Cărțile și filmele care ne-au mișcat în 2017

Ce-am învăţat din apariţiile artistice ale anului trecut? Ce idei, ce poveşti, ce imagini ne-au emoţionat? La fel ca anul trecut, am rugat oameni pe care-i respectăm să ne dezvăluie cartea şi filmul care le rămân cel mai aproape după 2017.

*

Jan Cornelius, scriitor:

Carte: Solenoid, de Mircea Cărtărescu. Această carte depășește, prin conținut și stil, orice imaginație. Lectura ei m-a bucurat, speriat și fascinat.

E o carte constând din mai multe cărți − prin natura mea, am preferat partea realistă cu tente sarcastice și caricaturale −, dar Cărtărescu evocă aici și o lume fantastică, cu ramificații infinite, și dincolo de aceste dimensiuni pentru noi insesizabile, lumi paralele, care probabil că nu au fost zugrăvite atât de palpabil niciodată în literatură.

FilmThe Square − o coproducție europeană a suedezului Ruben Östlund, care a scris un scenariu excelent. Filmul are actori minunați, este plin de ironie și sarcasm, o satiră la adresa comunicării de astăzi, a corectitudinii politice şi a snobismului în ceea ce privește arta modernă.

M-a amuzat, condiție sine qua non când merg la film, și pus pe gânduri, fără morală obositoare.

Anca Maco, matinală TANANANA:

Carte: Nu mă atrage stilul turcoaicei Elif Shafak (desi am fost aproape prietenă cu Bastarda Istanbulului şi cu Cele patruzeci de legi ale iubirii), dar Cele trei fiice ale Evei a pus în umbră volumele Elenei Ferrante care-au circulat printre noi în 2017 cum circulau odinioară Şi bogaţii plâng sau Torente prin sertarele mamelor noastre 🙂 .

Cu melancolie şi fără patetism, casnica Peri Nalbantoglu te poartă-ncoace şi-ncolo prin memorie şi printre conflicte cărora li se supun trecutul, studiul, cariera, destinul, religia, familia, prejudecata, şi prietenia cu iranianca Shirin, virulentă atee, dar şi cu egipteanca Mona, devotată musulmană.

Aştept să citesc şi în română Underground Railroad, de Colson Whitehead, un bildungsroman contemporan care te scoate din povestea unei sclave evadate şi care te ţine aproape de înţelegerea naturii umane şi de obsesiile cărora le cade pradă la tot pasul.

Simt că titlurile astea două din 2017 îmi sunt la egalitate în minte.

Jennifer Lawrence în "Mother!".

Film: Ca de obicei, mi-e dificil să-mi aleg filmul anului, fiindcă n-am adunat atât de multe pe câte-aş fi vrut, însă în top am Mother!, al lui Darren Aronofsky (în care Jennifer Lawrence chiar arată ce poate), The Lost City of Z, al lui James Gray (care m-a urmărit câteva zile cu vise de meditaţie asupra vanităţii în jungla amazoniană, poate şi graţie imaginii semnate de Darius Khondji), Phantom Thread, al lui Paul Thomas Anderson (care mi-a redat speranţa că se mai pot găsi lucruri care să facă poveştile romantice de epocă actuale, interesante şi amuzante), iar Beats Per Minute / 120 bătăi pe minut, al lui Robin Campillo, cred că se distinge drept câştigător (fiindcă a făcut din povestea tinerilor activişti de la ACT UP Paris un subiect mai puţin politic şi mai mult uman, aplecându-se asupra dramei bolnavilor de SIDA şi a celor din jur, deopotrivă, cu reală şi egală înţelegere).

Datorită acestui film i-am descoperit pe Arnaud Valois şi pe Nahuel Pérez Biscayart în roluri care-i pun în sfârşit în valoare, în cel mai autentic, frumos, curajos şi inteligent film queer din toate timpurile, care nu te lasă nicio secundă dezinteresat, şi-ţi dă gândurilor teme de casă despre toate felurile de iubire şi loialitate.

Radu Băzăvan, alias Groparu, cineast şi blogger:

Carte: De ce eşuează naţiunile. Originile puterii, ale prosperităţii şi ale sărăciei, de Daron Acemoglu și James A. Robinson.

De ce religia, cultura, tradițiile, sistemul de guvernare sau clima nu joacă un rol esențial în dezvoltarea economică a unei țări? De ce unele țări sunt mai dezvoltate decât altele, deși împart aceleași caracteristici?

Răspunsul este dureros de simplu pentru noi: instituții puternice, independente, care-și fac treaba. O lectură interesantă despre clivajele economice din lumea contemporană, obligatorie dacă dorești să-ți explici actualul nostru nivel de prosperitate.

Film: The Wailing (Satul blestemat, 2016, regia: Hong-jin Na) L-am văzut la TIFF în 2017 şi intră cu siguranță într-un top 5 personal al filmelor horror.

Conţine scene pe care recomand să le vezi cu cartea de mătănii în brațe și cu brelocul cu Arsenie Boca în buzunar, cântând imnuri bisericești, ca să nu visezi urât noaptea. Are suspans, poveste, efecte speciale, final neașteptat.

Am auzit în sală bărbați în toată firea țipând ca fetițele. Posibil să fi țipat chiar eu de vreo 60 de ori, cine mai știe?

Actriţa coreeană Woo-hee Chun, într-o scenă din "The Wailing".

Lavinia Bălulescu, scriitor și jurnalist:

"E groaznic să te oprești la o singură carte. O să zic Homo Deus, de Yuval Noah Harari, pentru că m-a adus un pic cu picioarele pe pământ și m-a făcut să mă gândesc la azi. Iar filmul anului meu a fost Loveless, al lui Andrei Zviaghinţev, pentru că nu-i rău să mai și simțim ceva din când în când".

*

Cristi Mărculescu, critic de film:

Carte: Cu cartea e mai simplu: Perfidia lui James Ellroy. Prequel la cvartetul LA-ului (măcar de Black Dahlia cred că au auzit destui), romanul ia un moment de nasoleală maximă din istoria marelui imperiu american (zilele de după atacul de la Pearl Harbour) și contextualizează implicațiile directe prin poliția din Los Angeles.

Nevoiți să adune japonezii din oraș și disperați să-și păstreze afacerile cu droguri, o mână forte de polițai (fix ăia care, prin romanele din cvartetul ulterior, aveau să ajungă șefi la Poliție) au de-a face și cu isteria intrării în război și cu celule de naziști și cu propriile lor conflicte.

Dintre care extrem de puține sunt conflicte de natură morală. Fascinant și feroce, ca orice carte de-a lui Ellroy, fie ea ficțiune sau nu.

Film: Decât un film? Ar trebui să fie unul dintre astea două: sau La mort de Louis XIV (Albert Serra) sau The Killing of a Sacred Deer (Yorgos Lanthimos).

Jean-Pierre Léaud, în rolul lui Ludovic al XIV-lea din filmul lui Albert Serra.

Regele Soare moare într-un Versailles mult mai puțin solar și mai puțin recognoscibil decât a fost filmat în Marie Antoinette-ul Sofiei Coppola.

Moare într-un ev cu umbre și cu mizerie despre care nu am citit nici pe la Dumas, nici prin scrierile Marchizei de Sévigné. Moare într-un film de-a dreptul monumental și fascinant de uman.

Cu moartea căprioarei lui Lanthimos, lucrurile vin de prin mitologia greacă, dar sunt asamblate și articulate ca dispozitiv cinematografic de mare precizie.

Coordonatele sunt vaste și abstractizate și din scenariu, și din actorie, cu personaje pendulând între supranatural și lașitate, între blestem și vinovăție. The Killing of a Sacred Deer e un film spectaculos și din nou monumental.

Robert Şerban, poet:

Carte: Nu mi-ar fi greu să fac o listă cu titlurile care mi-au plăcut, dar nu ar fi una completă, fiindcă nu mi-am notat niciunde tot ce-am citit cu plăcere. Aş uita sigur titluri şi autori. Aş răni.

Scriitorii sunt orgolioşi şi vanitoşi. Dacă îi uiţi o dată, de pe o listă, greu te iartă...

În plus, lumea literară românească e atât de încordată şi de încrâncenată azi, încât recunosc că una dintre cărţile la care am râs cu lacrimi şi pe care o recomand celor care iubesc scriitorii şi literatura autohtonă este Lumea ca literatură. Alte amintiri, a lui Ioan Groşan.

Nu-i voluminoasă, e scrisă de unul dintre cei mai buni prozatori români contemporani şi, cum spuneam, e antidotul perfect împotriva încruntării şi scrâşnetelor de dinţi şi de măsele. Chiar şi împotriva durerii de...

Film: La fel ca anul trecut, sunt… specialist în desene animate. Cea mai recentă producţie văzută e Paddington 2. Nu-i o capodoperă, dar le place copiilor.

Şi, ca orice animaţie, e simpatică. Te ţine treaz şi zâmbăreţ, indiferent de vârstă. A, mai e un secret important de ştiut în legătură cu P2: binele învinge înainte de THE END!

Teodor Baconschi, diplomat și scriitor:

Film: Sunt suficient de cosmopolit pentru a mă fi lăsat impresionat, cu precădere, de "modestul" film românesc Octav, în regia lui Serge Ioan Celebidachi, unde Marcel Iureș și Victor Rebengiuc fac roluri de o vibrantă umanitate (regăsită).

Marcel Iureş, în rolul principal. Foto: Adi Marineci

Știu că elita pro-mizerabilistă a criticii de film de la noi a strâmbat din nas în fața acestei creații aparent siropoase, cu nota ei de scandaloasă normalitate, dar tocmai asta am apreciat în film: o poveste semi-onirică despre oameni întregi, care se întregesc pe deplin prin nostalgie și afecțiune reciprocă.

Mai mult, e și primul film românesc în care burghezia (ca univers stilistic) nu mai e persiflată sau condamnată (ca în cinematografia comunistă). E și ea o lume – cu valorile sale civilizatorii – și încă o lume bună, fie că ne place sau nu...

Carte: Sub presiunea fragmentarismului post-modern, m-am amorezat în 2017 de o carte românească monumentală: Mircea Mihăieș, Ulysses 732 (Polirom).

E o carte boierească, scrisă în tihnă și destinată celor care încă pricep "consumul" cultural ca pe un răgaz salutar, în perfectă gratuitate. Nu citești o asemenea carte pentru a slăbi, a deveni un paraleu profesional sau pentru a conduce oameni spre noi culmi nevăzute.

O parcurgi ca sărbătoare a intelectului, în siajul lui James Joyce – marele senior al modernității romanești și frate geamăn al pontifului poetic al veacului trecut, T.S. Eliot.

Mircea Mihăieș – biograf al lui Corto Maltese și hermeneut al liricii lui Leonard Cohen este, în acest opus magnum, o gazdă impecabilă și un profesor de ficțiune fericit. Și e o fericire contagioasă.

Ion Indolean, critic de film:

CarteUn picior de sprijin, de Oliver Sacks.

În urma unui accident pe munte, Sacks îşi rupe mai multe oase de la piciorul stâng şi pierde astfel, temporar, propriocepţia acestui membru.

De profesie neurolog, el începe un lung tratament, acţionând atât ca pacient, cât şi ca medic. Aşa începe să-şi documenteze condiţia, dovedind un talent al reţinerii detaliului.

E un scriitor care ştie să ofere savoare oricărui moment. O carte minunată, care oferă o formă accesibilă cercetării ştiinţifice.

Film: Good Time, de fraţii Benny și Josh Safdie.

Cvasi-independent, premiat la Cannes, acesta nu e genul de proiect care îşi doreşte cu orice preţ să urle cât e de angajat social.

Felul cum e realizat, muzica, montajul, cadenţa perfectă a poveştii, tensiunea – adăugată puţin câte puţin –, alegerile scenaristice, toate îl fac un film extraordinar, care, da, are şi mesaj social.

E tipul de spectacol pe care îl vezi fără să identifici în primul moment un discurs prea profund, dar care apoi – după ceva timp – te loveşte.

Fraţii Safdie transmit idei fără să pară că ar vrea să le transmită cu orice preţ. Ei fac un lucru extrem de greu: dau impresia că îi interesează doar forma, dar, de fapt, invită (şi) la dezbatere pe fond.

Alexandra Bădicioiu Matei, jurnalistă:

Trădezi de la început. Când alegi o carte sau un film, când alegi o amintire. Le trădezi pe celelalte (și, până la urmă, o parte din tine). Dar e o trădare plăcută. Implică drumul întors prin toate lumile prin care ai trecut timp de un an.

Revezi construcții închipuite, emoții, prieteni imaginari. Și, parcă mai mult decât oricând, universurile astea care nu există ne sunt mai aproape decât cele din jurul nostru. Ne înțeleg așa cum noi nu prea putem să facem cu realitatea.

Am început anul cu Drumul lui Cormac McCarthy. Post-apocalipsa lui părea mai blândă decât știrile din politică. Mă retrăgeam acolo pentru a-mi vindeca speranța într-o lume mai bună.

Până la urmă – și chiar cred asta –, e nevoie doar de puțini oameni buni.

Mi se pare, totuși, că 2017 se vede cel mai bine în romanul Copilăria lui Kaspar Hauser, de Bogdan-Alexandru Stănescu, și în Moonlight-ul lui Barry Jenkins. Două bucăți de foarte-realitate și devenire.

Cum ajungem să fim. Cum ajungem aici, de fapt. Adulții aceștia care nu știu să iubească, deși încearcă, care își fac rău, deși ar vrea să facă bine, care nu se mai văd unii pe alții, deși se caută peste tot.

Adulții aceștia care se urăsc așa de ușor au fost copiii care au încercat. Copiii care au fost lăsați singuri.

Imagine din "Moonlight".

Și, dacă tot începeam lista asta trădând, o să o închei la fel, cu un citat din Drumul lui McCarthy:

"Noi încă suntem băieți buni? întreba el.

Da. Încă mai suntem băieți buni.

Și întotdeauna vom fi.

Da. Întotdeauna vom fi.

OK.

Trebuie să mergem înainte. Haide.

Nu văd nimic.

Știu. Pas cu pas.

OK.

Să nu-mi dai drumul la mână.

OK.

Indiferent ce se întâmplă.

Indiferent ce se întâmplă."

Cristian Preda, europarlamentar:

Nonficțiune: Yuval Noah Harari, Sapiens.

Ficțiune: Elif Shafak, Cele trei fiice ale Evei.

Film: The Square, al lui Ruben Östlund.

*

Bogdan Dumitru, CTO Bitdefender:

Carte: În 2017 mi-am propus să citesc non-ficțiune. Motivat de întâmplările din propria ogradă, căutând să înțeleg ce se întâmplă în prezentul nostru, am abordat cărți de pop-politică, economie, globalizare, efecte și cauze.

Pot spune că n-am găsit nici măcar un adevăr parțial. Ca atare, cartea cea mai plăcută a fost Viaţa secretă a copacilor, de Peter Wohlleben. Da, despre copaci, despre viața lor nevăzută, neauzită.

Am aflat că sunt organisme cu o dezvoltată componentă socială, care comunică şi se ajută în momente dificile. Am ajuns să privesc altfel un copac, darmite o pădure, după ce am citit cartea. Poate şi pentru că trăiesc într-un oraș ce pare să fi pus gând rău spațiilor verzi.

Atât administrația coruptă și incompetentă, cât și cetățeanul ce-și iubește mai mult mașina, poluarea, betonul m-au făcut să prețuiesc cartea asta.

Film: 2017 a fost un an sărac sau n-am știut eu unde să caut filmele bune.

Rămâne un serial numit Ozark. E la fel ca Breaking Bad, dar cu Jason Bateman (Arrested Development) într-unul dintre rolurile principale.

Aurel Codoban, filosof:

Pentru mine, 2017 a fost un an mai tulbure în alegeri şi mai dificil în decizii. Și acum aș ezita între Philip Roth, Contraviața, și Radu Jörgensen, Exit 45, dar prima alegere ar fi prea clasică, așa că rămân la Jörgensen.

O altă impresie este că, în 2017, serialele au trecut înaintea filmelor, iar alegerea mea este Mindhunter.

Imagine din serialul "Mindhunter", difuzat de Netflix.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează