Cele trei miracole din viața bunului Manole

Când a ajuns la Castelldefels, prin 2013, Manole Georgescu era convins că Dumnezeu îi dăduse o a doua șansă ca să sufere și să se chinuie până la capăt.

În aproape 60 de ani de viață devenise un fel de atlet al amărăciunii, așa-i plăcea să spună. În ultimul timp, un cerșetor sprijinit în două cârje, cu o tijă la nivelul coloanei vertebrale și o hemipareză stângă, imobil ca un homar într-o farfurie de paella.

Cu trei ani înainte a fost în moarte clinică. Niște compatrioți l-au atras într-o "părăseală" de-a lor din Barcelona, l-au îmbiat cu o sticlă de coniac Veterano și apoi au tăbărât pe el. Manole a fost proiectat printr-un perete fals și a căzut de la etajul trei. S-a trezit într-un centru de recuperare din Catalonia.

Văzuse "Tunelul", niște heruvimi cu un aer ușor birocratic și cam atât. Și-a spus că pentru oameni ca el accesul în împărăția cerurilor se face tot ca în SRL-ul de pe pământ: dacă nu cunoști pe cineva, nu te bagă nimeni în seamă. S-a întors cu "73 la sută din corp și 99 la sută din suflet moarte", un infirm bătând străzile din Barcelona și împrejurimi.

În acea după-amiază din 2013, după ce a coborât din tren la Castelldefels, Manole s-a dus să confirme rezervarea pe o bancă din parc, confort I. Era, practic, vecin cu Messi și Suarez despre care auzise că au case în oraș.

Apoi a luat-o spre biserica Santa Maria, să se înscrie la bursa mizericordiei. N-a așteptat prea mult. O femeie ce părea să aibă în jur de 90 de ani s-a apropiat și l-a privit direct în ochi, or asta nu i se mai întâmplase de mult.

I-a întins o bancnotă de 5 euro și i-a spus: "Omule, tu ești fiul lui Dumnezeu, nu trebuie să cerșești, nu trebuie să suferi. Dumnezeu nu permite asta".

Românul s-a ridicat buimac și a "țâșnit" spre parc și culcușul lui. A început să agite cârjele în aer și să vorbească vrute și nevrute. Și-a aruncat "proptelele", apoi, într-un echilibru precar, a început să se miște alert.

De la distanță, mișcările haotice ale unui bătrân cu barba albă puteau părea ridicole, dar Manole făcea gimnastică. Tocmai se hotărâse să activeze puținele resurse care i-au mai rămas și să trăiască demn.

Manole Georgescu
Foto: Alec Forssmann

Cel mai tare din parcare

Ușor de zis, greu de făcut. Două săptămâni mai târziu, Manole studia atent o mașină în parcarea publică din oraș. Arăta de parcă era în permanență urmărită de un stol de porumbei. Până și numerele de înmatriculare erau acoperite de găinaț.

- De ce te uiți pe mașina mea?, l-a abordat șoferul.

- Cum de ce mă uit? Eu sunt cel mai bun limpiador de coches de Catalunya. Lecția numărul 1, Karate Kid. Lasă-mă să fac o demonstrație.

Adevărul era că autoproclamatul cel mai bun spălător de mașini din zonă nu spălase în viața lui o mașină. S-au înțeles că Manole poate să-și etaleze talentele. La final, proprietarul i-a întins, mulțumit, 20 de euro. "Cel mai bun" i-a răspuns că sunt suficienți 10, ca răsplată pentru munca lui. "Nu, îți dau 20, fiindcă de oameni ca tine e nevoie aici și oriunde", i-a răspuns catalanul.

În parcarea aia veneau toți grangurii. În scurt timp, Manole devenise don Manolo, cel mai tare din parcare. Spăla o mașină într-o oră. Dacă ar fi fost sănătos, în 15 minute ar fi făcut curat lună, interior și exterior. Nu cerea nici un cent pentru munca lui, dar oamenii îi lăsau mai mult decât ar fi plătit la o spălătorie profesională.

Pe lângă asta, omul avea grijă și de cei care, grăbiți, uitau să-și scoată tichetul de parcare. Punea el în locul lor și-i scăpa de amenzi. "Controladorii" l-au luat la ochi și l-au reclamat la poliție.

Așa s-a ales cu o amendă de 750 de euro pentru spălatul mașinilor în spațiul public: "Strânge tot și dispari de aici", i-a spus un polițist. Cu două găleți în mână, Manole a încercat să-l înduplece.

"Dumneata știi ce îndatorire ai? Cum ce vreau să spun? Dumneata ești îngerul lui Dumnezeu pe pământ. Tu mă cauți pe mine că încerc să-mi trăiesc viața onorabil, cu demnitatea care mi-a mai rămas? Păi, busca malo, caută răul!", i-a răspuns.

Îngerul de la poliția municipală i-a tăiat totuși amenda.

Cazul a ajuns în presa din Castelldefels. "Un periodista" le-a făcut cunoștință localnicilor cu povestea lui Manolo. Comunitatea s-a pus în mișcare și a semnat o petiție cerând anularea sancțiunii. Când s-a întors la secție, pe român îl rugau agenții să depună o contestație și să susțină că a spălat numai geamurile și nu mașina, integral.

Manolo devenise celebru în zonă. Din acel moment n-a mai plătit nimic din banii lui. La Mercadona, când se așeza la coadă cu mărunții lui, cineva îl bătea pe umăr. "Pago yo, señor".

Recent, un tânăr s-a apropiat și i-a întins o bancnotă de 50 de euro. Manolo e convins că a primit hârtia cu cea mai mare valoare.

"Cea mai mare de aici, de la spanioli. «Vedeți, señor, mi-ar face plăcere să vă dau biletul acesta. Pentru mine nu reprezintă nimic, e o iluzie. Dumneavoastră sunteți mult mai valoros decât biletul ăsta».  Așa mi-a zis.

Păi eu pentru 50 de euro spăl 10 mașini. Hai, nu 10, dar cinci sigur. M-a lăsat mască, uite, bă, un copil, ce gândire are. Și așa și e, banii sunt o iluzie. Bine, avem nevoie de ei să trăim, să supraviețuim", spune Georgescu.

Dark

Manole devenise un cetățean respectabil în Castelldefels, dar domiciliul său stabil era tot pe banca din parc. Când ploua, se aciua la intrarea într-o bancă din aceea de făcut bani.

Aici l-a găsit, în 2015, un cuplu de tineri spanioli, Carlos și Jessica. El făcea amenajări interioare, renova de la A la Z locuințe, iar ea încerca pe atunci să-și deschidă propriul atelier de croitorie. Financiar nu o duceau prea grozav. Bătrânul le-a atras atenția.

Aveau o casă veche transformată în magazie, lângă plajă, unde nu mai locuia nimeni. Le dispăruseră de acolo scule în valoare de vreo 1.500 de euro.

Carlos i-a propus lui Manolo să aibă grijă de ea. Practic, s-o păzească și să locuiască acolo: "Îți pot plăti 80 de euro pe săptămână".

Au bătut palma, dar în termenii celui mai bun spălător de mașini din Catalonia: "Domnul meu, nu-ți iau o centimă. Mulțumesc bunului Dumnezeu că voi putea avea un acoperiș deasupra capului. Va fi castelul meu".

Manole le-a purtat noroc. Jessica avea să-și deschidă atelierul, devenit între timp cel mai căutat din oraș. Românul a căpătat statutul de membru al familiei lor. La fiecare cumpleaños sau sărbătoare e invitat la masă. Stă în capul ei și e primul servit. Copiii celor doi îl iubesc și-i spun abuelo, bunicule.

"Iar în Spania sunt multe cumpleaños și fieste, credeți-mă!".

Dar cel mai important miracol din viața lui s-a petrecut când un alt cuplu de spanioli a răspuns la un mesaj pus de castelldefelsieni pe rețelele de socializare.

"Manolo e singur, haideți să îi găsim un câine! Necesita un compañero".

Bianca și Juan îl aveau pe Dark – în acte Robin – dar nu se puteau ocupa de el. Când plecau la serviciu, câinele rămânea închis în balcon, lătrând toată ziua. Dark, o corcitură de ciobănesc belgian, nu avea stare, era un "capullo". Adică un nătărău. A ajuns agitat în lesă la casa de pe plajă a bătrânului.

Foto: Alec Forssmann

"Señor Manolo, este es el perro de que me quiero deshacer". I-au dat cușca și documentele câinelui. Dark avea microcip, făcea așadar parte dintr-un registru de evidență al patrupedelor. Acest amănunt l-a amuzat pe Manolo ținând cont de faptul că o bună parte din viața lui trăise fără acte. Iubise câinii mereu și se ghida după un principiu clar: dă-le libertatea de care tu însuți vrei să ai parte.

Manole a luat lesa și a băgat-o în buzunarul hainei. Câinele s-a cățărat cu labele pe burta celui mai bun spălător de mașini din Catalonia. Cu limba scoasă. Fără nicio exagerare, bătrânului i s-a părut că vede în ochii lui Dark ceva din spiritul copilului pe care-l pierduse când acesta avea doar 6 luni.

Era la București atunci și visa să aibă o familie cu Cristina, o femeie cam zănatică, pe care o luase "din amărăciune". Și-n amărăciune s-a prefăcut totul. În casa lui de pe plajă, ține un portret al unui copil de 4-5 ani. L-a găsit la basura (gunoi) în Castelldefels. E sigur că așa ar fi arătat băiatul lui, dacă ar fi apucat mai multe zile pe lumea asta.

Pe Dark l-a adoptat ușor. S-au împrietenit în felul următor.

- Cabron, eu nu-ți pun cordon. Uite, eu mă duc pe aici. Dacă vrei să vii cu mine n-ai decât. Dacă vrei să pleci în treaba ta, du-te!

Și câinele se tot ține de atunci după don Manolo.

Poliția mai intervine uneori în relația lor lipsită de constrângeri.

"Manolo, pune-i imediat cordon!". Bătrânul scoate demonstrativ lesa și i-o așază câinelui la gât. Când agentul se întoarce la mașină, Manolo îl eliberează: "Vamos por aqui, Dark!".

Cum spuneam, Manolo a devenit celebru în Castelldefels. Dark dă semne că se va bucura în curând de o notorietate încă și mai mare. Are reflexe mai bune decât portarii de la FC Barcelona și un clip de prezentare pe youtube. Cel mai tare din parcare îi aruncă mingea de tenis de câmp, iar Dark Iker Casillas o prinde fără probleme.

Ghost

"Reflexe ieșite din comun. Se pune singur în poartă. Eu îi strig derecha sau izquierda iar el face un pas în stânga sau în dreapta, după comandă. L-am învățat și limba română. E inteligent, ieșit din comun.

Are ochii ăia omenești, numai că nu vorbește. Aici îți dă amendă dacă nu ții câinele în curea. Dar eu nu concep așa ceva: gândesc că așa cum vreau eu libertate așa vrea și câinele ăsta, așa că îl las în toată plăcerea lui", spune Manole.

Recent, Asociația artiștilor digitali din Castelldefels a făcut un documentar despre Manole Georgescu, omul venit din România în 2007 să-și facă un rost în Spania, ajuns vagabond și cerșetor și apoi renăscut într-o comunitate care l-a tratat ca pe o ființă omenească.

Românului îi plac filmele. Speră ca, într-o zi, un regizor să-i spună povestea într-un lungmetraj, dar să-i ofere un final fericit, unul în care binele triumfă.

"Filmele au rămas plăcerea mea acum că sunt parțial paralizat. Ghost, cu Demi Moore și Patrick Swayze, mi-a dat mult de gândit. Am murit și eu clinic. E ceva real, cum prietenul lui cel mai bun vrea să-i ia nevasta, banii și până la urmă îl omoară pe el. Cam așa mi-au luat-o și pe Cristina a mea, și tot cel mai bun prieten a făcut-o.

În toate filmele se dă o luptă între bine și rău, cum se dă și pentru sufletul meu. În ultimii ani mă sperie că văd în filme cum răul a devenit mai mult decât rău, invincibil aproape. Dar eu cred că tot pierde până la urmă, n-are cum...

Uită-te la mine! A venit o bătrânică, mi-a pus un bilet de 5 euro în mână și m-a luat la sentiment. Mă simțeam desconsiderat în sufletul meu, voiam să lupt să fac ceva onorabil și mi-a dat un impuls. Nici nu credeam că voi mai putea merge pe piciorul ăsta cu probleme.

A făcut doctorul o glumă: Manolo, decât să te mai molesteze piciorul mai bine îl cortamos, îl tăiem. Acum merg pe el și sunt cel mai tare din parcare, propriul meu șef, propriul meu angajat. Nu trăiesc pe picior mare, dar mă simt iubit și apreciat".

Au fost momente în viața celui mai bun limpiador de mașini din întreaga Catalonie în care răul avea o alonjă importantă. A făcut închisoare și pe vremea lui Ceașcă, și după '89. Pentru găinării, insistă, fără să fi recurs vreodată la violență.

Manole e filosof. Pretinde că te poți scălda de două ori în același râu. Ba chiar de fiecare dată, că sărăcia e un curent care te trage mereu la fund. Și vine la pachet cu disperarea. Iar dacă încerci să ieși la suprafață lumea te judecă după ce ai făcut. Dacă n-ai un cazier imaculat ești condamnat pe veci.

Când a ajuns în Spania, la Barcelona, în vara lui 2007, Manolo a crezut că a aterizat în paradis. De fericire, s-a îmbătat și s-a culcat pe o bancă. De dimineață s-a trezit fără portmoneu. A rămas fără acte și economiile cu care venise din țară. S-a dus la consulat câteva zile la rând, dar funcționarii i-au cerut bani ca să-l scoată din belea.

Până la urmă a ales să doarmă pe stradă. A cunoscut o lume damnată, toate "rebuturile vieții": spanioli, români, "toate națiile pământului".

"Luau un carton de vin de 40 de bani și o cola de 30 de bani și, amestecate, obțineau doi litri de băutură. Nu le plăcea munca, stăteau în grup, beau și așa trecea ziua. Clima era bună cu noi, iernile blânde. Pe stradă, în Spania, aveam o viață mai decentă decât în România. Acasă munceam ca un animal pentru 200 de euro și nu o scoteam la capăt".

Manolo recunoaște că patima băuturii era un demon care-l vizita destul de des. S-a apucat să fure din magazine, "câte un salam, câte un cașcaval". Captura cea mai de preț erau sticlele de whisky: dacă subtiliza patru, două le ținea pentru el, două le vindea. Se băgase Satana în capul lui, zice, și apăsa pe tot felul de butoane.

La un moment dat, s-a declarat Haiducul străzii, un frate mai mare pentru ceilalți nefericiți. "Bă, ați mâncat ceva? Aveți de aia sau de aialaltă? Veniți la tata Manole că are grijă de voi. Îmi intrase în cap haiducia asta, dar cea pe bună dreptate, sufletistă, generoasă, nu de rău augur. Ca-n filmele de aventură, dar eu mă țineam de partea binelui, actorul principal". Așa a încercat să aibă grijă și de niște "frați" din România până aceștia i-au făcut vânt de la etajul trei și l-au schilodit pe viață.

Georgescu a ajuns la 60 de ani, la vârsta la care tatăl său s-a stins, după un cancer la gât. Acesta din urmă a avut 10 copii, Manolo fiind cel mai mic. Și-l amintește pe "bătrân" cerșind cu vioara prin restaurantele din București, ca să-i aducă lui, în crucea nopții, o bucată de fripturică, într-un șervețel, obținută cu bunăvoința mușteriilor ghiftuiți.

Manolo continuă să spună că a obținut o a două șansă pentru a scurma amărăciunea până la capăt. E sigur că va trăi atât timp cât o va face și Dark. L-a luat la trei ani, acum are șapte.

"Moare el, mor și eu. Eu oricum am 73 la sută din corp mort, dar mi-am recăpătat sufletul grație lui Dark și la pueblo ăsta de aici".

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.