Carmen Pintilei, profesoară în Belgia: "Dacă vă iubiți atât de mult țara, de ce a ajuns în halul ăsta?"

Când am plecat din România, în 1991, aveam 29 de ani și eram însărcinată în 7 luni. Am plecat conștientă fiind că în ţară nu aveam niciun viitor.

Lucrasem din 1986 ca inginer geolog la întreprinderea minieră Horezu, Berbești, exploatare de lignit. Începuseră deja „schimbările” și deciziile erau discreționare, nefundamentate. Persoane care își făcuseră studiile de ingineri la seral, jucând fotbal în timpul zilei, au venit în posturi-cheie.

Am avut o viziune foarte clară a lucrurilor deoarece, în ziua de azi, industria minieră, care atunci funcționa foarte bine, nu mai există. Începuse deja timpul în care „aveai dreptate dacă ți-o dădea cine trebuie”.

Așa că, la 29 de ani, cu 200 de mărci în buzunar, am venit la Bruxelles, unde am început o altă viață.

*

Am născut în septembrie 1991, ceea ce a încetinit un pic ritmul vieții. Era o perioadă nefavorabilă și în Belgia, astfel că a trebuit să muncesc cam peste tot unde găseam de lucru: în restaurante, la cules de fructe, la curățenie, orice a fost bun.

Locuiam în sudul Belgiei, la granița cu Franța, zonă care și acum e defavorizată din punct de vedere economic.

În februarie 1993 ni s-a născut al doilea copil. În acel an, soțul meu a început o specializare de doi ani la Universitatea din Liège. Înainte de 2007, era foarte greu cu recunoașterea studiilor din România.

În 1996 am început și eu o specializare în protecția mediului, tot la Universitatea din Liège, pe care am terminat-o în 1998, anul în care ni s-a născut al treilea copil.

Din 1996 locuim la Liège. Am fost asistentă la Universitatea din Liège câțiva ani. Din 2004 sunt profesoară de matematică la un liceu sportiv.

A fost dificil la început. Ploaia și umiditatea m-au deranjat cel mai tare. Nu eram nici prea bogați, dar greutățile ne-au ambiționat să ne refacem studiile și să ne găsim o muncă pe măsura nivelului pe care îl absolvisem.

Am învățat foarte mult. Am învățat aproape tot timpul și tot ce s-a putut. Am făcut tot posibilul să înțeleg în ce societate trăiesc și cum funcționează ea.

Sunt mulțumită de viața mea și acum mă pot considera chiar fericită. Pot spune că mă consider belgiancă, iubesc orașul Liège și mă bucur că locuiesc aici.

E o țară care funcționează după legi pe care populația, în marea ei majoritate, le respectă. Statul, cu toate atribuțiile lui, funcționează. La spital ești îngrijit. Ca simplu cetățean, poți trăi corect cu o oarecare ușurință.

La Liège, oamenii sunt prietenoși, iar dacă te cunosc și te acceptă, îți pot fi prieteni de nădejde. Ce apreciez însă cel mai mult e faptul că sunt respectată și că munca mea e apreciată. În plus, mă simt liberă.

În Belgia avem o stabilitate și o siguranță pe care nu le avem în România. De altfel, România nu mai cunoaște normalitatea.

Nici nu există termen de comparație, iar, de câte ori am ocazia să vorbesc cu români, care sunt din ce în ce mai numeroși, aud: „În România nu se mai poate trăi. De aceea am plecat”.

*

Văzând actuala situație a țării, mă bucur că am avut inconștiența de a pleca din țară însărcinată în 7 luni. Am avut în 1997 o dorință de a ne întoarce, cumpărasem chiar un teren de casă la Vâlcea și lăsasem copiii la grădiniță.

Dupa câteva luni, când am mers să ne vedem copiii și i-am găsit triști la grădiniță, amărâți de programul care îi obliga să asculte fără să se poată exprima − să fie „ascultători”, am decis să ne întoarcem acasă, în Belgia, și să ne vedem de viață.

De atunci, ne petrecem cam două luni pe an în țară. Suntem însă în contact permanent, deoarece copiii noștri cei mari locuiesc de 5 ani la București.

Dacă m-aș întoarce în țară? Da!

Dar numai dacă aș putea îmbunătăți ceva, în contextul în care statul ar funcționa pur și simplu.

A fost un moment în care chiar mi se părea că lucrurile se schimbă și, într-un context funcțional, am fi găsit o utilitate prezenței noastre în țară. Am ajuns și noi, după mulți ani de muncă, la un nivel de expertiză care ar fi chiar util în România.

Cred, însă, că acum nu este dorită prezența oamenilor ca noi. Cred că România merge într-o direcție greșită. Datoria noastră e să o ajutăm.

Cred că e bine să ne facem fiecare partea noastră, să dăm ce avem mai bun, să refuzăm ambiguitatea morală pe care această clasă politică submediocră ne obligă să o „înghițim” ambalată în metafore meșteșugite.

Voi încheia spunându-le celor care ne critică pe noi, cei plecați:

„Da ! Noi am fost plecați. Dar voi ați fost aici, «patrioți», ați trăit și ați știut mai bine ca noi ce se întâmplă. Dacă vă iubiți atât de mult țara, de ce trăiți așa, de ce țara a ajuns în halul ăsta?”

#maiviiacasă