Bianca uită pentru noi

La început au fost Șloim și cu Rașela. El era măcelar, ea casnică, așa cum trebuiau să fie atunci femeile. Trăiau în Iași, era pace după Marele Război, părea că duhul lui Dumnezeu se pogorâse peste țară, ei erau tineri și totul părea frumos. Dar n-a mai fost.

Și luându-se Șloim cu Rașela, mătușa Bandel, mare ghicitoare în cărți și moștenitoarea câtorva soți înstăriți, le-a dat o bucată de pământ în curtea ei mare, ticsită cu neamuri, de și-au făcut ei o căsuță cu două camere și o bucătărie.

Bianca, la trei luni și jumătate, când trenurile morții erau încă departe

Bianca a venit pe lume în fericitul an 1937, la mijlocul verii, luminându-le viața părinților, după ce ei pierduseră primul copil la numai un an, căci nu mulți copii scăpau pe vremea aceea de boli, primul an era un hop greu de trecut, dar fetița a avut zile și fiind și tare frumoasă, mult se mai bucurau părinții ei de dânsa, cu toate neamurile lor.

Și avea Șloim bună pricepere de măcelar, ținea tarabă în Piața Halelor, știa să se tocmească în câștig cu țăranii de la care cumpăra vite, avea toată ziua mușterii, încât o ducea bine, mai juca și la ruletă, dar aducea destul și acasă, mereu aducea, era trai bun în căsuța din strada Sfântul Lazăr, unde azi e Palas Mall.

Din acei ani are Bianca niște fotografii arse de timp, în care se vede copilă, de un an și ceva, apoi de trei ani, îmbrăcată ca o păpușă, cu lucrurile cele mai bune, fiindcă mama Rașela și tata Șloim îi dădeau și luna de pe cer, îi făceau poze la cei mai mari fotografi, la Ițic Aizicovici sau la domnul P. Packer, de pe bulevard.

Iașul avea 102. 872 locuitori în 1930, dintre care 34. 662 evrei, era pace și înțelegere între oameni, când Rașela și Șloim ieșeau la plimbare, cu fetița în landou, erau salutați și primeau zâmbete, ei răspundeau tot zâmbind, orașul îi îmbrățișa pe toți ca pe fiii săi, fără deosebire.

Cum fără deosebire și țara îl chemase la oaste pe Șloim, alături de alți băieți din Iași, și s-a dus el la armată, a slujit țara în haina militară, și a văzut atunci statul că Șloim e bun, dar nu mult după aceea a văzut că e evreu și a zis că nu mai e bun, l-a înjugat la munci doborâtoare.

Șloim Iancu, fiul lui Ștrul, și-a servit țara în haină militară și țara l-a răsplătit trimițându-l în lagăr de muncă forțată

Iată că din tulbureala minții unora s-a ridicat ideea că pașnicii Șloim și Rașela, cu fiica lor Bianca, alături de toți evreii din Iași, n-ar fi oameni ca toți oamenii, cu suflet de om, cu inimă în piept și cu minte în cap, cu mame care i-au făcut, cu  meserii, cu un rost pe lume, și s-a stârnit mare prigoană împotriva lor.

Istoria păstrează, în pagini rușinoase, prea multă vreme ascunse, tumultul sălbatic al anilor ’40, când statul român s-a întors împotriva cetățenilor săi evrei, când oameni de rând s-au întors cu mânie contra vecinilor lor evrei, i-au umilit, i-au vânat, i-au ucis, la Iași culminând cu marele pogrom din 27-29 iunie 1941, când au fost uciși 13.266 de evrei, precum reiese din documentele oficiale, dar poate au fost mai mulți.

Din acest punct al vieții ei, înroșit de sânge, încep amintirile Biancăi Idel – și ea le deapănă acum, la 82 de ani, în apartamentul din Iași, printre lucrurile ei simple, vechi, în scorojeala cărora pare că se ascunde un trecut încărcat de tăceri, de lucruri nespuse.

Vorbește, vorbește, adună amintire cu amintire din groapa comună a trecutului, atât cât memoria i-a îngăduit să rețină din iadul copilăriei ei, din trei în trei ore se oprește să mănânce ceva, să-și facă insulină, singură își face, că a fost medic și știe, și nici măcar o clipă furia sau ura nu-i umbresc privirea senină și nu-i tulbură zâmbetul, căci ea de mult i-a iertat pe cei care au dus-o de mică într-un lagăr, să moară, de mult s-a ridicat deasupra tuturor.

Bianca Idel adună cu greu amintirile din groapa comuna a trecutului său

S-a făcut că am avut nevoie odată să fotografiez de sus un mare miting electoral la Iași, așa am cunoscut-o pe bătrâna doamnă Bianca Idel, când m-a primit cu încredere în apartamentul ei din Piața Unirii, de afară se auzea cum unii urlau cu ură împotrivă altora, își strigau cuvinte grele, răul și ura își întindeau aripile negre pe cerul orașului.

Așa va fi fost și în copilăria ei, când minți înfierbântate au împărțit lumea în buni și răi, tot așa se va fi pornit măcelul, cu urlete pe străzi, a ieșit duhul răului din oameni și le-a pus cuțite în mâini, orașul s-a înecat în sânge, sufletul nostru, al tuturor, a fost înjunghiat adânc și nu-și va mai reveni niciodată.

Își amintește că era în brațelei mamei, o trăsură le ducea la gară, ea se zbătea și țipa că nu vrea să plece, a tot țipat până când șuierul locomotivei i-a înghițit țipătul, iar țipătul acela amestecat a urmărit-o toată viața, e țipătul copiilor smulși din copilărie și zvârliți fără milă în focurile nebuniei noastre.

Un înger de om, un român, le sfătuise să fugă din oraș, din țară, căci se va abate urgie mare peste evrei, și ele fugeau în 1940 din dulcele târg al Ieșilor, așa cum altădată fugea Lot cu ai lui din Sodoma, iar când peste Iași a început să plouă cu pucioasă și să curgă sânge pe caldarâm, ele erau deja la Cernăuți, la niște neamuri, unde stăpânea imperiul celor fără credință și unde credea Rașela că le va fi bine.

Ruhla Iancu (Rașela), o mamă care și-a crescut copilul în lagăr

Rașela Iancu, mama Biancăi, s-a ascuns sub mantaua Armatei Roșii, la Cernăuți, fiindcă acasă era bănuită de simpatii comuniste, și poate că le va fi avut, dar în cartea faptelor nu i se poate trece decât aceea că aduna bani pentru copiii muncitorilor săraci, destul pentru a fi trecută pe lista neagră.

Șloim Iancu nu avea niciun fel de simpatii politice, el nici nu știa carte, citea numai în ochii și în sufletul oamenilor, îi era de ajuns, el credea că nu va păți nimic, fiindcă nimic rău nu făcuse, a rămas în Iași ca să-și închidă prăvălia, să vândă tot și să plece pe urmă după Rașela, în Cernăuți, la adăpost.

Dar întinzându-se el cam mult cu lichidarea afacerii, s-a închis granița și n-a mai putut pleca, l-au prins românii și l-au trimis într-un lagăr de muncă obligatorie, pe lângă Iași, acolo s-a chinuit ca un rob până la căderea lui Antonescu, ajungând la nici 40 de chile, un cadavru cu o scânteie de viață în el.

Șloim era o arătare de coșmar, dar măcar trăia, spre deosebire de atâția confrați de-ai lui, și ei înrobiți, fără un Moise care să despice din nou marea în fața lor, s-au târât toți pe malul morții și ei au căzut, el nu.

La 4 ani, când încep să dea mugurii memoriei, Bianca era în Cernăuți, orașul fusese recucerit de români, își amintește că armata i-a strâns pe evrei și i-a înghesuit într-un ghetou, toată Strada Rusească era o închisoare, ea stătea undeva într-o încăpere nu mai mare decât sufrageria apartamentului din Iași, numai că acolo erau înghesuiți 30-40 de oameni.

Bianca, între două verișoare, cam la vârsta când a fost trimisă în lagăr

Fiind copilă, toți ceilalți aveau grijă de ea, o protejau, se găsea mereu o firimitură de pâine pentru ea când plângea de foame, niște brațe cât de cât în putere s-o legene, o voce să-i cânte și s-o liniștească atunci când îi era frică, se găsea pentru ea o păpușă făcută dintr-un colț de haină, dintr-o bucată de lemn sau din țărână și apă, așa cum și Dumnezeu l-a făcut pe om.

Erau atâtea gesturi de omenie acolo, încât e greu de înțeles acum de ce acei oameni nu erau considerați oameni, erau ținuți închiși, aveau voie să iasă doar la anumite ore, puteau să cumpere doar din marfa rămasă nevândută, dacă rămânea, mai ales pâine, iar dacă nu rămânea, adormeau flămânzi, dar zbuciumul acela nu era somn.

Ce-și amintește bine Bianca, dintre atâtea întâmplări pe care memoria le-a respins,  e că într-o zi mama ei a împins-o printre niște copii români, să stea cu ei la coadă la pâine, dar soldatul care păzea a văzut mișcarea, a îndreptat arma spre ea, strigând că o împușcă, ea a început să plângă și baioneta s-a aprins în ochii ei ca un fulger încremenit și poate de aceea, văzându-se mic în ochii ei mari,  soldatul s-a îmbunat și a lăsat-o să stea la coadă.

Nici nu mai știe dacă a mai prins pâine atunci, mai degrabă nu, fiindcă tot restul întâmplării, ca atâtea altele, s-a înecat în valul de frică ce a cuprins-o, mereu îi era frică la Cernăuți, mereu o baionetă îi interzicea ceva, mereu urla un paznic la ea, mereu îi șoptea mama să nu facă aia, să nu facă alaltă, căpcăunul fricii i-a înfulecat aproape toate amintirile.

Bianca, un om liber, în grădina ei din Iași

În tot ce-și amintește Bianca mustește frica, mereu frica, numai frică, mânca frică, dormea în frică, respira frică, visa cu frică, tăcea cu frică, îi era frică de bătaie, de soldați, de umbre, de garduri, totul era frică, toată frica omenească, mare cât pământul, stătea adunată în inima unui copil, îi era frică, frică, frică, atât de frică!

Într-o zi mama ei a luat-o în brațe și au mers împreună într-un loc unde se adunaseră mulți oameni, toți cu câte o valiză în mână, de acolo au mers pe jos până la gară, între baionete, tot drumul a tremurat de frică, dar când a ajuns la gară nu s-a mai temut, fiindcă îi plăcea în gară, îi plăceau trenurile, și s-a urcat voioasă într-un vagon de lemn, iar după ea au mai urcat și alții, și alții, și alții, până nu mai încăpea nici măcar un deget de copil.

Ușile s-au închis, s-a făcut întuneric, s-au auzit zăvoarele, apoi o liniște s-a lăsat deodată în vagon, ca atunci când se trage cortina la început de spectacol, în tot trenul s-a lăsat liniștea aceea, poate o secundă, poate un minut, și atunci s-a auzit țipătul ei, al fetiței de patru ani care nu înțelegea ce i se întâmplă, așa cum nu înțelege nici acum, la 82 de ani, de ce i s-a putut întâmpla asta.

Din nou țipătul locomotivei a înghițit țipătul ei mic, acela a fost semnalul unui val de țipete din mii de piepturi, care a trecut de pereții vagoanelor, s-a rostogolit în oraș, a urnit norii pe cer, dar n-a mișcat nimic în sufletele gardienilor, trenul a pornit scrâșnind, roțile de fier călcau pe șine și pe sufletele oamenilor.

A mers o zi sau două, poate o săptămână sau două, nu știe precis, căci timpul nu-și arată semnele când ai patru ani și stai în brațele mamei, strivită de ceilalți, mama împingându-se cu picioarele în peretele vagonului ca să mai câștige un deget de spațiu pentru copilă, o gură de aer, timpul te ocolește atunci, lacrimile mamei pe piele sau poate urina cuiva, of, acel miros de om smuls din pielea lui de om, din timp, din istorie!

Rașela, în Iași, înainte de apocalipsă

Nu măsori bine timpul când ai patru ani și mama se luptă pentru tine, să nu te calce alții pe cap, și totuși te calcă, nu mai contează că trece un minut sau o oră între o lovitură și alta, când nu mănânci nimic, când nu bei apă, timpul se supendă când urli întruna de durere, e numai durere și atât, nimic altceva decât durere, nici să țipi nu mai poți, nu mai ești om, ești chiar durerea.

Timpul ar putea fi totuși intervalul dintre opririle trenului, întotdeauna noaptea, cu stelele în aceeași poziție, când ușile se deschid și sunt aruncați pe câmp morții, bătrâni, femei, copii, unii chiar mai mici decât Bianca, sunt aruncați ca sacii, se aude buf și gata.

Se creează timp între o bufnitură și alta, om după om zvârlit, Bianca se strânge cât poate de mult la perete, căci mama a căzut și n-o mai poate apăra, închide ochii și încearcă să miște, să nu se creadă că a murit și să fie aruncată și ea pe câmp, în întunericul de-afară, e mai bine în întunericul dinăuntru, în brațele fricii știute.

Ceasul din biblioteca veche, ticsită cu cărți de medicină, de-ale Biancăi, și cărți inginerești, de-ale inginerului Izu Idel, soțul ei trecut între drepți, ceasul, așadar, ne readuce în timpul prezent cu ticăitul lui dogit, ce bine e că avem timp!, e ora mesei, ce bine e că avem ce mânca!, mâncăm amândoi pe un colț de masă pește prăjit și mămăligă, e o liniște de gară fără tren.

Doamna Bianca Idel mănâncă încet, nu ca o femeie de 82 de ani, diabetică, ci mănâncă încet ca o fetiță de patru ani care nu are ce mânca și molfăie cu gura goală ca să creadă că de fapt mănâncă ceva, mănâncă, nu știu cum, cu răbdarea, cu încetineala cu care fetița din lagăr știa să mănânce nimicul și să i se pară atât de bun!

Trenul s-a învârtit bezmetic prin stepă, a oprit la Moghilev, unde era un mare lagăr, au stat acolo un timp, acel timp fără timp, câtva, nu știe cât, și de acolo Bianca nu-și amintește nici figuri, nici vorbe, nici fapte, doar privirile oamenilor, amestec de spaimă, de umilință, de resemnare, de durere, dar cumva desprinse de oameni, privirile, și adunate toate într-un colț din inima ei speriată.

Medicul Bianca Idel printre colegii de la Policlinica 1 din Iași

Înoată ca un peștișor în apa acelor priviri fără oameni, vede ca prin vis cum vin la poarta lagărului camioane hodorogite, căruțe cu cai, care cu boi, sunt iar mânați de la spate cu patul armei, frica, frica, frica, mama Rașela o împinge într-o căruță, sunt acolo figuri cunoscute, tanti Sima, tanti Bob, nenea Șmil, nenea Ghidale, toți aceștia i-au fost și mamă, și tată, și soră, datorită lor trăiește și acum, fiecare a murit câte puțin pentru ea.

De unde e povestea asta: că Rașela a evadat din lagăr, la Moghilev, cu fetița și cu niște neamuri, au stat ascunși o vreme, apoi au fost descoperiți, oare de unde?, căci ea nu își amintește, așa i-a spus mama, de fapt Bianca nici nu trăiește amintirile ei, ci amintirile mamei, și acelea puține și rarefiate, fiindcă după război mama nu vorbea niciodată în casă despre ce s-a întâmplat în anii prigoanei.

Sunt duși cu căruța departe, se târăsc pe un câmp fără sfârșit, nu se vede nicio casă, niciun copac, numai cer alb și buruieni uscate, sunt dați jos într-un sat numit Tropova, dincolo de Nistru, înghesuiți într-o școală bombardată,  să doarmă toți într-o clasă, pe jos, dorm dezbrăcați, înveliți cu zdrențe, la grămadă femei, bărbați, copii, bătrâni, Bianca nu are un loc al ei pe podeaua de lut și doarme pe burta mamei, care parcă o naște din nou în fiecare noapte.

Aici, la Tropova, stă Bianca până în 1944, când Armata Roșie o eliberează, ea are tot dreptul să spună că a fost eliberată, crește ca un ciulin pe câmpia morții, jumătate din cei închiși la Tropova se sting în primele luni, căci nu primesc apă, mâncare, haine, căldură, nimic, au doar un interval în care pot ieși din școală ca să cerșească pe la porțile ucrainenilor, să vândă câte ceva, dacă i-a mai rămas cuiva un inel, o măsea, să-și procure cum or ști de-ale gurii.

Sătenii își fac milă de evrei și, din toată sărăcia lor, înăsprită de război, le aduc câte ceva de mâncare, coji de cartofi mai ales, pleavă, orice poate stomacul primi fără să îi omoare, și totuși unii mor, unchiul a murit, verișoara de 14 ani, atât de frumoasă, a murit și ea, Bianca a trăit fiindcă era așa de mică și avea nevoie de mai puțină hrană, a crescut cu coji de cartofi și îi plac și acum cartofii, numai cartofi ar mânca, dacă n-ar fi boala care o obligă să mânânce și altceva.

Bianca privește înapoi fără mânie, i-a iertat pe toți

La Paștele Blajinilor, deci de trei sau patru ori în prizonieratul ei, evreica Bianca a primit pomană de la creștinii ortodocși din Tropova, în sfârșit ceva cu gust de mâncare, un colăcel, un ou, câțiva colțunași cu cartofi, vareniki, ei erau toți oameni cu frica lui Dumnezeu, evrei și creștini, iar oamenii fără Dumnezeu umblau cu pistolul la șold și împușcau partizani, împușcau evrei muribunzi, neputincioși sau fugari.

Cei cu pistoale la brâu erau din trupele SS, fiarele, pe când soldații din Wermacht, spune Bianca Idel, se purtau bine cu noi, erau oameni simpli, mi-au dat ciocolată, cadouri, ne vorbeau frumos, dar pe urmă veneau partizanii și îi omorau pe cei care fraternizaseră cu nemții, zile întregi l-am văzut pe geam pe primar atârnând în ștreang, spânzurat de partizani, trei luni nu am putut dormi, pe urmă veneau românii, iar rușii, iar românii, după cum se mișca frontul.

Și vede Bianca în pâcla trecutului ei cum vin românii, îi scot pe evrei din școală, îi aliniază în curte și pregătesc armele să-i împuște, sufletele lor se prăbușesc, mințile pleacă aiurea, rămân numai trupuri în așteptarea gloanțelor, dar gloanțele nu mai vin, a sosit un ordin urgent și soldații fug în dezordine, Bianca se prăbușește, glonțul spaimei a lovit-o în inimă și nimeni nu l-a mai putut scoate.

Îmi vine în minte ce povestea o bătrână într-un documentar văzut la Muzeul Holocaustului din Ierusalim, stăteam pe o băncuță în camera dedicată României, bine că stăteam jos, a zis că fusese dusă pe undeva pe lângă Odesa, căra pământ din tranșee, lângă ea era o fetiță – cam ca Bianca, îmi zic –, o umbră de fetiță, căra și ea pământ cu pumnii.

Și când ea a căzut, epuizată, ofițerul român care conducea paza a scos pistolul și a împușcat umbra, a curs sânge din umbră, și umbra n-a mai fost, iar în mintea mea sângele n-a curs în pământ, ci pe uniforma de ofițer al armatei române, e acolo o pată pe care ochiul nostru refuză s-o vadă, e umbra sângelui scurs dintr-o umbră.

Bianca la mormântul tatălui său, Șloim Iancu

A scăpat Bianca de pistol, de ștreang, a scăpat de foame, era un schelet, când zâmbea părea că o doare ceva, a scăpat și de tifos, nu știe cum a scăpat, mulți au murit atunci, toți s-au îmbolnăvit, în afară de Rașela, ea făcuse tifos în timpul primului război, era imună, sala de clasă devenise o sală de morgă, toți agonizau, Rașela umbla de la unul la altul și punea comprese, mângâia cu mâna și cu vorba, oamenii își dădeau duhul în brațele ei, toată moartea lor se aduna într-însa.

Rașela îi și hrănea pe bolnavi, fugea noaptea din lagăr, desculță prin zăpadă, cerșea firimituri, când avea voie să iasă muncea prin gospodării, le dădea sătenilor în bobi prevestindu-le sfârșitul războiului și întoarcerea bărbaților acasă, cosea îmbrăcăminte, împletea, așa făcea rost de mâncare, toți câți au scăpat i-au mulțumit Rașelei, buna mamă Rașela, a Biancăi și a tututor celorlalți, ce femeie Rașela!

Era multă durere acolo, și multă dragoste era, lanuri de spaimă și numai un grăunte de speranță, erau mulți oameni printre cei ce nu mai semănau a oameni și rar se găsea un om printre cei ce păreau a fi oameni, dar nu erau.

Când au ajuns rușii în Tropova, puțini prizonieri mai trăiau, cădeau din picioare, rușii au trecut într-un val de colb, în urmă a rămas satul prădat și femeile siluite, evreii au fost liberi să plece, Rașela s-a târât cum a putut pe urmele tancurilor, trăgând-o după ea pe Bianca, au ajuns în Cernăuți și rușii nu le-au mai lăsat să plece acasă, le-au ținut acolo încă un an.

Bianca (stânga), la terminarea liceului „Oltea Doamna” din Iași

Venind fetița acasă, după 5 ani de pribegie pe tărâmurile morții, un străin s-a apropiat de ea, cocoșat, descărnat, o arătare din noaptea spaimelor ei, și i-a zis: „Eu sunt tatăl tău”, iar ea a început să țipe că nu, nu, nu e tatăl ei, nu vrea să fie acela tatăl ei, căci tatăl ei era bărbatul frumos din fotografia păstrată de mama Rașela, nicidecum sperietoarea aceea.

Iar omul acela, întâlnindu-și nevasta și copila, a văzut că poartă în jurul inimilor o armură de muțenie, un gard îi despărțea, nimeni n-a vorbit vreodată în casă despre ce a fost în lagăr, tatăl a început să bea, a decăzut, căci l-a strivit suferința, a sfârșit în 1960, la 55 de ani și câteva luni, acum Bianca are 82 și îi mai tremură inima când și-l amintește, un tată mai tânăr decât ea.

Iar mama ei, care atâta putere a avut de a trecut desculță prin iad, cu fetița în brațe, încă trăgând și pe alții după ea, s-a stins în 1973, la 66 de ani, lăsând în urmă o dâră de lumină, odihnește în cimitirul evreiesc din Iași, numele ei e săpat în piatră, Iancu Ruhla, dar toți îi ziceau Rașela, fie numele ei ocolit de uitare.

Bianca nu vorbea decât românește când a plecat din Iași, atât cât vorbea un copil de vârsta ei, românește se vorbea în casă, dar în lagăr a învățat să vorbească idiș, nemțește, rusește, cei mai mari au învățat-o să scrie și să citească, în 1945, când a revenit acasă și a intrat cu întârziere în clasa întâi, ditamai domnișoara de 8 ani printre bobocii de 6, ea știa tot ce putea găsi în cărți și mult mai mult decât atât.

Au urmat ani grei, a trecut și prin foametea din `47, care i s-a părut ca un regim alimentar pe lângă ce a îndurat în lagăr, o vreme a stat la un cămin al comunității evreiești din Sighet, a fost adoptată temporar de niște evrei din Brașov, până Șloim și Rașela și-au refăcut gospodăria, greu s-au repus pe picioare, s-au zbătut mult pentru Bianca, i-au luat și pian.

Bianca vizitează Israelul (1983) alături de fiicele ei Solange și Denise

Iar Bianca a crescut, a terminat facultatea de medicină cu nota 9, a fost câțiva ani medic în Mironeasa, un sat de țigani, și iubind ea mult oamenii, de orice neam ar fi fost, ca o mamă bună s-a purtat cu ei și satul s-a umplut de fete numite Bianca, azi bătrâne și ele, având nepoate numite tot Bianca.

Numele ei s-a dus din leat în leat și la fel s-a dus și sângele, căci după ce Șloim și cu Rașela au avut-o pe Bianca, Bianca și Izu le-au avut pe Sevilla, pe Solange și pe Denise, iar fetele i-au avut pe Radana, pe Omer și pe Tal, care încă stau verzi la porțile timpului, așteptând vremea coacerii și a înțelepciunii.

Și aceștia la rândul lor vor avea copii, care vor avea alți copii, și toți vor duce cu dânșii până la capătul timpurilor povestea unei fetițe frumoase din Iași, care nu-și mai amintește mai nimic din copilărie, doar ce s-a povestit aici, căci frica, frica, frica, i-a sugrumat memoria, frica nesfârșită a unui copil pe care niște oameni mari au vrut să-l omoare.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.