București vs Atena. Între fantezii însorite și izmene care țin de cald

 În Atena, iernile pot fi oribile.

„Cold, wet and miserable”, le descria un britanic pe un grup de Facebook pentru expați, încercând să-i avertizeze pe alți străini să nu-și cumpere un apartament în Grecia înainte de a trăi aici măcar o iarnă. În ultimii doi ani, a nins atât de rău, încât oamenii au rămas înzăpeziți pe autostradă. Multe apartamente – în special în centrul orașului – se află în clădiri vechi și prost izolate.

Atena nu are infrastructură de termoficare centralizată – de multe ori te încălzești cu ce apuci și te va costa, oricum, enorm. Iar umezeala și vânturile fac ca cele 8-10 grade din termometru să se simtă ca 3.

În general, în țări mediteraneene precum Grecia, iernile erau oricum dificile, chiar dacă, din România, un sezon rece cu temperaturi de +10-12 grade afară poate părea ușor de trecut. Experiența ultimilor doi ani de viață în Atena m-a făcut să înțeleg că acolo unde nu există resurse sau unde infrastructura e veche și ignorată de autorități, nu pot exista decât probleme. Indiferent de tipul de climă.

Vrem să putem relata în profunzime despre viața de zi cu zi a românilor, așa cum e ea. Dacă e important și pentru tine, ajută-ne să o ducem la capăt! Orice sumă contează.Redacția PressOne

E 24 ianuarie 2022, iar peste fix o lună Rusia urmează să invadeze Ucraina – deși puțini cred, în momentul ăsta, că așa ceva chiar s-ar putea întâmpla. De dimineață, zăpada a înțepenit complet orașul. Nu circulă nimic pe străzi – nici transportul în comun, nici mașinile.

Mă uit pe geam și urmăresc aburii cum îmi ies pe gură când respir. Azi dimineață mi-a înghețat șamponul în tub.

Într-un video call, jumătate de oră mai târziu, intru cu fesul pe cap, înfășurată într-un șal de lână. Se râde.

„Ți se citește cu adevărat pe față bucuria de a trăi într-o țară mediteraneană.”

Eu sunt în Atena. Colegii mei în București. Eu port izmene termice de schi, peste care am tras niște pantaloni de trening și vreo patru pulovere suprapuse, toate vârâte sub șalul și fesul de lână. Colegii mei din București sunt în tricou și îi urăsc pentru asta.

De dimineață, mi-a luat o oră să mă autoconving să îmi scot mâinile de sub straturile succesive de pături și pilote sub care dorm, ca prințesa și bobul de mazăre, îngropată sub o piramidă de textile. Termostatul de la caloriferul electric – acum rece – arăta zece grade când m-am dat jos din pat.

În Grecia, de la începutul toamnei, discuțiile cu privire la dispozitivele de încălzire devin interminabile – toată lumea se întreabă care e cea mai ieftină și eficientă variantă – și doar ca să înțelegi ce opțiuni ai, trebuie să te documentezi serios.

Am văzut apartamente care se încălzeau, în lipsa termoficării funcționale: cu centrale pe peleți, aer condiționat și pompe de căldură, convectoare de căldură și calorifere electrice, tot felul de aeroterme și radiatoare, panouri radiante cu infraroșu, sobe pe gaz portabile cu butelie și flacără deschisă (așezate în mijlocul sufrageriei!), haine și pături electrice, sticle cu apă caldă și tot felul de alte dispozitive. Sau șeminee – în Atena, când se lasă frigul, miroase a lemn ars ca la Bușteni.

Multe apartamente grecești au gresie pe toată suprafața apartamentului sau ciment, ceea ce răcorește vara, dar iarna transformă casa în hotelul de gheață de la Bâlea Lac. Așa că oamenii își scot din dulapuri covoarele și le aștern pe jos.

În 2020, un sfert din greci nu-și permiteau să plătească pentru încălzirea casei – acum, cu siguranță numărul lor a crescut.

„Grecia va trece prin cea mai grea iarnă din 1942”, avertiza, în septembrie 2022, ministrul Dezvoltării, Adonis Georgiadis. Prețurile la gaz au crescut de patru ori, iar războiul între locatarii care vor încălzire pe scara blocului și cei care nu vor, purtat prima oară în anii de după criza din 2008, a redevenit o realitate spinoasă a traiului în capitala Greciei.

Asta în condițiile în care statul grec a crescut în ianuarie la 840 de milioane de euro subvențiile pentru facturile la energie, în încercarea de a mai reduce din costurile tot mai mari pe care le au cetățenii și antreprenorii. În ultimul an, în total, guvernul de la Atena a alocat peste 10 miliarde de euro, care să compenseze din impactul crizei energetice și al războiului din Ucraina asupra facturilor. Peste 800 de mii de oameni au aplicat pentru subvențiile de la guvern.

Am crescut după Revoluție în Cernavodă, unde căldura, datorită proximității față de centrala nucleară, ne costa semnificativ mai puțin decât în restul țării. Am crescut într-un bloc nou, cu calorifere mari și fierbinți. Când nu eram acasă, eram la țară, unde soba bunică-mii pocnea cu voluptatea lemnelor care trosneau înăuntru.

Când eram copil, se deschidea un geam dacă se făcea prea cald, nu se dădea caloriferul mai încet, iar focul era alimentat în sobă până când ajungeam să stăm toți copiii în tricouri – într-o căldură suficient de puternică încât să fim protejați de orice potențial și periculos „curent”. Iar geamul nu se deschidea, se „crăpa”, cât să nu leșinăm toți înăuntru.

Conform unui studiu realizat de Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, românii încă au cele mai calde locuințe din Europa, cu o medie de 22 de grade – cu aproape 4 grade mai sus decât restul Europei.

În București, eram o norocoasă cu autonomie termică: țineam centrala la 23-24 de grade și tot eram vag nemulțumită că uneori, dimineața, mă trecea un fior când mă dădeam jos din pat. Și asta pentru că-s cel mai friguros om pe care îl cunosc.

Sunt cel mai friguros om pe care îl cunosc și am ajuns, la 33 de ani, să mă mut într-o țară mediteraneană. O țară în care, istoric vorbind, iarna durează maximum două luni și are temperaturi medii de 10-15 grade pe timpul zilei.

Dar – și asta mi-a luat mult să înțeleg – în care infrastructura veche, vânturile, umiditatea și fenomenele meteo extreme care au avut loc în ultimii ani în Atena au transformat confortul termic într-un lux extrem de scump și greu accesibil.

Trei sferturi din Atena nu au încălzire în apartamente. Infrastructura există, dar caloriferele rămân reci din cauză că locatarii nu-și permit să plătească prețul combustibilului achiziționat de fiecare asociație de locatari în parte (nu există termoficare centralizată). Iar cu cât te apropii de centrul orașului, de cartierele de migranți, unde clădirile sunt vechi și locatarii sunt săraci, cu atât e mai rău.

În iarna lui 2021, doar între 12 și 26 decembrie 15 oameni au murit în Grecia din cauza dispozitivelor improvizate de încălzire. A fost cel mai mare număr de morți din 2010 încoace – iar acesta era un an în care țara se afla în plină criză și în care majoritatea clădirilor din Atena au decis să renunțe complet la încălzire pe timpul iernii, din cauza costurilor uriașe, combinate cu măsurile de austeritate care au lăsat mulți greci șomeri sau fără aproape jumătate din salarii și pensii.

Aproape săptămânal, în ziarele din Grecia o știre anunță moartea cuiva din cauza unui dispozitiv de încălzire improvizat: într-un incendiu sau intoxicație. Sau moartea cuiva care n-a avut la dispoziție nimic, și-a murit de frig.

„Cine refuză să se adapteze, moare”, declara cu cinism, în septembrie 2022, ministrul adjunct de Interne grec Stelios Petsas.

Dar eu m-am gândit atunci – totuși, cât de rău poate să fie?

E adevărat, n-am știut, acum un an, că un apartament orientat înspre nord într-unul din cartierele înghesuite ale Atenei n-o să aibă niciodată soare care bate direct în casă. Și că asta va însemna umezeală de peste 70%. După două luni, și dezumidificatorul a crăpat, copleșit.

E adevărat că n-am știut nici că tâmplăria veche, combinată cu instalația electrică veche, care nu îmi permitea să țin mai mult de un dispozitiv electric de încălzire în priză în același timp fără să-mi sară siguranțele, o să-mi saboteze orice tip de eforturi. Și că va trebui, oricum, să încălzesc separat fiecare cameră. Iar dacă voi reuși să încălzesc o încăpere, toată căldura va dispărea rapid pe sub tocurile de lemn de la balcoane.

Că aparatul de aer condiționat – pe care aș fi putut să-l folosesc – e vechi, zgomotos, ineficient și montat într-o încăpere pe care n-o foloseam, și orientat să bată degeaba înspre hol.

Nu m-am gândit nici că m-am mutat într-o țară în care facturile la curent deveniseră deja înspăimântător de mari – deși războiul nici nu începuse încă. Și că pentru un calorifer electric, care o să funcționeze maximum 3-4 ore pe zi, într-o singură încăpere, o să ajung să plătesc între 100 și 150 de euro pe lună.

Am învățat însă că, în fața faptului împlinit, schimbarea mentalității vine treptat și că, dacă ești suficient de motivat, raționalizezi realitatea și-o confrunți. Și corpul începe să te asculte. Am început să fac dușuri fierbinți-reci, ca să-mi resetez termostatul intern, să tolereze mai ușor trecerea de la 25 de grade la o medie cu zece grade mai jos.

Am constatat, de altfel, că trecerea de la apă fierbinte la apă rece, la finalul dușului, era singurul fel prin care puteam să ies din cabină fără să intru în șoc și să tremur incontrolabil. Că era singurul fel prin care puteam să-mi dau timp să-mi trag hainele pe mine. În multiple straturi, că așa am învățat că trebuie să le pun.

Am petrecut ore, zile în șir, educându-mă cu privire la cele mai eficiente mijloace de încălzire electrică. A câștigat, în cele din urmă, un convector electric, care încălzea spațiul mai repede decât caloriferul cu ulei, și era mult mai economic. Avea și roți: îl apucam de cablu și-l târam după mine din living în bucătărie, ca pe-un câine de metal. Am citit despre cum aș putea să-mi izolez ușile de la balcoane, ca să nu mai stau cu pături pe sub ele (oricum ineficiente).

Am constatat că somnul e excelent în frig – dar am învățat și că frigul te obosește și te înfometează, pentru că a-l suporta îți consumă energie.

Am ieșit aproape zilnic din casă, uneori doar până în piațeta de lângă bloc, unde lucram ore în șir pe o bancă, în aer liber, ca să mă încălzesc. Aveam aceeași temperatură în casă ca și afară. Dar afară era soare. Am învățat că soarele face diferența.

În iarna lui 2022 am învățat că corpul uman e al naibii de adaptabil. Că nu trebuie să dăm toți termostatele la 12 grade, dar că între 12 și 24 de grade e un interval destul de mare, în care avem destul de mult spațiu să ne mișcăm. Și că n-o să murim de frig dacă n-avem 22 de grade în casă. Acum am, constant, 18-19 grade în apartament, iar asta îmi produce o nespusă bucurie.

În România a început distribuirea cardurilor de energie – un ajutor de 1.400 de lei, în două tranșe egale, pentru plata facturilor la căldură, gaze, dar și pentru lemne sau butelii. Teoretic beneficiază românii vulnerabili: pensionari, persoane cu dizabilități și venituri mici sau beneficiari de ajutor social. Peste 550 de mii de beneficiari sunt însă verificați suplimentar, așa că la ei cardurile de energie vor ajunge cu întârziere.

În orașele mari și înstărite, facturile s-au dublat, dar chiar și așa confortul a rămas opțional, din cauza avariilor din sistemul de termoficare. Primarul general al Bucureștiului, Nicuşor Dan, estimează că în 2023 se vor reabilita 50 de kilometri de reţea de termoficare primară, în condițiile în care în capitala României se pierd peste 30 de tone de apă fierbinte pe minut, din cauza găurilor din țevi.

Chiar și așa, mă bucur teribil când vin în București și stau în tricou în majoritatea caselor pe care le vizitez. Cu toate problemele lui, Bucureștiul are o infrastructură de termoficare mult peste Atena – și multe alte orașe din Europa.

Așa cum eu îmi amintesc sobele duduind și trosnind ale bunicii mele de la țară, părinții mei au multe amintiri friguroase, în special din anii 80. Își amintesc de oalele puse cu gura-n jos peste ochiul de la aragaz (atunci când erau gaze) sau de statul cu ușa de la cuptor deschisă, ca să crești temperatura cu 2-3 grade doar în bucătărie.

Cum se strângeau mai mulți în același pat ca să se încălzească. Cum îngheța apa în cratiță pe timpul nopții. Părinții mei, și o mare parte din generația lor, au oroare de ideea de a se apropia, fie și cu gândul, de vremurile alea, și pe bună dreptate. Centrala lor stă la 22-24 de grade, ceea ce, într-un apartament izolat, cu tâmplărie bună, într-un bloc nou, e o temperatură cel puțin confortabilă.

Pentru că nimeni nu vrea să simtă disconfort. Să se trezească dimineața și să iasă cu greu de sub plapumă, fiindcă în casă e mai frig decât și-ar dori organismul, după ce a stat înfofolit ca-ntr-un cocon opt ore.

Nimeni nu e rău sau laș pentru că își dorește confort. Nu suntem snowflakes – nici câinelui meu nu-i place să stea în frig prea mult timp, deși are o blană construită exact pentru asta. Suntem oameni.

Din păcate, uneori nu putem face mare lucru să schimbăm realitatea din jurul nostru. Realitatea crizei climatice, a războiului, a feliei de istorie pe care o trăim. Și dacă ne gândim doar la ceea ce ne provoacă disconfort, n-o să facem altceva decât să devenim din ce în ce mai furioși și frustrați. Iar asta ne va consuma și mai mult energia.