Cât costă viața unui om

Cât valorează o mână sau un picior? Cum despăgubești pierderea șansei la fericire? Cât merită să primească o familie care, de pe o zi pe alta, se trezește obligată să îngrijească pe unul dintre ai săi, nenorocit pe viață în urma unui accident?

Un proiect de lege inițiat de Autoritatea de Supraveghere Fiscală (ASF) deschide în societatea românească o dezbatere cu implicații care nu sunt doar bugetare sau financiare, ci și filosofice ori științifice.

Proiectul este deja contestat de Asociația Victimelor Accidentelor de Circulație din România (AVAC). Această asociație a depus o întâmpinare la Parlament, pentru că nu este de acord cu limitarea despăgubirilor civile la suma de 100.000 de euro.

Dacă va fi adoptată în forma propusă, legea le va permite companiilor de asigurări să acorde despăgubirile pe baza așa-numitelor „puncte traumatice”.

„Valoarea unui punct traumatic este egală cu dublul salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată de la data producerii accidentului”, se spune la articolul 19 al proiectului de lege.

Astfel, victima unui accident ar putea acumula maximum 200 de puncte traumatice. Asta s-ar întâmpla – cinic vorbind – în situația în care ar ajunge în stare vegetativă persistentă (creierul nu este mort, dar persoana nu poate reacționa sau comunica mai mult de patru săptămâni).

Pentru 200 de puncte, despăgubirea ar fi de maximum 500.000 de lei (aproximativ 110.000 €).

Companiile de asigurări susțin că practica neunitară a instanțelor de judecată a făcut ca sistemul de plată a despăgubirilor să nu poată fi susținut pe termen lung.

În ceea ce-i privește, supraviețuitorii accidentelor ridică o întrebare legitimă: cum se poate calcula valoarea unei vieți, mai ales atunci când omul a fost transformat în altcineva, aproape de nerecunoscut?

Pentru a înțelege prin ce trece victima unui accident grav, vă spunem povestea Anei, o profesoară din Sibiu în vârstă de 37 de ani.

În 2014, Ana – care ne-a rugat să nu-i folosim numele real – a fost implicată într-un accident pe DN 1. La doi ani de la tragedie, ea nu mai poate să predea și îi e rușine să iasă din casă.

Câte puncte traumatice considerați că face?

*

30 mai 2014

A fost o zi ca de vară și Ana, care face zilnic naveta de la Sibiu la Avrig, circa 30 de kilometri, vrea să se întoarcă acasă.

Profesoară de teatru la Clubul Copiilor din Avrig, ea și-a dus azi elevii la un concurs desfășurat în Sibiu. Au jucat o scurtă piesă după „Peștișorul de aur” de Pușkin.

În adaptarea lor, fiul cel mare al pescarului își dorește o mașină, iar piesa se termină cu o știre: „Grav accident… un tânăr a intrat cu mașina…”.

După concurs, Ana i-a dus pe copii la Avrig, cu trenul. Acum încearcă să prindă o ocazie, să se întoarcă la Sibiu. E vineri și începe să plouă torențial.

„Îl sunasem pe soțul meu să-i spun că vin spre casă, undeva pe la 16.20, așa cum făceam de fiecare dată când nu aveam program fix”, își amintește ea.

Oprește un taximetru galben și Ana se urcă în spate. În mașină mai sunt trei persoane.

Ana își ține poșeta în poală și privește cu îngrijorare la farurile roșii ale mașinilor care vin pe contrasens. Parbrizul e inundat de ploaie și linia drumului dispare din când în când sub oscilația ștergătoarelor.

După vreo 10 minute de mers, în localitatea Bradu, drumul întâlnește o pantă ușoară. Din sens opus coboară un tir cu semiremorcă.

În această porțiune există o restricție de viteză, maximum 50 de kilometri pe oră, iar șoseaua se îngustează.

Tirul intră într-o curbă cu viteză mult prea mare, aproximativ 80 de kilometri pe oră. Remorca scapă de sub control și alunecă pe cealaltă bandă.

Ca s-o redreseze, șoferul intră pe contrasens. În același moment apare taxiul în care se află Ana și încă trei persoane.

Impactul este nimicitor. În remorcă se află un motor uriaș, care trebuia dus la reparat.

Sentință (fragment)

„În fapt, la data de 30.05.2014, polițiștii rutieri din cadrul IPJ Sibiu s-au sesizat despre faptul că la aceeași dată, orele 16.30, pe DN1 a avut loc un accident rutier soldat cu decesul a două persoane și rănirea altor două persoane.

La fața locului a fost identificat autoturismul Dacia inscripționat taxi, aflat oblic față de axul drumului, cu multiple avarii. La câțiva metri a fost identificat și autotrenul condus de inculpat, de asemenea aflat oblic față de axul drumului.”

*

„Eu am fost transportată la spitalul de urgență din Sibiu. În Avrig nu există spital. Am fost în comă. Văzând că nu mai ajung acasă, soțul m-a tot sunat. Într-un final, i-a răspuns un domn care s-a prezentat drept medic la SMURD. I-a spus că sunt la spital și să vină acolo”, remomorează Ana.

Ea a supraviețuit. Șoferul taxiului și pasagerul din față au murit pe loc. Cea de-a patra persoană, care se afla alături de ea, pe bancheta din spate, a suferit, de asemenea, leziuni traumatice foarte grave.

Soțul ei a dus copilul la o vecină și a fugit la spital. În timp ce aștepta pe holurile de la urgență să afle vești despre Ana, a fost abordat de un necunoscut.

Vă putem ajuta…

„Omul  s-a prezentat drept reprezentant al Carpatica Asig și i-a spus soțului meu că, în cazul în care voi avea nevoie să fiu transportată la un alt spital cu elicopterul, el ar putea să ne ajute cu bani, ‘căci, știți, spitalul nu dispune de bani’. Și i-a dat un număr de telefon. Soțul meu nu l-a băgat în seamă, avea alte preocupări.

Eu primeam sânge și se aștepta stabilizarea mea pentru a fi operată, căci aveam hemoragie la ambele picioare. În zilele următoare, omul a venit iar.

Soțul își amintește că, într-una din zilele din săptămâna următoare, ieșise din salonul celeilalte victime, având peste haine halatul acela albastru, și din nou i-a spus că, dacă dorește să ne ajute, dacă e nevoie de tije mai performante care costă bani, el e dispus. Aflase de undeva că am nevoie de tije.

Soțul s-a enervat și l-a întrebat de ce el, persoană juridică, i se tot adresează lui, care e persoană fizică, și că o să discute cu un avocat, iar apoi vor putea discuta ei, persoane juridice. I-a spus că el vrea să ne ajute, iar soțul i-a răspuns că, dacă e nevoie, o să apeleze întâi la apropiați. După aceea nu l-a mai căutat.”

Fragment din ce ne-a povestit Ana

*

Diagnosticul Anei a fost politraumatism. Avea fracturi la ambele femururi.

„În noaptea aceea, după ce m-am stabilizat, am fost operată pentru oprirea hemoragiilor închise de la picioare și mi s-au pus fixatori externi. Am avut o plagă deschisă la pleoapa ochiului stâng și pe frunte, până la păr, care mi-a fost cusută în noaptea aceea. La o săptămână am fost operată din nou, timp de 8 ore”.

Pentru piciorul stâng a avut nevoie de o placă de titan, căci osul era spart în mici fragmente.

Placa a fost plătită de familie, căci „cea decontată de casa de sănătate nu se potrivea”. Piciorul i-a rămas mai scurt cu 2 centimetri.

„Am avut și multiple fracturi ale masivului facial. Mi s-au pus 5 plăcuțe de titan. Practic, partea stângă a feței mi-a fost reconstruită. Aceste probleme ale feței m-au dus în imposibilitatea de a deschide gura complet, ceea ce mă face un pacient dificil pentru medicii anesteziști.”

Ana era încă la terapie intensivă când a observat că nu mai vede cu ochiul stâng. Vederea i s-a degradat rapid, căci corneea i se dezepitelizase.

A stat o lună internată la Sibiu. A doua zi după externare, medicii oftalmologi i-au cusut pleoapele.

„Așa a trebuit să stau până în februarie 2015, dar și atunci mi-au fost desfăcute cu emoții, pentru că nu se știa dacă voi putea închide. Sprânceana stângă îmi este în continuare imobilă. Vederea mi-e afectată și nu poate fi corectată cu ochelari.

Globul ocular mi-e înfundat, fanta oculară mi-e mai mică, pleoapa superioară e închisă la culoare. Am nevoie de o intervenție chirurgicală estetică. Am consultat un medic din Germania care vine pe aici, dar intervenția e complicată.”

I s-a sugerat ca să-și înnoiască, după noile condiții fizice, carnetul de șofer. Dar, pentru ea, orice suire la volan e „sport extrem”. De frică, face palpitații și simte că nu mai poate respira.

Alte trei operații le-a suferit la urechi: avea un timpan spart, iar în spatele celuilalt se acumulase lichid și nu mai auzea.

„Uneori, le spuneam disperată soțului și copilului meu să nu mai vorbească cu mine.”

Au trecut aproape doi ani de la accident. Și, o dată la câteva luni, Ana mai trece prin diverse operații de corecție sau reconstrucție. Pentru fiecare operație, trebuie să se interneze, în medie, o săptămână.

Inițial, a primit 140-160 zile de îngrijiri. La o nouă expertiză, 200 de zile.

A reînvățat și să meargă. Își face exercițiile de recuperare acasă.

„Stăm într-un apartament cu o cameră. Îmi trăiesc durerea în interior. În aceeași încăpere, fiul meu părea absent, dar îmi spunea apoi – îți arăt eu cum să te descurci cu cadrul.

Sau îmi spunea: în lumea viselor, un om care avea aceeași problemă ca tine s-a dat, totuși, cu sania.”

Asigurator: Ilie Carabulea

Tirul vinovat de accident aparținea firmei Transcar. La fel ca firma de asigurări Carpatica, Transcar îi aparține omului de afaceri sibian Ilie Carabulea, a cărui avere, potrivit Top 300 Capital, era anul trecut între 85 și 90 de milioane de euro. (În luna martie 2016, el și fiul său, Oprea Carabulea, au fost reținuți pentru delapidare și spălare de bani, apoi eliberați.)

Tirul implicat în accidentul care a distrus viața Anei era defect: avea probleme la frâne. În acea zi de 30 mai 2014, șoferul conducea spre un service unde autovehiculul urma să fie reparat.

Instanța i-a acordat Anei despăgubiri în valoare de 50.000 de euro. În primă instanță, șoferul tirului a primit o pedeapsă de 3 ani și 3 luni de închisoare, fiind condamnat pentru fiecare victimă.

Apoi, la Curtea de Apel s-a cerut ca pedeapsa să fie unitară și mai mică de 3 ani, pentru ca el să o poată ispăși sub supraveghere. În final, a primit 2 ani și 2 luni de închisoare, plus 60 de zile de muncă în folosul comunității.

Omul nu a petrecut nici o zi după gratii.

Ana nu mai profesează și nu știe dacă va mai sta vreodată în fața unor elevi. Nu mai iese din casă aproape deloc.

„Am vrut să primesc mai mulți bani, în primul rând pentru ca astfel să fie pedepsiți, să conștientizeze că, dacă trimiți pe drum un tir fără frâne, asta pățești.

Tare mi-aș dori să pot să schimb ceva. Mă gândesc uneori dacă aș putea să fac o campanie în care să se vadă că accidentele sunt cu oameni, care au chip și nume, care ar fi putut fi fericiți dacă…”