pentru un sportiv care visa să ajungă la Jocurile Olimpice.

Eu aveam doar bureții, 9 luni pe an. Bureții. Un salt pe sol, și dup-aia derulai în minte restul elementelor și contactul cu apa. Aveam sala metodică, dar, pe lângă ea, era nevoie de un bazin.

Bine, ar mai fi trebuit să ai multe chestii, specialiști și facilități pe care nici nu îndrăzneam să le mai aducem în discuție. Noi le făceam pe toate ca românul, inventiv.

Inventam metode de antrenament ca să putem ține pasul cu cei care aveau toate lucrurile care nouă ne lipseau. Zi de zi pe saltele. Aveam o platformă de 2 metri, iar saltelele erau înălțate până la un metru.

Făceai un salt, și cam atâta. Îți imaginai restul. E greu de explicat, dar asta făceam, asta facem și acum.

În 2008 am ajuns la Olimpiadă. În 2009, am reușit să iau locul 8 la Mondiale, la platforma de 10 metri. Toată lumea mă întreba cum am reușit. S-a făcut un pic de vâlvă la televizor.

Dar cât să mai meargă cu cârpeli?

Constantin Popovici, la concursul de high diving de la Mostar. Foto: Dean Treml / Red Bull Content Pool

În 2011, am ales să plec pe un vas de croazieră, unde urma să fac spectacole de sărituri în apă. Era un salariu atractiv, iar în țară nu se schimba nimic: pur și simplu nu puteam să progresez.

Din cârpeala aia de bazin nu puteam ieși campion mondial, așa că am decis să fac un salt spre altceva.

Venise un agent să-mi propună să lucrez în spectacole pe vase de croazieră. Iniţial am refuzat, nici nu știam că există așa ceva.

M-am mai gândit o vreme, am văzut că acasă nu se schimbă nimic, era aceeași atmosferă de ani de zile: minciuni, promisiuni neonorate, praf în ochi.

Era frustrant și venise momentul să câștig și eu un ban și să mă gândesc la viitorul meu, chiar dacă asta însemna să renunț la sportul pe care-l iubeam: săriturile în apă.

Am plecat pe vas, vreo 4-5 ani. Royal Caribbean se numea agenția. Am fost pe trei vase diferite: Allure of the Seas, Oasis of the Seas și Harmony of the Seas.

Erau contracte lungi: o croazieră poate că ținea o săptămână, dar eu stăteam pe vas câte 7-8-9 luni, într-un continuu du-te vino. Plecam din Miami, câteodată Orlando sau Fort Lauderdale, și făceam zona de Caraibe, Jamaica, Haiti, Mexic.

Era un fel de spectacol de circ, cu înotători sincron, săritori, gimnaști, trapeziști. Făceam două spectacole pe zi în primele trei zile, apoi aveam liber 48 de ore. În ultima zi din săptămână mai aveam un spectacol.

Practic, tot sărituri în apă făceam, doar că nu în cadrul unui concurs, ci pentru distracția unui public.

Apoi am lucrat și în Las Vegas, pentru Cirque du Soleil. Aplicasem pentru un job acolo încă de la primul meu contract pe vas. M-au sunat după vreo doi ani că au un post liber.

Un an și jumătate m-am mutat în Las Vegas, apoi m-am întors pe vas. Mai târziu, am ajuns și prin Italia sau Franța, tot pentru spectacole de sărituri în apă, dar desfășurate în parcuri de distracții.

Mai ajungeam în țară doar în vacanțe și mai concuram la naționale, dar de plăcere.

În 2017, la un spectacol din Franța mi-am rupt piciorul. Am sărit de pe o platformă de 20 de metri într-o piscină de 2,80 adâncime. La o săritură am intrat perfect și m-am dus glonț până la fundul bazinului: fractură de tibie și peroneu la piciorul drept.

Au urmat operații, 8 șuruburi, două plăci și o perioadă de recuperare.

În decembrie am venit la campionatele naționale de la Bacău.

Am luat cinci medalii de aur.

Imediat am plecat înapoi în Franța să-mi scot tijele și șuruburile.

În aprilie am revenit la naționale. N-ați știut de această competiție?

Nu vă faceți probleme, numai noi știm despre ele. Nu sunt deloc mediatizate astfel de concursuri.

Am luat cinci medalii de aur și trei de argint.

Sunt niște baremuri pentru Europene şi Mondiale; am fost singurul care și-a făcut baremul pentru Europeanul de la Glasgow.

În același timp aveam un contract pentru un parc de distracții de lângă Roma, pentru 6 luni. Îl acceptasem pentru că acolo era o platformă de 21 de metri, pisicina de 3,80, și voiam să mă antrenez pentru high diving.

Îmi propusesem să intru în circuitul săritorilor de la mare înălțime, în competițiile organizate de Federația Internațională de Natație și Red Bull. Așteptam ca acest lucru să se producă în 2019, dar uite că s-a întâmplat cu un an mai devreme.

Dar ce facem cu Europenele, m-au întrebat cei de la Federația română. Le-am spus că stau lângă Roma și că acolo există și o bază de pregătire foarte bună pentru săriturile în apă.

Îi cunoșteam pe toți componenții lotului Italiei. Mi-au spus că pot merge acolo să mă antrenez gratis pentru Europene.

Cei de la Federația română n-au fost de acord. Mi-au zis că trebuie să vin în țară, că nu pot să fac circ și să și particip la Europene, că nu și nu.

Le-am transmis că am început și procesul pentru antrenamentele de high diving, de la 27 de metri, n-au înțeles prea multe. Așa că am fost nevoit să spun pas Europenelor, neputând abandona ceva ce începusem.

Am decis să-mi văd de high diving.

Mai târziu, Camelia Potec a venit la Roma și mi-a propus să stăm de vorbă pentru o colaborare din această toamnă. A venit în ideea de a mă convinge să mă antrenez pentru platforma de 10 metri.

I-am spus că vreau să fac high diving, că e un campionat mondial în Abu Dhabi în noiembrie și că vreau să concurez pentru România.

Forul internațional plătise toate costurile pentru deplasarea mea în Emirate, dar înscrierea trebuia făcută prin Federația noastră.

Le-am spus că revin în țară dacă mă sprijină să particip la concursuri din ambele competiții: și 10 metri, și high diving. Pe ei nu-i prea interesa ultima parte, pentru că săriturile de la mare înălțime nu sunt, deocamdată, probă olimpică.

High diving-ul are șanse să devină disciplină olimpică de abia din 2024. Am stat de vorbă, am bătut palma să mergem pe amândouă.

Primul concurs de high diving? Îi rugasem pe cei de la Red Bull să mă lase să merg la competiția lor de la Copenhaga, ca să mă pot antrena în afara concursului. Îmi doream să mă pregătesc pentru o competiție ce urma să aibă loc în Italia.

Cei de la Red Bull au răspuns afirmativ. Când unul dintre concurenți a anunțat că nu mai poate să vină, pentru că soția lui urma să nască, m-au întrebat dacă vreau să concurez. "Sunt aici, sunt pregătit".

Așa am intrat în circuitul Red Bull. Cu un wild-card.

Zilele astea m-au anunțat că s-a făcut clasamentul cu cei 10 participanți permanenți pentru sezonul următor, cu numele meu printre ei. O să fie șapte etape.

În plus, sunt calificat la Campionatul Mondial din Coreea. Țintesc să concurez la ambele, și la sărituri în apă de la 10 metri, și la high diving.

Va fi o premieră în lume, fiindcă nimeni n-a mai concurat la ambele discipline, la o singură ediție.

Bun, am revenit la 30 de ani în țară, să împăcăm cumva și capra, și varza. Am cerut susținere, dar sută la sută. Nu mai pot să aud "nu se poate, nu sunt bani".

Le-am prezentat un plan de pregătire, cu cantonamente și concursuri de acum până după Mondialele de anul viitor.

Într-o primă fază, am cerut cantonament la Sibiu până la sfârșitul anului și apoi o perioadă de pregătire în Anglia, unde există o bază de sărituri extraordinară.

Cred că e cea mai tare din lume, la Plymouth. E nouă, totul e digitalizat, ai ecrane peste tot. La 20-30 de secunde după săritură se dă automat replay, poți să te vezi pe ecran și să discuți cu antrenorul detaliile tehnice.

Ai sală pentru sărituri, pentru forță, pentru gimnastică, pentru studiu, tot ce vrei: o bază ideală pentru sărituri în apă. Am cerut federației un stagiu acolo.

Nu am făcut-o pentru că aș vrea să mă lăfăi, să mă duc de distracție în Anglia, nu mă interesează asta. Dar, ca să ajung la Olimpiada de la Tokyo, la platforma de 10 metri, am nevoie de aceste lucruri obișnuite pentru un săritor care încearcă să facă performanță.

Adică nu pot să mă antrenez într-o sală de bureți, apoi să mă duc și la Olimpiadă. Am făcut chestia asta când aveam 20 de ani. Acum am cu 10 ani în plus și mi se pare incredibil că suntem tot în aceeași situație.

Ne ocupăm cu improvizații de prea mult timp, cu cârpeli. Uite, am avut rezultate la juniori anul acesta: o medalie de argint, apoi locul 3 la mondialele de juniori, două fete la sincron, după zeci de ani, cred, de când n-am avut o performanță similiară.

Culmea: toți cei care am avut rezultate suntem din București, fără bazin, fără condiții.

Acum e un proiect la Otopeni, o bază de natație, înot, sărituri, polo. Bine, s-au apucat în 2009 de ea și tot nu e gata. Termenul era 2012 și s-a tot lungit de atunci.

Practic, în aproape 10 ani n-am fost în stare să construim un complex olimpic pentru natație. Mi s-a spus că va fi gata la anul.

Dacă o să fie vorba din nou de promisiuni neonorate, în 2019 renunț de tot la lotul național de sărituri. Voi rămâne doar la high diving și mă voi prezenta pe persoană fizică, Popovici Constantin.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează