"Când va rămâne fără rezervele valutare, Rusia va avea o mare problemă"

Michael Clarke este expert în studii de securitate, fost consilier pe lângă ONU și consilier guvernamental. Este profesor asociat la King’s College din Londra și a condus până în 2015 think tank–ul Royal Unite Services Institute (RUSI), specializat în analize destinate Ministerului Apărării din Marea Britanie.

Pe 2 iunie, Michael Clarke a susținut la Cluj o conferință despre politica Rusiei, eveniment organizat de Fundația Rațiu în cadrul unei serii aniversare, la împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Ion Rațiu.

Într-un interviu acordat PressOne, Clarke acoperă, într-o analiză pertinentă, situațiile de conflict din lume, de la Est la Vest.

– Modul în care au fost aplicate legile internaționale în ultimii 20 de ani a fost inconsecvent, iar Vestul și-a jucat prost cărțile, ați spus în prelegerea dumneavoastră. Care credeţi că sunt cele mai mari greșeli politice și diplomatice care au adus Vestul în actuala stare de incertitudine și de lipsă de încredere în democrațiile liberale?

– Cred că s-a făcut un număr de erori și o să vorbesc despre ele într-o ordine aleatorie. În 2011, în baza Rezoluției ONU privind Libia, am împins limitele legalității acesteia mult mai departe decât Rusia a crezut că o vom face. Cu siguranță, acțiunile noastre au depășit spiritul rezoluției respective.

De asemenea, invazia Irakului în 2003 a avut o bază legală ambiguă. Nu a fost ilegală acea intervenție, însă, în chestiuni de legislație internațională, gradul de intervenţie contează enorm întotdeauna.

Nu se gândește în termeni de alb-negru, însă invazia Irakului nu a fost susținută de Rezoluția 1441, care nu autoriza o atare acțiune și nici nu a mai existat o a doua rezoluție care să pună într-un cadru legal acea decizie militară. Acest lucru a fost o mare problemă pentru toată lumea. Chiar și acum, în Marea Britanie, de exemplu, mulți oameni spun că războiul din Irak a fost ilegal, ceea ce nu este adevărat, dar această informație s-a fixat în memoria populară.

– Fiindcă argumentele în favoarea războiului au fost formulate ambiguu…

– A fost un război de schimbare a unui regim, bazat pe un precedent legislativ ambiguu. Un alt caz este folosirea dronelor în ceea ce se numește „procedura extra-judiciară pentru a ucide teroriști”. Dacă vă amintiți, au existat cazuri, inclusiv de drone americane, care au ucis cetățeni americani, ca în cazul lui Anwar al-Awlaki, unde nu au existat probe sau vreun proces, dar a fost asasinat de SUA.

În legea internațională, acest tip de acțiune este extrem de discutabil. Și noi, Marea Britanie, ne-am implicat în astfel de acțiuni antiteroriste folosind atacul cu drone, care nu este complet ilegal, dar nu e nici complet legal. Sunt acțiuni plasate într-o zonă gri.

Și un ultim exemplu: în 1999, fără nicio rezoluție ONU, dar în baza unei decizii NATO, puterile vestice au început să bombardeze forțele sârbești din Kosovo. Chiar și rezoluția NATO a fost depășită de evenimentele care au urmat.

Și eu, personal, am fost în favoarea acelei inițiative din 1999, fiindcă cred și azi că a fost o decizie corectă, însă efectul cumulativ pe termen lung este acela că marile puteri sunt pregătite să împingă limitele legalității atunci când le convine.

Astfel de decizii au creat muniție pentru personaje precum Vladimir Putin, care se folosește de aceste precedente pentru a justifica anexarea Crimeei de către Rusia. În mod constant, Putin face referire la episodul Kosovo. El spune – «Care e problema? Și voi ați făcut același lucru în Kosovo!».

Tratăm cu prea multă maleabilitate legea internațională, iar eu am vorbit despre asta inclusiv în Camera Comunelor (din Parlamentul britanic – n.r.). Nu e suficient să fii aproape legal în astfel de chestiuni, cum e și războiul împotriva terorii; este nevoie de un cadru legislativ fără echivoc.

Dacă vrem să fim o autoritate morală superioară teroriștilor, care aplică legea discreționar, trebuie să acționăm legal fără echivoc.

– Se poate spune că liderii lumii libere lasă de dorit? În timp ce popoarele vestice își pierd încrederea în conducătorii lor, Putin este o figură puternică și extrem de populară.

– Leadership-ul este extrem de important în Europa. De fiecare dată când Europa a fost eficientă, a fost atunci când cel puțin doi dintre conducătorii nucleului european Franța-Germania-Marea Britanie au fost puternici și nu doar la nivel internațional, ci mai ales în țările lor de proveniență.

Cred că în ultimii ani a fost o problemă de coordonare a ciclurilor electorale, dar și o problemă a personalităților care au ocupat portofolii de conducere.

Am avut lideri slabi și, de departe, cel mai puternic lider de astăzi este doamna Merkel, dar nici măcar ea nu poate conduce singură. Contrar opiniei generale, Germania nu-și dorește un rol de conducător unic, ci un leadership comun.

Doar că în ultimii ani n-a mai avut cu cine să conlucreze. Hollande, Chirac au fost… fără speranță. Tony Blair a fost un lider puternic în primii 5 ani ai mandatelor sale, a fost norocos și a repurtat succese. În următorul mandat a fost slab, ghinionist și a pierdut încrederea oamenilor.

Obama nu a fost un președinte atât de slab cum se spune. El a vorbit mereu despre problemele actuale ale Americii, despre locul ei în lume. Însă foarte mult din ceea ce a spus el n-a avut niciun ecou în lume. Acum avem un lider american foarte vocal, dar slab. Trump e un personaj foarte-foarte slab, care spune tot soiul de lucruri răsunătoare, dar care se răzgândește zilnic.

– Trăim, cum se spune, un război în desfășurare?

– În privința relațiilor cu Rusia? Nu cred că suntem într-un război. Dacă am fi, am ști, credeți-mă! Într-un război real, lucrurile stau cu totul altfel decât ceea ce trăim noi acum. Dar e o perioadă de mare instabilitate. Europa n-a mai trecut prin așa ceva în ultimii 50 de ani.

Sunt mai multe situații de risc în jurul nostru decât au fost vreodată. E o lume care se fragmentează. În timpul Războiului Rece exista un mecanism brut, dar funcțional, care ținea țările laolaltă, împreună. Acum, în era globalizării, țările se fragmentează dinăuntru.

Chiar țara mea e într-un proces de fragmentare, cu Scoția, care dorește independența, cu Irlanda de Nord, care ar putea să devină parte integrată a Irlandei unite – și asta nici n-ar fi un lucru rău.

Deci, chiar și cele mai puternice societăți vestice sunt supuse presiunii și fragmentării. Iar asta aduce cu sine multe riscuri, atât interne, cât și internaționale.

Cred, însă, că se desfășoară un război digital, un război împotriva crimelor cibernetice, căci majoritatea criminalității a migrat în această zonă. Peste tot în Europa, violența internă e la un nivel scăzut, doar spargerile de locuințe sunt mai ridicate în statistici, dar, altfel, cele mai multe delicte sunt în scădere.

Asta, în timp ce infracțiunile cibernetice sunt într-o creștere fantastică. Eu, personal, suspectez că problema criminalității informatice internaționale ne afectează mult mai tare decât terorismul.

Trăim într-o lume în care comportamentul terorist e o amenințare în creștere pentru oricare dintre noi. Dar, în războiul împotriva terorii, noi nu ne-am mobilizat încă, fiindcă în continuare încercăm să ne trăim normal viețile și nu alocăm resursele necesare luptei contra terorismului.

– Foreign Policy a publicat recent un articol în care spune că Germania – împreună cu România și Cehia – construiește, pe tăcute, o armată europeană, integrând în forțele sale armate brigăzi internaționale. Care este părerea dumneavoastră cu privire la necesitatea unei armate europene?

– Eu cred că, dacă o asemenea forță ar exista, ar fi un lucru bun, chiar dacă cei mai mulți britanici nu gândesc așa. Politicienii noștri susțin că o armată europeană ar fi o nebunie.

Bineînțeles, ideea unei singure armate europene nu este fezabilă, fiindcă problemele logistice ar fi uriașe, dar perspectiva cooperării extinse între armatele europene este una foarte valabilă. De multă vreme ne lipsește capacitatea de acțiune. Sumele enorme investite în apărare s-au dovedit ineficiente, fiindcă sunt cheltuite prost de un grup de națiuni disparate. Or, creșterea capacității militare comune trebuie să ne preocupe.

Exercițiile comune, brigăzile internaționale – aceste variante pot funcționa și ar fi chiar utile. Dar nu o armată europeană integrată, care ar fi un coșmar. Cine ar comanda-o? Ce limbă ar vorbi? Ce echipamente va folosi? Cine ar acoperi costurile acesteia? În concluzie, o cooperare mai bună între armatele europene ar fi o chestiune bună.

– Un astfel de pas ne-ar duce spre un alt nivel al relațiilor dintre UE și Rusia?

– Ar fi un alt pas în relația cu Brexit-ul, cu ideea că SUA reconsideră implicarea sa în politica de stabilitate din Europa. Doamna Merkel a spus-o clar: Europa trebuie să fie pe propriile sale picioare, din punctul de vedere al capacității de apărare. Asta ar însemna o cooperare mai bună a forțelor franceze cu cele germane.

Francezii sunt destul de buni, însă germanii sunt slab pregătiți, prost echipați și nu dispun de capacitate de transport. Dacă ai vrea să trimiți o divizie germană în Orientul Apropiat, nu ar avea cum să-și trimită acolo trupele. Ei pot lupta doar acolo unde se află.

Sunt probleme care-și au rădăcinile în vechile structuri din timpul Războiului Rece. Orice armată europeană trebuie să se bazeze pe cooperarea forțelor franco-germane și pe reformarea forțelor germane.

– ISIS este un simptom ale conflictului dintre Iran și Arabia Saudită pentru dominație în regiune. Ați scris acest lucru într-un articol pentru The Guardian. Vă rog să explicați mai pe larg cum vedeți războiul din Orientul Apropiat.

– În cele din urmă, Orientul Apropiat, ceea ce numim noi Levantul, se va topi sub ochii noștri. Irakul nu va mai fi reconstruit așa cum a fost, Siria probabil se va rupe, și noul Kurdistan se va forma, fără să știm deocamdată cât de mare va fi.

Fenomenul Statului Islamic probabil că va continua, dar poate se va restrânge în unele părți ale Orientului Apropiat. Yemenul se va rupe din nou într-o zonă de nord și una de sud.

Și singurul lucru constant din regiune rămâne această competiție pentru influență dintre Arabia Saudită și Iran. Este și o competiție între Arabia Saudită sunită și Iranul șiit, deci există un element religios în acest conflict, dar nu acesta definește miza războiului.

Ce vedem în Orientul Apropiat este un bazin șiit, format din Iran, dominanta șiită din Irak, elemente șiite din Siria și Liban, versus un bazin sunit, format din Arabia Saudită, minoritatea sunită din Irak, majoritatea sunită din Siria și ceilalți 50% suniți din Liban și un mix sunit-șiit în Bahrain, Yemen și poate și în câteva alte state din Golf.

Dacă privești regiunea, realizezi că între Arabia Saudită și Iran sunt o serie de războaie de proximitate, exact între comunitățile șiite și sunite, iar fenomenul este în creștere, creând o situație periculoasă.

Acum, nu știu dacă e adevărat, dar este o posibilitate: am putea asista la al treilea conflict milenar dintre populațiile șiite și sunite. Primul a avut loc în secolul al VII-lea, al doilea – în secolele XVI-XVII, iar dacă ne uităm la revoluția iraniană din 1979 ca la debutul vehemenței șiite, până în 2020 am fi în mijlocul unui conflict de 100 de ani.

Dacă acceptăm acest scenariu, cel mai bun lucru pe care Vestul îl poate face este să stea deoparte. Dar dacă nu credem în această posibilitate, dacă ceea ce se întâmplă între Arabia Saudită și Iran este doar o competiție naturală între două mari puteri, ambele în schimbare din pricina Primăverii Arabe, atunci poate că putem și noi să aducem un dram de stabilitate în zonă și să ne urmărim interesul de a pacifica zonele limitrofe Europei.

– Dar implicarea Rusiei în acest război cum o decodați? Spuneați, anul trecut, că Rusia se teme de radicalizarea propriei populații musulmane (15%, aproximativ 20 milioane de oameni, conform Russia Today). Astăzi ați argumentat spunând că Rusia își dorește să fie recunoscută ca un jucător de primă mână al politicii mondiale.

– Cred că ambele argumente sunt valide. Cred că rușii vor să își revendice dreptul de a fi o parte din conflictul din Orient, dar cred că există o frică sinceră legată de faptul că Statul Islamic și jihadismul politic ar putea să le facă și lor viața extrem de complicată. Priviți ce se întâmplă în continuare în Caucaz, în Cecenia…

– Atacul de la metroul din Sankt Petersburg s-a petrecut abia acum două luni…

– Așa e. Și Moscova a suferit niște atacuri groaznice, poate mult mai puternice decât cele petrecute la Londra și la Paris. Cred că Putin și cei din anturajul său sunt îngrijorați de faptul că Islamul radicalizat ar putea deveni o forță care să destabilizeze Rusia. Nu îl preocupă atât terorismul, cât o și mai mare fragmentare a sudului Rusiei, căci, nu trebuie să uităm, Rusia a rămas în sine o federație.

Rușii vor să vadă sfârșitul celor de la ISIS, dar în așa fel încât ei înșiși să își păstreze o parte din influență în zonă. Pe când americanii vor doar să termine cu ISIS și să plece din Orientul Apropiat, cel puțin așa susține Donald Trump.

– Cât de puternică ați spune că este, totuși, Rusia? 

– Este o putere militară, fiindcă dispune de acest instrument, care este armata, și de dorința de a-l folosi. Economic însă, nimeni nu-și dorește să fie prietenul Rusiei. Nu au nicio putere culturală. Ce vreau să spun? Ei dispun de o cultură grozavă, dar nimeni nu vrea să îi urmeze, să îi ia drept reper. Cine sunt prietenii Rusiei în lume? Siria, Cuba, Coreea de Nord și Venezuela.

Cine și-i dorește pe aceștia drept prieteni? Beijingul e mult mai popular ca exemplu de urmat. Rușii aveau, până nu demult, bani cash, când prețul petrolului era încă ridicat, și aveau și armată. Acum nu mai au bani, dar au rămas cu militari. De aceea, orice răspuns al Rusiei la o criză externă este unul militar: e singurul instrument pe care îl poate folosi în acest moment.

– Conducătorii ruși par să repete greșelile predecesorilor lor staliniști, pun mitul deasupra realității.

– Putin seamănă tot mai mult cu bătrânul țar Nicolae al II-lea. E o resurecție a istoriei rusești vechi și a religiei, ca părți ale unui mit, dar acesta e bazat pe o percepție nerealistă a ceea ce rușii mai înseamnă în lumea de azi.

Dar, deocamdată, Putin rămâne foarte popular în Rusia. Popularitatea însă nu e veșnică, fiindcă, așa cum spuneam, economic, Rusia sucombează. Când va rămâne fără rezervele valutare și dacă nu va fi capabilă să mai ridice dintre sancțiunile care i-au fost impuse, Rusia va avea o mare problemă, iar în 2022-2023 acest lucru ar putea produce schimbări majore.