Aniversare stătătoare: cum a sărbătorit Academia 140 de ani de la Declarația de Independență

La exact 140 de ani de când Mihail Kogălniceanu citea, în Adunarea Deputaților, Declarația de Independență a României, 30 de academicieni au evocat acel moment extraordinar − „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare!” − într-o ceremonie modestă, în fața unei săli pe jumătate goale.

*

„Libertate, egalitate, fraternitate”

În vreme ce, pe holurile Parlamentului, senatorii și deputații își beau cele dintâi cafele așteptând discursul președintelui Klaus Iohannis, clădirea Academiei Române e încremenită în tăcere.

La aceste ore ale dimineții, un român rătăcit în Aula Magna − istorica sală unde academicienii își rostesc discursurile − ar putea crede, văzând scaunele libere, că a nimerit într-un muzeu, în timpul unui tur ghidat care nu e prea popular.

Prezumtivul vizitator i-ar repera imediat pe fostul președinte Emil Constantinescu și, înveșmântat în alb, pe Preafericitul Daniel, care, la răstimpuri, gesticulează cu o mână, în timp ce cu cealaltă se sprijină în toiagul patriarhal.

Dacă ar fi mai familiarizat cu cercurile savante, omul nostru i-ar recunoaște, afundați în lectură sau conversând cordial, pe istoricii Dan Berindei, Răzvan Theodorescu şi Ioan Aurel Pop – rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj sau pe criticul literar Eugen Simion – fost preşedinte al Academiei.

Când mai sunt puţine minute înainte de începerea sesiunii, istoricul Dan Berindei se așază la prezidiu în dreapta Patriarhului, aflat, la rândul său, la dreapta lui Victor Spinei.

Celelalte scaune rămân libere, situaţie neplanificată, de vreme ce în dreptul fiecăruia se va afla tot timpul un cartonaș cu numele absentului.

Cu doar câteva clipe înainte de începerea conferinței, un tânăr entuziast – apariție rară printre veteranii Academiei – îi cere lui Dan Berindei un autograf pe o revistă a cărei copertă prezintă portretul Regelui Carol I.

Berindei semnează, iar tânărul coboară încântat treptele prezidiului, dezvăluind o clipă coperta interioară pe care se poate întrezări o colecție de semnături variate, unele mai buclate ca altele.

În lateralele sălii, invitații nu ocupă nici jumătate dintre scaune.

Încă de la începutul ședinței, Victor Spinei cere scuze audienţei pentru absenţa președintelui Academiei, Ionel-Valentin Vlad:

„Sesiunea noastră se află la concurență cu o ședință festivă care se desfășoară la Parlament. Din acest motiv, nu îl avem alături de noi pe domnul președinte al Academiei”.

Din sală, nicio reacție. Un preot tânăr, care a rămas în picioare undeva în ultimul rând, își verifică telefonul, în timp ce Eugen Simion citește dintr-o carte. Debutul ședinței pare să îi plictisească tocmai pe protagoniști.

„Întreaga noastră istorie se confundă cu istoria luptei pentru independență. A fost, ca să folosesc expresia consacrată a lui Nicolae Iorga, o permanență a istoriei noastre”, spune academicianul Victor Spinei.

Un bărbat care și-a înfășurat tricolorul în jurul gâtului privește visător în gol. La prezidiu, presa e reprezentată de un singur microfon: cel al postului de televiziune Trinitas.

Introducerea lui Victor Spinei se încheie cu un elogiu adus Patriarhului. Preafericitul Daniel mulțumește pentru introducerea ceremonioasă, după care ţine probabil cel mai scurt discurs al întrunirii:

„Biserica noastră a susținut financiar Crucea Roșie Română, aflată la început de drum. În toate eparhiile au fost preoți care se ocupau cu strângerea de ajutoare, bani, îmbrăcăminte pentru susținerea armatei, a văduvelor și orfanilor de război.

Biserica Ortodoxă Română a avut un rol important în susținerea soldaților români, întărind încrederea în viitor. Trupele române au fost însoțite pe câmpurile de luptă la Plevna, Rahova, Smârdan de preoți ortodocși încadrați în serviciul religios al Armatei, iar o parte dintre ei și-au dat viața pe câmpul de luptă.

Meritele deosebite ale clerului român în Războiul de Independență au fost recunoscute și apreciate. Cei care au supraviețuit războiului au fost decorați cu medalii, Virtutea Militară, Serviciul Credincios, sau au primit Ordinul Steaua României în diferite grade.

La încheierea războiului, pentru susținerea orfanilor de război, Biserica Ortodoxă Română a organizat în mănăstiri orfelinate și școli, precum și adăposturi pentru invalizi”.

Cuvintele sale, presărate cu date istorice, sunt întâmpinate cu aplauze însuflețite. Spinei îl complimentează pentru că nu a transmis „doar un mesaj de salut”, ci o „comunicare de substanță”.

„Vă și invidiem pentru cunoștințele largi pe care le dețineți”, spune vicepreședintele Academiei, iar Patriarhul încuviințează politicos.

Urmează istoricul Dan Berindei, care vorbește despre vremurile în care domnitorii români erau vasali ai Înaltei Porţi.

Din intervenţia sa reiese că îi poartă o afecțiune aparte lui Tudor Vladimirescu, căruia îi atribuie „semnalul decisiv” în declanșarea luptei pentru independență. Vorbind despre căpetenia pandurilor, Berindei face o paranteză:

„Chiar ieri am fost la Muzeul de Istorie și am văzut pentru prima dată sabia lui Vladimirescu. Este foarte frumoasă! Merită să o vedeți!”, spune el, cu însuflețire.

Sala rămâne însă fără reacție, așa că Berindei se întoarce la notițele sale și, parcă pentru a pedepsi lipsa de înflăcărare, trece la obiectivele incluse în Programul națiunii române moderne.

Fostul președinte Constantinescu oftează adânc.

La prezidiu, Victor Spinei ascultă cu ochii închiși și mâinile împreunate, ca într-o rugăciune. Din când în când, deschide ochii pe jumătate, ca-ntr-o picoteală superficială. Mai academician decât academicienii, Patriarhul ia notițe. 

Dan Berindei încheie discursul său aşezat pe câteva pagini evocând celebrele principii ale Revoluției franceze din 1789: îi îndeamnă pe colegii săi, într-o ultimă încercare de a le stârni interesul, să apere „cu fermitate sistemul libertății, egalității și fraternității”.

Lozinca de la 1789 însuflețeşte sala, iar academicienii aplaudă cu patos. Numai Eugen Simion alege să ciocănească în pupitrul din fața sa, în spiritul academiilor din Vest.

„Regret că președintele nostru s-a dus în altă parte” 

Alocuţiunea academicianului Ioan-Aurel Pop se numeşte „Raporturile politice româno-otomane în trecut”. Rectorul de la Cluj începe însă prin a evoca trecutul recent: 

„Am văzut recent un titlu cu litere de-o șchioapă – e adevărat că nu într-o revistă de istorie, ci într-un cotidian de mare tiraj –, titlu care conținea următoarea frază, citez: «Am stat 400 de ani sub jugul otoman, iar tribut au plătit inclusiv marii voievozi», am încheiat citatul”.

Pop se declară indignat de ignoranța comentatorilor de ocazie pe această temă. De această dată, Emil Constantinescu este cel care ia notițe.

Ioan-Aurel Pop pomenește „gloria contrafăcută” din perioada comunistă, în care istoria a refuzat să rețină epocile întunecate, și pledează pentru echilibru.

„Sunt abordări extreme ale relațiilor bilaterale. În regimul comunist, mai ales în etapa sa finală, începută în anii ’80, se prezenta un tablou triumfalist al rezistenței românești antiotomane, cu victorii neîntrerupte pe câmpul de bătălie și în cabinete diplomatice.

Ca reacție, după 1989, formatorii de opinie, analiști, istorici, eseiști, sătui de gloria contrafăcută, simțind aversiunea publicului românesc pentru aceste minciuni groase și patriotarde, au trecut în extrema cealaltă, punând sub semnul întrebării orice victorie a românilor contra puterii otomane, căreia Țările Române i-ar fi fost supuse necondiționat.”

În timpul discursului său, pe holurile Academiei – vizibile prin ușa deschisă –, câteva femei urcă purtând tăvi argintii cu fursecuri. Prăjiturelele îi atrag pe curioși, care însă nu intră în sală, ci se rezumă să asculte discursurile preț de câteva momente, cât durează degustarea unui șprițat.

Într-un astfel de moment urcă la tribună Eugen Simion, ținând în mâini zeci de pagini de notițe, majoritatea dedicate lui Mihail Kogălniceanu.

Vorbitorul, preşedinte al Academiei între 1998 şi 2006, îi mulțumește Patriarhului pentru prezență și, în antiteză, critică aspru absența actualului președinte al forului, Ionel-Valentin Vlad.

Încă o dată, academicienii din sală par fără reacție.

„Regret că președintele nostru s-a dus în altă parte, pentru că Academia este o instituție, alături de Biserică – cred eu, și au crezut și alții înaintea noastră –, cea mai importantă. Trebuie să o respectăm. Îmi pare rău că lipsește domnul președinte.”

În acest timp, la Palatul Parlamentului, deputații și senatorii se pregătesc pentru discursul președintelui Iohannis, iar președintele Academiei Române, așa cum anunțase Spinei, le este alături.

Tot despre un discurs – cel ținut de Mihail Kogălniceanu în urmă cu 140 de ani – vorbește și Simion.

Îl numește pe Kogălniceanu „poate cel mai mare orator politic al veacului său, un om de acțiune, nu doar un filosof contemplativ al istoriei, omul reformelor fără pripeală, filosoful moralei chibzuite.

Acesta este omul care, în ședința din 9 mai a Parlamentului, a anunțat că România este o țară neatârnată, independentă! Era cel mai nimerit să o facă”.

Spre finalul discursului, Eugen Simion citește fragmente din literatura vremurilor.

Un pasaj despre război al lui Duiliu Zamfirescu, citit cu intonație, pare să îl pună pe gânduri doar pe Patriarhul Daniel, care notează cu un zâmbet sursa: romanul În Război.

Fostul președinte Constantinescu ridică tot mai rar ochii din ecranul telefonului, în ton cu aplauzele din sală.

Lectura lui Simion, încheiată în aplauze, este completată de o scurtă intervenţie a academicianului Răzvan Theodorescu, în timpul căreia sunt proiectate imagini ce redau Războiul de Independență din 1877-1878.

Rând pe rând, proiectorul aduce în sală uniforma unui dorobanţ, scene de război, fotografii rare cu Bucuresciul de altădată, văzut prin ochii fotografului Carol Popp de Szathmári.

În Bucureștiul de acum însă, timpul nu stă pe loc: după periplul în trecut, Spinei anunță, fără vreo concluzie, că sesiunea s-a sfârșit.

Înainte de a pleca, Preafericitul Daniel schimbă câteva cuvinte, din nou, cu Emil Constantinescu, în vreme ce o femeie cu părul drept și pantofi moi, din piele întoarsă – muzeografa Academiei –, îi fotografiază cu telefonul, zâmbind larg.

Patriarhul este condus la maşină de vicepreședintele Victor Spinei, cel care îl și întâmpinase. 

Emil Constantinescu rămâne la o cafea – în sala unde fursecurile erau gata pregătite –, de vorbă cu academicianul Cristian Hera.

În Aula Magna, rămasă pustie, muzeografa aranjează scaunele. Cerul se profilează gri prin fereastră. 

„Să prindeți și florile în fotografii”, spune muzeografa, indicându-ne un vas aflat în dreptul tribunei. „Eu am aranjat totul în sală”.

„E frumos”, spunem politicos, înainte să ieşim.

Pe un perete întreg, portretele primilor academicieni ai României rămân scăldate în lumina albă care pătrunde prin cupolă.