Ce ascunde un sondaj de opinie? Ghidul alegătorului circumspect

Listele pentru alegerile europarlamentare nu sunt gata, iar pentru prezidențiale avem, deocamdată, un singur candidat. Și, totuși, săptămânal citim despre „căderi spectaculoase” în sondaje ori, dimpotrivă, despre „dominări autoritare”, „reveniri puternice” și chiar „șampanii”.

Experții în sondaje de opinie sunt însă sceptici cu privire la aceste interpretări.

PressOne a făcut, cu ajutorul a trei sociologi și un politolog − Alin Teodorescu, Barbu Mateescu, Mircea Kivu și Cristian Pîrvulescu −, un ghid în şapte puncte care să vă ajute să citiţi în cheie critică rezultatele tot mai numeroaselor sondaje de opinie.

1. Am luat în calcul marja de eroare?

Diferențele de până la ± 3% de la un sondaj la altul intră în marja de eroare, deci sunt irelevante.

Orice sondaj de opinie are o marjă de eroare − de obicei ± 3% −, care trebuie să fie specificată fără echivoc la publicarea rezultatelor.

În cazul cercetărilor periodice făcute de aceeași firmă, „interpretarea diferențelor procentuale (de la un sondaj la altul − n.r.) este o problemă frecvent întâlnită”, explică sociologul Alin Teodorescu, director general al IMAS, una dintre cele mai mari companii de profil din România.

„Dacă un partid are cu 0,5% mai mult decât luna trecută, nu poți spune că el este în creștere, ci doar că se află la același nivel statistic”, spune el.

Însă publicul acordă rareori atenție marjei de eroare. Cu alte cuvinte − explică și sociologul Mircea Kivu, fost director al IMAS − „oamenii văd că un partid a crescut cu, să zicem, 2% − sau că cineva este cu 2% înaintea contracandidatului, dar nu se uită că, de fapt, marja de eroare a sondajului e de 3%”.

„O astfel de creștere este egală cu zero” ca valoare de informație, spune Kivu.

Când putem considera, totuși, că a apărut o schimbare sesizabilă în intențiile de vot?

„Abia când vedem o creștere consistentă și pe termen lung putem să concluzionăm că există niște diferențe și putem să ne formăm niște opinii”, explică sociologul Barbu Mateescu.

El atrage atenția și asupra felului în care marja de eroare poate fi manevrată de către cei care realizează sau dau publicității sondaje.

„Se poate ca, atunci când prezinți unele date, să modifici cum folosești marja de eroare. De exemplu, partidul e la 21% − și, cu marja de eroare, mai punem 3%. Practic, aducem partidul în fața publicului la 24%”.

2. Știm cine a făcut sondajul − și cum?

Lipsa informațiilor tehnice despre modul în care a fost făcut sondajul ridică semne de întrebare asupra veridicității rezultatelor.

Citim adesea în presă știri despre sondaje care includ un scurt paragraf despre metodologie − eșantionarea, marja de eroare, tipologia respondenților etc.

Foarte rar este făcut public sondajul propriu-zis: avem acces doar la „selecții”, dar ne lipsește contextul.

O dovadă că informațiile provin dintr-un studiu real e asumarea acestuia de către o companie.

„Dacă nu văd un fișier PDF, un Power Point, un grafic, un document care, prin definiție, va avea și sigla firmei care a realizat sondajul, eu nu cred că acel sondaj există”, spune Barbu Mateescu.

„Caseta tehnică trebuie să facă parte din informațiile sondajului, care ar trebui prezentate conform regulilor CNA. Deci trebuie să existe un document minimal asumat de o firmă, cu un număr de telefon și o adresă de email”.

Mircea Kivu spune că înțelege de ce jurnaliștii nu-și încarcă articolele cu date tehnice − din rațiuni de timp și spațiu −, dar crede că informațiile complete ar trebui să poată fi găsite pe site-urile companiilor.

„Din păcate, practica aceasta nu prea există şi mi-e greu să înțeleg de ce. Uneori, companiile de cercetare se prevalează de faptul că au niște contracte cu cel care a comandat sondajul și că acela are monopolul asupra publicării.

Dar ar trebui să se ferească de asta prin clauze clare, pentru că numai aşa prezintă garanții privind calitatea studiului”.

Chiar și așa, nici capturile dintr-o prezentare Power Point sau dintr-un PDF nu pot da garanția că procedurile tehnice au fost respectate și că avem în față „o reproducere” a realității de pe teren, explică politologul Cristian Pîrvulescu.

Ce primim, de obicei, e „o narațiune pe care firma o prezintă la cererea comanditarului”.

Iar asta înseamnă că e important să știm, pe lângă firma care a realizat sondajul, și cine anume l-a comandat.

Astfel vom înțelege de la bun început, spune Pîrvulescu, „că avem o poveste spusă de cineva − pe baza unor date puse într-o anumită ordine care e convenabilă”. Convenabilă pentru cel care a comandat cercetarea (în special, când sondajul e plătit de o formațiune politică care alege să-l dea − sau nu − publicității).

Cât despre sondajele publicate de presă „pe surse” − cele din care cititorul nu află cine a făcut sondajul, cine l-a comandat și restul detaliilor tehnice −, acestea trebuie respinse în totalitate.

„E clar că cineva care oferă un sondaj «pe surse» și nu publică altceva despre el nu are intenții curate. Dacă nu are nimic de ascuns, poate foarte bine să publice datele complete, cine/cum l-a făcut, finanțat etc”, spune Mircea Kivu.

3. Cât mai avem până la alegeri?

Când data votului e îndepărtată, întrebările despre încrederea într-un partid/candidat sunt mai relevante decât cele despre intenția propriu-zisă de vot.

Una dintre capcanele în care pot pica alegătorii, spune Cristian Pîrvulescu, este chiar citirea sondajelor publicate în afara unei campanii electorale.

Şi asta pentru că sondajele măsoară opinii, iar „opiniile sunt, prin definiție, schimbătoare”, mai ales atunci când scrutinul va avea loc peste jumătate de an sau mai mult (cum e cazul alegerilor prezidențiale, care se vor desfășura, probabil, în noiembrie; data încă nu a fost fixată).

„O întrebare despre ceva ce se va întâmpla peste mult timp e absolut irelevantă − numai că, din motive comerciale în primul rând, cei care realizează sondaje le prezintă comanditarilor ca fiind esențiale”, explică Pîrvulescu.

El adaugă că, în astfel de situații, când pulsul societății este luat cu mult înaintea alegerilor, cele mai bune întrebări sunt, de fapt, cele care măsoară încrederea într-un partid sau într-un candidat, nu cele referitoare la intenția de vot.

4. Câți dintre cei incluși în sondaj candidează cu adevărat?

Sondajele care anunță câștigătorii unei curse în condițiile în care încă nu există liste definitive sunt inutile − și teoretic, și practic.

Pe scurt, un singur nume nou introdus între variantele de răspuns la întrebarea „dacă alegerile prezidențiale ar fi duminică, pe cine ați vota pentru funcția de președinte?” poate schimba radical rezultatul sondajului − chiar și atunci când acea persoană nu are nici măcar intenția să candideze.

Din acest motiv, sociologii consideră că sondajele privind prezidențialele sunt deocamdată irelevante, de vreme ce încă nu avem o listă concretă de candidați: mai exact, în acest moment avem un singur candidat − Klaus Iohannis.

„E foarte important, pentru că sondajul trebuie să reproducă cât de cât situația reală. Eu, când eram director, refuzam să fac sondaje până nu era o listă definitivă.

Una e să întrebi pe cine ai vota dintre… − și pui o listă de nume în care, să zicem, apar Firea și Dragnea și încă un PSD-ist −, alta e să pui Iohannis și un singur PSD-ist”, explică Mircea Kivu.

„E ca și cum te-aș întreba cum te-ai simți dacă în clipa asta ai fi teleportat în Australia. Și ai răspunde, iar răspunsul ar fi adecvat situației − doar că tu nu vei fi teleportat în Australia.

La fel e și cu opțiunile de vot la prezidențiale: de obicei se estimează cam care vor fi candidații, dar până nu există o listă definitivă, nu e util”, adaugă Barbu Mateescu.

5. Știm răspunsurile, dar știm cum au sunat întrebările?

Publicarea unor rezultate fără publicarea tuturor întrebărilor din chestionar înseamnă scoatere din context, care e esențial.

„Capcana poate să vină în primul rând din publicarea răspunsului la o întrebare fără să știm contextul, pentru că întotdeauna respondentul se raportează la un context”, atrage atenția Cristian Pîrvulescu.

El precizează și că, oricât de scurt ar fi un sondaj, procedura standard implică întrebări de introducere, urmate de cele esențiale și, mai apoi, de cele finale.

„Dacă procedura nu este respectată, fără ea nu există sondaje corecte. Spun asta și pentru că nu există un instrument de validare a sondajelor independente.

Sondajele sunt prezentate comanditarului − și aici plecăm de la premisa că nu se intervine, în mod incorect, asupra sondajului −, iar comanditarul selectează întrebările care vor fi publicate și atât”.

În cazul sondajelor de opinie, întrebarea joacă un rol esențial, existând cărți întregi numai despre efectul pe care îl are asupra răspunsului modul în care pui întrebarea.

Avem, însă, câteva repere simple: printre ele este acela că întrebarea trebuie să fie clară, mai exact să poată fi înțeleasă atât de un cetățean cu studii superioare care locuiește într-un centru urban mare, cât și de o persoană fără studii din mediul rural.

„În România, în funcție de unde întrebi − în localitate, în afara ei, oriunde în afară de București −, ai între 70-85% oameni care nu au studii superioare. De aceea, întrebările trebuie să fie foarte, foarte bine gândite”, explică Barbu Mateescu.

Alte două aspecte importante sunt ca întrebările să fie complet neutre, adică să nu avantajeze din start pe cineva, să nu dirijeze respondentul pe o anumită pistă, dar și să încerce să nu măsoare mai mult de un singur lucru.

„De exemplu: nu poți să întrebi pe cineva dacă e de acord cu creșterea salariilor și a pensiilor − pentru că unii oameni pot fi de acord doar cu primul punct. Ordinea întrebărilor poate conta și ea”, completează Mateescu.

Problema felului în care e formulată întrebarea o ridică și Mircea Kivu. El spune că se întâmplă des ca articolele de presă să prezinte o informație de tipul „Klaus Iohannis a ajuns la 40%”, fără să ni se explice și ce reprezintă acel procent.

„Dacă nu ni se prezintă întrebarea, atunci de unde știu eu ce reprezintă ăia 40%? Ne referim la intenția de vot? Sau la gradul de încredere?”.

6. Sondaj față în față, telefonic sau online?

Sondajele telefonice au acuratețe redusă, avertizează experții. Iar cele online sunt irelevante cu totul.

Metoda interogării față în față dă cele mai corecte rezultate, spun experții − dar, din păcate, se folosește din ce în ce mai puțin.

Resursele limitate ale companiilor de sondare, numărul tot mai mic de oameni dispuși să aloce timp pentru a răspunde la întrebări și costurile mari ale deplasării operatorilor pe teren împing către soluții mai rapide și mai ieftine, dar cu o acuratețe redusă.

Printre dezavantajele sondajului telefonic se numără:

„Când ajungem la sondajul prin telefon, dăm și de o altă problemă: este populația aceea reprezentativă la nivel național?

Altfel spus, pensionarul de 80 de ani care trebuie să îmi intre în eșantion răspunde el la un telefon? Am eu acces la o bază de date care să fie reprezentativă din punctul ăsta de vedere? Răspunsul este mai degrabă nu”, explică Cristian Pîrvulescu.

Cât despre „faimoasele sondaje de pe site-uri”, Barbu Mateescu spune că acestea sunt irelevante, din mai multe cauze.

„Ar trebui ca fiecare persoană care intră pe site-ul respectiv să aibă probabilitate egală să răspundă”, explică el.

Ce se întâmplă în realitate e că unii dintre cei care vizitează site-ul nu obișnuiesc, pur și simplu, să răspundă la sondaje online.

„Ce faci acolo e să supraselectezi numai oamenii foarte-foarte mobilizați, care deseori au atitudini foarte radicale, dar care nu sunt relevanți pentru populația țării”, explică Barbu Mateescu.

O altă problemă a sondajelor online ține de răspunsul la întrebarea „câți români utilizează de fapt internetul?”, ne amintește Cristian Pîrvulescu.

„Sigur că sunt din ce în ce mai mulți − admite el −, dar jumătate din populația României nu a utilizat internetul până acum și mulți nu-l vor utiliza niciodată. Aceia nu îmi intră în sondaj.

Și, din punct de vedere comercial și politic, eu sunt interesat să știu și poziția lor. De-aia nu cred că un sondaj pe internet în România are vreo relevanță în acest moment”.

7. Care este, de fapt, populația măsurată?

E nerecomandat să dăm crezare unor procente atunci când nu ne e foarte clar care e baza la care ne raportăm.

Experții consultați de PressOne avertizează că, adesea, nu e deloc clar cum e calculată prezența la vot pe care mizează sondajul.

Mai exact, un sondaj care transmite că „30% ar vota cu un anumit partid” ar trebui să explice și cine sunt cei 30%.

Sunt parte calculată din totalul electoratului înscris pe liste? Sunt parte dintre cei care s-au prezentat la vot la ultimele alegeri? Sunt parte din eșantionul ales?

Însă, chiar și în situația în care s-ar face astfel de precizări, ipoteza care stă la baza prezenței la vot poate adăuga confuzie: sociologii spun că persoanele întrebate dacă vor participa la următorul scrutin au tendința să răspundă afirmativ, aceasta fiind varianta „dezirabilă social” − dar care deformează, astfel, estimarea de prezență.   

„În ultima vreme s-au publicat sondaje cu cifre foarte mici, 17-18% intenție de vot pentru PSD/PNL”, exemplifică Pîrvulescu.

„Bine, dar din cât? Din total populație? Păi din total populație e foarte mult… Chiar și aici e o discuție: lipsesc 4 milioane de români, cum calculez totalul populației?

Populația electorală e de 18 milioane. Cea prezentă în țară e de 15 milioane. Prezența la vot scade din ce în ce mai mult. La ce ne raportăm? Relevanța acelui procent este legată de prezență”, continuă el.

„Iar prezența este esențială − pentru că, dacă vă amintiți, la alegerile din 2016 bătălia s-a dat în jurul prezenței. Dacă prezența era mai mare, mandatele partidelor mici − PMP, USR, ALDE − s-ar fi împărțit cu totul altfel și majoritatea în Parlament ar fi fost diferită”.

E important să înțelegem că mesajele de tipul „românii vor…” se referă strict la cei aflați în țară, diaspora nefiind cuprinsă în sondajele de opinie.

„Cei aflați între 20 și 45 de ani care sunt plecați la muncă în străinătate, adică exact grupul cel mai dinamic și mai activ al societății românești, sunt excluși.

Cu alte cuvinte, în sondajele de opinie vedem o Românie vârstnică și disproporționată față de cum e ea cu adevărat”, precizează Barbu Mateescu.

Contează prezența la vot? Pe scurt: da

Participarea masivă la vot răstoarnă, ca regulă, rezultatele sondajelor − oricât de bine ar fi făcute acestea.

La prezidențialele din 2014, de exemplu, nici măcar unul dintre cele peste 15 sondaje făcute în lunile premergătoare nu a anticipat o prezență de peste 60% la vot.

Ultimul dintre ele, realizat între cele două tururi de scrutin, miza pe o prezență la vot de 57% − un procent rezonabil și credibil.

Iată o comparație între acel sondaj făcut exact înaintea turului doi şi rezultatul final al alegerilor:

Tehnici de manipulare

Întrebați dacă aceste capcane − în care cititorii fără noțiuni de sociologie au șanse să cadă oricând − pot avea scopul de a manipula, interlocutorii noștri au răspuns la unison: Da.

Iar tehnicile de manipulare sunt multe. „Atât de multe, crede directorul IMAS, Alin Teodorescu, încât a face sondaje cinstite și corecte profesional a devenit un act de curaj în România”.

Însă nimeni nu atrage atenția publicului asupra manipulărilor pentru că, spune tot Alin Teodorescu, „e ca în povestea cu brokerul fugar: un broker a pierdut banii clienților − dar nimeni nu l-a reclamat, pentru că banii erau furați”.

„Sondajele finanțate de partide vin cu miza de influențare a alegătorului”, punctează şi Mircea Kivu.

Iar influențarea alegătorului se joacă pe mai multe planuri.

Atât Barbu Mateescu, cât și Cristian Pîrvulescu spun că publicul-țintă al sondajelor este constituit din militanții de partid − „oamenii care știu scorul partidului, care merg la muncă sau în familie și propagă mesajele în societate”.

Cealată categorie importantă de audiență pentru sondaje este însuși partidul.

„Ați văzut că, în bătălia din PSD împotriva lui Liviu Dragnea, adversarii săi au folosit sondajele de opinie, spunând că partidul a ajuns jos. Dar astea nu erau pentru opinia publică, ci pentru militanți și oameni din interior”, spune Cristian Pîrvulescu.

Concret, el spune că miza sondajelor este nu atât mobilizarea uneia dintre părți, cât demobilizarea electoratului advers:

„Când depășim prezența de 40-50%, apar și votanții liberi, spontani, care vor vota și altfel decât le indică mecanismul de partid.

Deci, bătălia în România e de a menține această stare de dezgust social și politic care îndepărtează electoratul de vot. Iar sondajele de opinie pot juca un rol important aici”.

Barbu Mateescu ține să atragă atenția, la rândul lui, că manipularea sondajelor e periculoasă, pentru că „mișcând scorul în sus, ajungi să-i calmezi foarte mult pe membrii de partid și, automat, să îți demobilizezi parte din propriul electorat”.

Recomandări

→ Să nu luăm sondajele drept un adevăr incontestabil. Chiar și atunci când sunt făcute corect, trebuie să fie tratate ca temperatura unui bolnav: ne oferă o informație despre o stare de moment, nicidecum despre evoluția întregii boli.

→ Să verificăm dacă firma de sondare care își asumă sondajul are vechime pe piață și prezintă credibilitate. Sociologii avertizează că, în perioadele electorale cu miză, apar așa-zisele „firme de apartament”, care depind de un singur finanțator și care, în general, dispar odată cu încheierea alegerilor − acestea sunt și cele mai predispuse la a publica rezultate false și la a manipula opinia publică.

→ Să comparăm un sondaj făcut de o anume companie atât cu sondaje anterioare realizate de aceeași firmă, dar și cu sondaje făcute de alţii. Dacă diferențele sunt foarte mari, atât într-un caz, cât și în celălalt, atunci șansele ca acel sondaj să nu fie corect sunt și ele foarte mari.

→ Să privim cu rezerve rezultatele unui sondaj atâta timp cât listele de candidați nu sunt conturate.

→ Să ținem cont de contextul în care este publicat un sondaj și să verificăm perioada în care a fost realizat. Dacă respondenții au fost chestionați înainte sau după un eveniment politic important, întregul set de opinii poate fi influențat de acel eveniment punctual.

→  Să nu luăm decizii privind propria participare la vot în funcție de rezultatele unor sondaje, acestea nefiind decât niște măsurători care − chiar și atunci când sunt făcute cu respectarea bunelor practici în domeniu − se pot schimba în timp, în funcție de evenimente și de context.